Pe Jieţ, / Oile Domnului, păzite de ciobanul care face cât un guvern întreg

de Ilie PINTEA

Începusem să vă povestesc săptămâna trecută cum l-am cunoscut pe cel mai mediatizat şi titrat cioban din Jieţ – şi zic aşa despre el pentru că, în ultima vreme, l-am văzut la o mulţime de televiziuni şi prin paginile ziarelor -, iar povestea lui merită, într-adevăr, să fie spusă, măcar pentru ineditul ei, dacă nu pentru foloasele pe care le poate trage oricare om cu mintea deschisă, aflând ce face bărbatul acesta. Dacă până acum aţi folosit cuvântul cioban cu sens peiorativ, ca să admonestaţi pe mai ştiu eu cine, de acum încolo cu atât mai mult aţi face bine să vă mai gândiţi, pentru că Marcu Jura este cel mai bun exemplu al faptului că oamenii nu trebuie judecaţi fără să-i cunoşti.

Oile, ciobanii şi legenda

Ziariştii care au scris despre Marcu s-au grăbit să-l numească ciobanul filosof, desigur pentru un plus de spectacol, de inedit. Dar omul nostru e mai mult decât o sintagmă bună de agăţat cititorii. V-am spus săptămâna trecută din ce familie se trage, şi ereditatea asta pare să-i fi marcat destinul, dacă s-a întors la Jieţ, după ce a umblat prin şcoli înalte, ca să împlinească sufletul neamului său, aşa cum zice în interviul pe care îl veţi vedea deseară la Kapital TV.Că ciobănitul e mai mult decât să păzeşti oile, m-am convins din primele minute ale discuţiei cu Marcu – şi tare aş fi vrut să mai stau cu el, dar oile trebuiau hrănite şi n-avea timp de poveşti -, iar istoria cu oile lui Dumnezeu, pe care n-o mai auzisem, e poate cea mai frumoasă motivaţie a acestei străvechi ocupaţii, pe care Domnul le-a încredinţat-o personal oamenilor de aici.„Se spune că, la început, a făcut Dumnezeu Pământul şi toate animalele, iar la oi a pus ciobani îngeri. Când a venit vremea rea, s-a dus Dumnezeu să vadă ce fac oile, şi oile erau pierdute, iar îngerii plângeau şi le era frig. Atunci a luat nişte oameni deştepţi şi i-a pus să stea la oi, dar şi ei au păţit la fel ca îngerii. Când a văzut asta, a găsit nişte oameni nărozi şi i-a pus pe ei la oi, iar când a venit ploaia s-a dus Dumnezeu să vadă dacă mai are vreo oaie şi i-a găsit pe nărozi lângă foc, cântau din fluieră, chioteau, oile dormeau în obor, şi le-a spus no, de-acum înainte, voi să fiţi ciobani la oile mele, şi aşa a rămas neamul acesta al jienilor să păzească oile Domnului”, povesteşte Marcu Jura. Care mai zice că un sâmbure de adevăr tot s-o afla ascuns în legenda asta, de vreme ce toţi ciobanii recunosc că turmele din Jieţ au ceva aparte.„A fi momârlan înseamnă să păzeşti oile lui Dumnezeu. Dacă nu faci asta, degeaba te-ai născut aici, degeaba neam de neamul tău a trăit aici, că nu mai eşti momârlan”, e concluzia lui Marcu referitoare la sufletul celor ce trăiesc aici dintotdeauna.

 Muncă fără sfârşit

La Marcu Jura am ajuns într-o dimineaţă cu multă zăpadă. L-am găsit peste o punte sub care apa Jieţului de-abia curgea. Când am ajuns în curtea gospodăriei sale, Marcu le dădea mâncare oilor, şi chiar în timpul interviului era cu ochii după mieluţii care se jucau împrejur. Marcu ar fi putut să rămână la Sibiu, unde a terminat facultatea de sociologie-etnologie, şi chiar dacă are o diplomă universitară, şi scrie poezii şi pregăteşte un roman, Marcu spune că se simte împlinit făcând munca asta, care i-a însoţit dintotdeauna pe oamenii acestor locuri. A renunţat la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (pentru că a renunţat să facă din filozofie o meserie), deşi plănuise deja o lucrare de doctorat în domeniu, trăieşte viaţa în alt ritm, după un calendar ancestral, şi e convins că a fi cioban înseamnă mai mult decât să fii crescător de animale. „A fi cioban e ca şi cum ai fi un guvern întreg: trăbă să asiguri finanţe, economie, sănătate, transporturi, comunicaţii, e un întreg, şi toate lucrurile astea trebuie să le faci singur”, spune Marcu.Ziua lui de muncă începe dimineaţa la 5 şi se termină târziu în noapte. N-are week-end, nici sărbători sau concediu, din simplul motiv că oile trebuie să mănânce în fiecare zi. Ştie cu exactitate ce are de făcut şi face totul ca la carte, pentru că nu s-ar fi apucat de ciobănit dacă nu ar fi crezut că poate face asta în mod eficient. Toţi îi spuneau că nu poate creşte singur mai mult de 50 de oi, dar el are peste 200; ba, atunci când l-am întrebat câţi mieluţi au fătat oile, chiar le pierduse numărul. Toată familia pune umărul la treabă – o s-o vedeţi şi pe mezina familiei, Anamaria, hrănind mieii – şi Marcu zice că şi când nu munceşte fizic, munceşte cu mintea, pentru că trebuie să se gândească tot timpul la ce mai e de făcut, dar e fericit aşa şi spune că, făcând din ciobănit o pasiune, se împlineşte.

 Blog şi planuri de muzeu

Nu ştiu câţi momârlani ţin un blog, dar Marcu e, cu siguranţă, cel mai consecvent dintre ei, pentru că aproape zilnic postează câte o poveste din viaţa momârlanilor, şi fiind unul dintre ei, îi face să-şi spună mai lesne istoriile de demult, pe care le consemnează cu talent, în graiul lor. Dacă îl căutaţi pe Google o să vă convingeţi şi singuri că e un blog care merită urmărit, şi scriitura ciobanului din Jieţ trădează mâna sigură a celui deprins cu spusul şi, mai ales, scrisul poveştilor.Când are puţin timp, citeşte de toate, mai ales istorie (ştie o mulţime de lucruri despre vechile cetăţi dacice de pe-aici) şi, mai nou, biografiile marilor scriitori, pentru că vrea să afle ce e în spatele cărţilor citite. Scrie, la rândul său, versuri, şi are în lucru un roman, aşa că vă mai zic o dată să nu judecaţi oamenii din prima, fie ei şi ciobani, pentru că nu ştii niciodată ce se poate ascunde sub căputul de oaie.Pentru că e atât de ataşat de spiritul acestor locuri, dar şi pentru că a studiat la facultate etnologia, Marcu Dimitrie Jura ar vrea să facă la Jieţ un muzeu interactiv al momârlanilor. După lungi strădanii, a primit în sfârşit terenul pentru acesta. Spunea că muzeul la care visează nu e doar unul în care oamenii pot vedea cum trăiesc momârlanii, ci mai ales unul care să le arate ce şi cum sunt ei, un loc în care, dacă vii cu sufletul deschis, poţi să cobori spre începuturile acestui neam şi spre bucuriile simple de care zicea Noica.Aş mai fi stat cu Marcu mult şi bine, însă oile, pe care le-am întrerupt de la masă, parcă îmi ziceau să plec, să le las stăpânul în pace. Când am plecat, Bebito, unul dintre câinii de pe lângă stână,  m-a însoţit o bucată de drum. Şi, privind în jur, la munţi şi la turme, n-am putut să nu mă gândesc că ciobanul pe care l-am cunoscut trăieşte asemenea celor care păstoreau oile pe-aici cu veacuri în urmă, şi asta e, aş zice, una dintre marile bucurii pe care un om asemenea lui le poate avea.

http://www.zvj.ro