Margaritare ascune …

Dragi mei,

Doresc să împărtăşim împreună despre ce înseamnă ca „mărgăritarele” să ne fie călcate în picioare de oameni… şi… când zic mărgăritare… mă refer lavalorile interioare pe care fiecare le avem păstrate în inimile noastre…

 

Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă. – Matei 7:6

Lucrurile sfinte sunt cuvintele lui Dumnezeu, sunt convingerile şi părerile personale asupra unor lucruri care ne-au schimbat viaţa, pot fi cugetările noastre zilnice şi chiar trăirile noastre zilnice cu Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu ne învaţă pe fiecare… şi pe care dorim să le dăm altora, ca şi lor să le meargă bine, dar versetul de mai sus ne învaţă că ele sunt doar pentru oamenii care chiar doresc să trăiască deosebit, pentru oamenii care vor să fie puşi deoparte faţă de lume, pentru oamenii sfinţi, aşa cum îi numeşte Biblia…

Cuvintele lui Dumnezeu nu sunt de dat la „câini”… şi poate unii spun că e prea aspru cuvântul acesta… da, e aspru, dar este foarte adevărat… şi poate că şi tu crezi (ca şi mine) într-o misiune de „sfinţire a câinilor” şi tot încerci să le dai din lucrurile tale sfinte, insistând ca şi ei să afle Adevărul, dar ei nici nu le vor accepta, nici nu le vor pricepe şi apoi… te vor şi dispreţui… da, mi s-a întâmplat şi mie… să simt colţii unui „câine”.

A fi sfânt înseamnă a trăi fără păcat, iar lucrurile sfinte sunt lucrurile curate, din punctul lui Dumnezeu de vedere, de aceea trebuie să discernem bine cui alegem să dăm lucrurile sfinte (sfaturile noastre, experienţele noastre cu Dumnezeu, ceea ce ne-a vorbit Dumnezeu…) pentru că, dacă nu le dăm unui sfânt (unui om care însetează după neprihănire) atunci ele nu vor fi percepute ca lucruri sfinte… ci vor sfârşi prin a fi pângărite.
Spunând versetul: „Să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor” Domnul Isus le vorbea evreilor, care, din pricina Legii lui Dumnezeu, priveau porcul ca şi pe un animal necurat… fiindcă asta le spusese lor Dumnezeu, de aceea Domnul Isus a şi fost folosit porcul, ca element de comparaţie.

Acest lucru arată de fapt că este total nepotrivit să oferi ceva preţuit de tine (valorile tale interioare) înaintea oamenilor necuraţi, înaintea oamenilor care iubesc păcatul şi care nu doresc să renunţe la el, şi, deşi şi ei ştiu că lucrurile pe care le fac sunt păcătoase, totuşi, pe zi ce trece, continuă să se „mocirlească” în ele.

În cultura evreilor, a arunca ceva la porci, însemna că lucrul acela devenea automat spurcat şi nu trebuia să mai fie atins. Aşa este şi acum, dacă eu iau lucrurile pe care le preţuiesc şi le arunc într-un cadru nepotrivit, sau în urechile oamenilor care nu doresc să trăiască curat… cu siguranţă îmi vor fi călcate în picioare, ca şi pe ceva murdar, iar eu nici nu le mai pot aduce înapoi… şi nici atinge… deşi ele erau mărgăritare.
De exemplu, dacă eu am convingerea că mărturisirea păcatelor faţă în faţă cu omul trimis de Dumnezeu să se roage pentru mine, este valabil şi în Noul Legământ şi intru în discuţii cu oameni, care, nu doar că nu au aceeaşi înţelegere ca şi mine, dar şi resping cu desăvârşire acest lucru, atunci eu arunc mărgăritarele mele şi le fac să fie călcate în picioare de oamenii care nu acceptă curăţia inimii.

De aceea, dacă ai un lucru prin care Dumnezeu a schimbat inima ta şi i-ai înţeles valoarea, acela este un mărgăritar pentru tine, păstrează-l în inima ta, protejează-l şi nu accepta ca nimeni să calce în picioare valorile tale morale, iar dacă vorbeşti prea mult despre mărgăritarul tău celora ce nu înţeleg că se poate trăi şi astăzi cu „haina curată”, atunci ei te pot influenţa… în rău… şi mărgăritarul tău îşi va pierde din strălucirea lui.

Nouă ne place să ne îmbrăcăm frumos, nu-i aşa?… şi mai ales când suntem invitaţi undeva. Dar ce ziceţi când suntem invitaţi de cineva la masă, într-o seară… şi, în timp ce servim o prăjitură, puţină cremă ne cade pe cămaşă… cu siguranţă că nu e un sentiment prea plăcut… şi ne simţim destul de inconfortabil la masa aceea… apoi cred că vom face tot posibilul să ascundem pata … abia aşteptând să plecăm… şi să ne putem curăţa cămaşa…

De ce nu facem aşa şi cu păcatul? De ce nu ne simţim incomodaţi de pata păcatului până nu ne spălăm haina, mărturisindu-l? Gândiţi-vă: dacă avem o pată cât de mică pe cămaşă sau pe fustă… şi chiar dacă e micuţă pata aceea… totuşi ea se vede… şi vreau să-mi schimb imediat fusta pătată… atunci cum pot să spun despre hainele mele cereşti, despre haina mântuirii mele: „O, nu e mare lucru, e doar o mică pată, nu cred să deranjeze pe cineva pata mea…! dar crezi că pe Domnul Isus nu l-ar deranja să privească la pata aceea?…

Se întâmplă uneori ca cineva să îndrăznească să ne spună delicat: „ai o pată pe fustă!”… pe care nu am fi sesizat-o altfel… şi, dacă înţelegem că intenţia este bună, persoana dorind să ne „protejeze” de ochii altora, atunci îi vom multumi din inimă, şi ne vom grăbi să curăţim pata aceea, ca nu cumva pata să se învechească şi să nu se mai poată spăla…

Dar se poate întâmpla şi altceva, să reacţionem ca şi cum: „ce treabă ar avea cineva să-mi spună că am pete pe fusta mea!”… şi poate am replica: „nu e treaba ta! sunt ok aşa!”… hm, iar asta înseamnă că, deşi bine intenţionată, totuşi persoana aceea a aruncat un mărgăritar, de mare preţ, în picioarele celui care nu-l merita…

Spiritual este la fel, păcatul este pata de pe haina neprihănirii, pe care am îmbrăcat-o prin credinţă atunci când am acceptat să ne punem viaţa în mâna Domnului Isus… şi El nu a desconsiderat viaţa nimănui, deşi pentru unii nu mai valora nimic, ci Domnul Isus a preţuit-o ca şi pe un mărgăritar.

Dar mă întreb acum: „de ce atunci când cineva îmi spune că vede o pată pe hainele mele cereşti… eu mă supăr, mă scuz, argumentez şi mă simt deranjeată… si deloc nu-mi convine… că se uită cineva la hainele mele?” Totuşi, haina neprihănirii mele este aşa de preţioasă… şi tot cerul o priveşte… şi trebuie să ştiu că ea trebuie să fie fără pată, ca să pot intra în Casa Cerească, de aceea ar trebui să nu mă supăr ci să alerg imediat să o spăl, prin mărturisire, dacă văd o pată, sau dacă cineva îmi arată pata „de la spate” pe care altfel nu mi-o pot vedea.

Pavel avea înţelegerea că neamurile nu aveau nevoie să împlinească lucrurile care nu ţineau de mântuire, pentru că acelea erau doar poveri puse inutil pe umerii oamenilor, dar în acelaşi timp Pavel înţelegea respectul evreilor pentru aplicarea lucrurilor pe care Dumnezeu li le ceruse… atunci când i-a scos din Egipt.

De fapt Pavel a încercat să „arunce” din libertatea neamurilor şi la evrei, ca să vadă şi evreii că Adevărul îi mântuieşte şi-i eliberează… şi a sfârşit bătut de evrei… apoi a încercat să-i înveţe pe oamenii dintre neamuri Legea lui Moise (în sensul ei adevărat) … şi a sfârşit respins de neamuri, de aceea tot ce i-a mai rămas de făcut lui Pavel a fost: să fie cu grecul grec şi cu iudeul iudeu, dorind să câştige cât mai mulţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Să învăţăm şi noi de la Pavel şi dacă eu am încredinţarea că un lucru este bun pentru mine, atunci să fac lucrul respectiv, cu toată puterea mea, pentru că acela îmi va aduce viaţă veşnică… şi dacă e important pentru cineva să-şi mărturisească păcatele, ca să scape de ele, atunci aşa să facă, cum este încredinţat în inima lui… dar nu are voie să-i dispreţuiască pe cei ce nu fac aşa, ci doar să se roage ca Dumnezeu să-i lumineze şi pe ei.

Dacă acest lucru a funcţionat în viaţa ta şi te simţi liber de păcat, e clar că reprezintă un mărgăritar pentru tine, dar dacă îl vei arunca înaintea unuia care e încredinţat că „se poate să intri în Cer şi cu o viaţă trăită superficial!… că doar şi ei sunt salvaţi!…” atunci îl va călca în picioare şi mărgăritarul tău va deveni ceva spurcat şi vrednic de dispreţuit pentru el… şi Domnul Isus nu vrea să fie aşa.
Lucrurile care reprezintă lucruri sfinte (mărgăritare pentru mine) trebuie să le dau doar celor care pot să le perceapă ca atare. Nu trebuie să conving pe nimeni că mărgăritarele mele sunt mărgăritare veritabile… ci trebuie să le las să strălucească în mine şi aşa mulţi le vor aprecia.

Şi… dacă eu chiar preţuiesc mărgăritarul meu, atunci am să-l ţin la loc de cinste, exact ca şi pe o comoară… pentru că un mărgăritar nu îl duci peste tot cu tine … ca să-i faci paradă, ci îl ţii într-un seif, într-un loc ascuns, în inima ta… iar dacă cineva, care recunoşte valoarea mărgăritarului meu, vrea să îl vadă… da, atunci îl voi arăta!

Dumnezeu sa va binecuvinteze !