Exista in fiecare dintre noi setea de a ne depasi pe noi insine, de a fi, in unele aspecte, ca Dumnezeu. Este reflexul copilului care doreste sa se asemene cu parintii sai. Dimineata ne rugam: “Doamne, ajuta-mi sa-Ti seman, pana ce chipul Tau va fi reprodus in mine.” Iar seara, dupa ce vedem efectele vantului potrivnic, lasam capul jos, rusinati “ Doamne, iarta-ma , caci nici azi nu am reusit.” Sa nu uitam ! Oricat de teribile ar fi valurile si vanturile care bat pe marea vietii noastre, dezamagirea nu e o solutie. Chiar daca nu e in mod fizic alaturi de noi in momentele de cumpana ale vietii, sa fim siguri ca Mantuitorul mijloceste pentru noi in Sanctuasrul ceresc si se roaga pentru ca sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”- tarmul mantuirii
Lună: iulie 2012
Apocalipsa lui Ioan (film biblic)
Cartea Apocalipsei este ultima carte în canonul Noului Testament şi singura carte biblică aparţinând în întregime literaturii apocaliptice Cf. Apoc. 1.9, autorul este de obicei denumit Ioan Teologul (uneori în mod controversat identificat cu Apostolul Ioan şi/sau Ioan Prezbiterul), iar locul scrierii luat ca fiind Insula Patmos din Marea Egee. Contextul scrierii pare a fi unul de persecutare a creştinilor, drept pentru care data scrierii este plasată fie ca 95-95 e.n., în timpul domniei lui Domiţian, fie ca 64-69 e.n., în timpul sau imediat după domnia lui Nero. Mesajul cărţii priveşte triumful escatologic al lui Isus Cristos asupra duşmanilor săi şi ai Bisericii sale. Daca te-a miscat ce ai vazut spune si prietenilor tai de film! Vizioneaza filmul online acuma!
Frumoasă, credincioasă sau…fată de casă?
Referindu-mă la o viitoare parteneră, pot pleca de la premisa că frumuseţea trece şi credincioasă poate deveni. Apare atunci întrebarea: cum aş alege să fie prietena mea: frumoasă sau credincioasă?
Frumusețea fizică
Când vorbim despre frumuseţe, gândul ne duce la frumuseţea fizică. Puţine sunt cazurile, deşi nu acesta este idealul, când prietenia dintre o fată şi un băiat face ca fata “să înflorească” zi după zi, chiar dacă peste ea anii au lăsat urme în trecerea lor.
De cele mai multe ori am văzut opusul: fete care au mare grijă de modul în care arată (uneori cu sacrificii mari) până se căsătoresc, iar apoi ascund cântarul şi ridică oglinda tot mai sus pentru a se vedea doar capul. Să ajungi la 50 de ani şi să arăţi ca la 35 e mare lucru! Ştiu că în mai mult de jumătate din cazuri acest lucru este realizabil, dar nu înţeleg de ce nu se vrea.
Pentru a evita dezamăgirea, nu trebuie să fie frumuseţea fizică criteriul principalal acestei alegeri. Ca să fii dezamăgit, mai întâi trebuie să te amăgeşti. Oricât de frumoasă ar fi fata, nu trebuie să uiţi că e totuşi carne şi oase. Şi ea are o respiraţie mai puţin plăcută dimineaţa şi… da, poate chiar sforăie sau vorbeşte în somn, printre altele… Oricum ar fi această frumuseţe, nu uita că… e trecătoare!
Frumusețea caracterului
Mai putem vorbi şi de ofrumuseţe a caracteruluidescrisă atât de plastic în paginile Bibliei: “Multe fete au o purtare aleasă, dar tu le întreci pe toate.”(Prov 31:29).
În timpul facultăţii, femeia de serviciu îmi povestea despretiparul tinerelor studente. În primul an, în general, tânăra păstrează respectul şi bunul simţ învăţate acasă, dar odată aflându-se liberă, cu distracţii care se îngrămădesc, frecventarea discotecilor şi a cluburilor, debarasarea de inhibiţiile avute şi ignorarea sfatului părintesc schimbă puţin câte puţin modul de raportare şi de comportament. Ajunge astfel în anii 3 – 4 o tânără care diferă total de fata din primul an de facultate.
Poate că multe fete nu merg prin discoteci sau cluburi (şi nu mă refer la cluburile de gătit sau cele de sănătate), dar au alte modalităţi de petrecere a timpului liber şi prietenii nepotrivite, iar acea purtare frumoasă dispare.
Frumusețea caracterului crește odata cu noi?
Şi aşa am ajuns şi la credinţă! Nu avem un “credinţometru”, însă putem măsura la fel de fidel credinţa privind la lucrurile mici. Niciodată un băiat nu îşi va pune prietena să mute munţii pentru a vedea dacă e o fată credincioasă, ci va analizaaspectele aparent minore din viaţa ei. Am spus “va analiza” şi nu “va testa”, pentru că nu mi se pare corect să ispitesc pe cineva. Ispititorul este altul, dar ştiu că Dumnezeu la timpul potrivit mă va ajuta să văd ceea ce trebuie.
Să se îmbrace frumos şi decent, să vorbească respectuos, să meargă la biserică şi, de ce nu, să se implice în lucrul cu copiii sau cu tinerii, să studieze Biblia şi multe altele la fel de mici vor fi mai importante decât faptul că a plecat cine ştie pe unde, odată în misiune.
Poate că te întrebi în legătură cu “credincioasă poate să se facă”. E adevărat? Uneori da. Dar o prietenie poate schimba doar temporar relaţia cu Dumnezeu, mai mult sau mai puţin de ochii celuilalt. Tocmai de aceea este atât de necesar sfatul celor cu experienţă, în cel mai bun caz al părinţilor credincioşi.
Dar pentru aceasta, trebuie să fie…o fată de casă. Nu puţine sunt fetele care, pentru că sunt la studii, ajung acasă de câteva ori pe an. Uneori sunt motive obiective (distanţa, timpul, banii), dar acasă e un loc special. Se spune că: “Tată nu e cel care te-a făcut, ci acela care te creşte!”. Dar dacă vorbim despre acasă, acest proverb nu este valabil. Acasă nu e locul unde neapărat mă simt bine, ci locul în care am crescut, unde am responsabilităţi şi privilegii, amintiri plăcute şi prieteni dragi.
De multe ori, din dorinţa de a fi fată de oraş, tânăra nu mai dă pe la casa de la ţară. Dacă vrei să fii o fată de casă, nu ocoli casa părintească oriunde s-ar afla. În mod normal, acolo ar trebui să înveţi cum să îţi îndeplineşti îndatoririle casnice, care vor fi extrem de importante în fericirea ta şi a familiei tale.
Cum aş alege sa fie prietena mea: frumoasă, credincioasă sau…fată de casă? Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mă pune să aleg una sau două din trei, ci El mi le va da pe toate. Şi sunt mai mult de trei!
Citeşte mai mult: Flacăra Închinării » Frumoasă, credincioasă sau…fată de casă?
Cum s-au schimbat regulile relațiilor în ultimii 50 de ani
În anii ’50, dacă o femeie ajungea la 25, 26 de ani și nu era măritată, șansele de a se căsători scădeau dramatic. Astăzi, cea mai recomandată practică socială și culturală este amânarea căsătoriei. Ba chiar, pentru fiecare an cu care femeia își amână căsătoria, apropiindu-se de 30 de ani, riscul de a divorța scade.
Aceasta este doar una dintre diferențele dintre cele două epoci, evidențiate într-un articol de fond semnat de Stephanie Coontz în revista Christian Century. Articolul încearcă să explice de unde provine confuzia actuală cu privire la relațiile de cuplu.
Ipoteza materialului este că scenariile noastre legate de relații (extrase din povești, romane de dragoste, filme, din sfaturile părinților sau ale bunicilor) sunt bazate pe regulile vechi ale căsătoriei.
Intimitatea emoțională, compatibilitatea sexuală, egalitatea în decizie, interesele sau abilitățile comune erau deziderate nebagate în seamă acum 50 de ani, spune Coontz. Iar astăzi, egalitatea între partenerii cuplului este considerată valoaroasă, dar aplicarea ei este încă la nivel de experiment, iar consecințele sunt învăluite în ceață.
Dragostea a început să fie acceptată ca principal criteriu în alegerea unui partener de viață abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, continuă articolul. Și abia în secolul XX, satisfacția sexuală reciprocă a fost acceptată ca un obiectiv al vieții de familie.
În epoca anilor ’70, o armată de psihiatri, sociologi și consilieri maritali susțineau că doar o femeie „deviantă” sau „nevrotică” și-ar putea dori să se folosească de drepturile ei. Femeia „normală”, în accepțiunea psihiatrului Helene Deutsch, era aceea care renunță la toate aspirațiile personale, înțelegând că cea mai mare realizare a ei ar consta în a celebra reușitele soțului ei.
Pe vremea aceea, femeile erau învățate că este anormal și nefeminin să aibă orice alt interes și dorințe în afara bucătăriei, a dormitorului și a creșei. Mai mult, în dormitor, femeia „cu adevărat feminină” trebuia să fie întotdeauna disponibilă nevoilor sexuale ale soțului ei, însă trebuia în egală măsură să fie pasivă și să nu îi amenințe nicicum masculinitatea, gândindu-se la propriile nevoi sexuale.
La sfârșitul anilor ’70 femeile au început să dobândească tot mai multe drepturi – precum cel de a vota, cel de a avea un salariu egal cu al bărbatului, cel de a nu fi excluse din diverse domenii de carieră, dreptul de a continua munca și după căsătorie sau nașterea primului copil, dreptul de a refuza un act sexual în timpul căsniciei.
Noutățile secolului
Lucrurile au evoluat mult față de acum 50-60 de ani, scrie Coontz. Femeile nu se mai simt obligate să își restrângă abilitățile ca să fie mai atractive în ochii bărbaților. Ele se simt perfect confortabil să exceleze în sport și să aspire la succes în carieră, lucruri care ar fi fost de negândit cu jumătate de secol în urmă.
De asemenea, ele au reușit să se debaraseze de standardele duble aplicate în viața sexuală, care favorizau bărbații și inhibau femeile. Însă unele inegalități mai persistă și azi.
Ce a apărut însă ca un produs rezidual al emancipării femeii, este hipersexualizarea ei, pe toate căile, de la moda în vestimentație, la versurile multor cântece în vogă. Autoarea își declară empatia cu cei dezgustați de această tendință dar crede că eliberarea sexuală a femeii are și părți bune, eliminând abuzurile din trecut (vezi mai sus).
Practica „prieteniilor cu beneficii”, sau a sexului recreațional, fără angajamente, care îi șochează pe unii, sau „cuplarea”, o tendință adoptată de tineri pentru a-și satisface nevoile emoționale și sexuale fără a ajunge la o căsătorie, sunt alte trei produse recente care au dezavantajele lor, crede autoarea, fără să le analizeze frontal. În schimb, preferă să le compare cu obiceiurile vechi precum „cuplarea” de către părinți, sau manipularea femeii pentru obținerea sexului, după care aceasta era părăsită de bărbat – obiceiuri considerate mai rele.
Articolul se îndreaptă astfel spre concluziile sale relativiste care pretind că noile condiții sociale cer reguli noi și că echilibrul nu a existat niciodată în istorie. ”Orice problemă rezolvată a creat loc pentru apariția altei probleme”. Totuși, crede Coontz, problemele pe care le avem acum, create de încercarea de a rezolva probleme mai vechi, sunt mai puțin periculoase decât cele precedente. Coontz nu spune și pe ce bază a tras o asemenea concluzie extrem de importantă pentru a așeza lucrurile în perspectivă.
În căutarea de răspunsuri la întrebările eterne legate de relații, e adevărat că oamenii găsesc răspunsuri adaptate timpului lor. Unele sunt bune, utile, altele nu, ba pot fi chiar periculoase. Deși este nevoie de o reevaluare a regulilor care guvernau viața de cuplu acum 50 de ani, este totuși imperios necesar ca noile răspunsuri să fie mai puțin periculoase. Iar nivelul de pericol trebuie măsurat pe o scară cât mai concretă și ușor verificabilă.
Sursa: Christian Century
Citeşte mai mult: Flacăra Închinării » Cum s-au schimbat regulile relațiilor în ultimii 50 de ani
De ce suntem creştini?
Serialul „Istoria creştinismului românesc“ dezvăluie originile şi evoluţia credinţei în Dumnezeu pe teritoriul românesc, cu armonia şi conflictele dintre instituţiile bisericeşti reprezentative.
Publicăm acest nou serial datorită interesului manifestat de cititorii noştri.
Un interes firesc, dacă ţinem seama că-n anii regimului comunist, trecutul şi rolul bisericii au fost ocultate din manualele de istorie. Motivat, în plus, şi de încrederea acordată bisericii de către români care, conform sondajelor de opinie, conferă, constant, maximă credibilitate acestei instituţii şi armatei. Şi nu în ultimul rând de identificarea unei majorităţi covârşitoare a populaţiei României cu statutul de creştin. Căci după datele recensământului din 2002 (cele din 2011 nefiind încă definitivate), 86,8% din români s-au declarat ortodocşi, 4,5% aparţin Bisericii romano-catolice, 3,7% sunt reformaţi, 1,5% – penticostali, 0, 9% – greco-catolici şi 0,6% – baptişti.
Interesul românului de azi pentru trecutul creştinismului se armonizează preocupărilor instituţiilor religioase, teologilor, filosofilor, ideologilor şi oamenilor de ştiinţă care leagă viitorul omenirii de idealurile comunităţilor. Liantul acestora, afirmă mulţi, ar fi unul singur: credinţa. „Religia este cartea câştigătoare a evoluţiei” şi „singura expresie universală a cunoaşterii umane”, postulează Giuliano di Bernardo în recenta „Cunoaştere umană” (Editura Adevărul, 2012). Şi practica teologică converge în direcţia aceasta.
După viziunea ecumenică a unirii bisericilor creştine
într-una singură, s-a organizat, la Chicago, în 1993, un Parlament al religiilor mondiale. Participanţii au promulgat la finalul întrunirii „Declaraţia pentru o etică mondială”. Singura în măsură să fundamenteze o ordine globală. O etică universală care nu minimalizează ori subminează credinţele existente, ci evidenţiază norme comune în relaţiile cu semenii, precum şi între oameni, Dumnezeu şi celelalte creaţii ale sale. „Să nu le faci altora ceea ce tu nu vrei să îţi facă ţie alţii” – au stabilit ca „regulă de aur” a acestei etici universale.
„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, după cum zice creştinul român. Alte patru „imperative” ar fi temeiuri suficiente ale unui viitor dezirabil: să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi şi să nu săvârşeşti fapte necurate. Despre rostul şi locul credinţei şi instituţiei Bisericii, prezentăm alăturat rândurilor acestora şi opiniile unor experţi în istorie, teologie şi sociologie.
Dar realizatorii serialului ce urmează nu şi-au propus dezbateri şi aprofundări teologice şi filosofice asupra esenţei creştinismului, conflictelor dintre credinţele, cultele şi bisericile creştine. Lăsăm acestea în seama cititorilor noştri, liberi să-şi exprime punctele de vedere şi să iniţieze polemici în formatul online al „Adevărului”.
În ce ne priveşte, am urmărit lucrările istoriografice de referinţă despre evoluţia creştinismului, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte biserici creştine de pe teritoriul de azi al României, contribuţiile şi misiunea bisericii în strategiile politice, culturale şi sociale din diverse etape istorice. De ce suntem creştini, pe scurt şi cu alte cuvinte.
O istorie mai greu de scris şi de pătruns însă decât istoria statului, după cum mărturisea şi Nicolae Iorga la începutul veacului XX.
86,8% din români s-au declarat ortodocşi la recensământul din 2002.
Omul – „chip” al lui Dumnezeu pe pământ
Ordinea lui a „a fi întru Dumnezeu” reprezintă starea normală a Omului ca ipostas conştient al cosmosului întreg. Această „stare normală” a întregii creaţii din ziua a 7-a este un dar al lui Dumnezeu, însă păstrarea ei reprezintă vocaţia originară a Omului, vocaţie prin care acesta devine interlocutorul lui Dumnezeu în ordinea creaţiei.
Despre această vocaţie vorbeşte Psalmistul când exclamă: „Voi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Aceasta înseamnă că poziţia omului în creaţie este unică. Întreaga creaţie se deschide şi se oferă ca dar, ca mediu al împlinirii Omului, iar omul o sfinţeşte, o transformă şi o umanizează, în măsura în care el se deschide şi se dăruie lui Dumnezeu.
„Şi a creat Dumnezeu pe Om (Adam) după chipul Său; după chipul Său l-a creat; a creat bărbat şi femeie” (Gen. 1, 27). Ceea ce trebuie să subliniem, plecând de la acest text, este faptul că Omul este „chip” sau o icoană a lui Dumnezeu pe pământ şi, ca atare, modul lui de existenţă umană aspiră după modul de existenţă al lui Dumnezeu. Există un mod de existenţă comun lui Dumnezeu şi Omului şi el se identifică în iubirea desăvârşită dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Conform hermeneuticii patristice, mintea este icoana Logosului lui Dumnezeu, iar inima este simbolul creaţiei sale. De aceea, de multe ori, relaţia dintre minte şi inimă este asemănată cu relaţia dintre minte şi mireasă. Cu alte cuvinte, mintea şi inima trebuie să treacă prin experienţa cununiei al cărei săvârşitor este, desigur, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt”. Prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorector al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi
Statul român şi credinţa creştină
Începuturile statelor româneşti medievale s-au legat strâns de dezvoltarea vieţii religioase. Românii au păşit în istorie având în credinţa creştină una dintre pârghiile principale ale existenţei lor. Atât Ţara Românească, cât şi Moldova au fost state creştine şi s-au afirmat ca atare. Nu întâmplător, cei mai de seamă domni au fost şi importanţi ctitori.
Totodată, cele două state au marcat în Europa şi limitele ortodoxiei spre Vest. De la începuturile lor, ele şi-au organizat Bisericile, iar ridicarea de lăcaşuri sfinte a însoţit mersul înainte în istorie al celor două ţări. Dacă în Transilvania românii n-au putut păstra statul în mâinile lor, în schimb şi aici Biserica ortodoxă şi-a păstrat poziţiile, revenind lui Mihai Viteazul ca în efemera sa stăpânire a Ardealului să întemeieze mitropolia ortodoxă a acestei ţări.
Biserica a avut un rol de seamă în conservarea şi afirmarea statelor româneşti. Totodată, ea a avut un deosebit rol cultural, mai ales că abia în epoca modernă statul îşi va asuma sarcina răspândirii învăţăturii, până atunci acest rol revenind Bisericii în mănăstirile sale şi în ştiinţa de carte pe care o răspândeau slujitorii ei. Tot atât de importante au fost activităţile cărturăreşti, iar apoi tiparul legat şi el de Biserică. Înalţi ierarhi, dar şi preoţi şi călugări au fost răspânditori ai credinţei, dar şi ai învăţăturii.
Nu puţini ierarhi şi slujitori ai Bisericii au fost şi oameni de cultură, domnii găsind în ei sprijin şi sfat înţelept. Mai trebuie evidenţiat faptul că, prin această activitate culturală, Biserica a fost un factor de unitate al românilor, ca şi al limbii. Domnii munteni şi moldoveni au acordat, de asemenea, ajutorul lor şi lăcaşurilor sfinte din Imperiul Otoman.
Biserica ortodoxă a mers în pas cu naţiunea în veacurile XIX şi XX, când s-a făcut şi s-a desăvârşit România. Clerul a fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat şi importante mutaţii. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti. Prezenţa supărătoare a clerului străin a fost înlăturată, dar secularizarea n-a contribuit doar la recuperarea unui sfert din teritoriul naţional, ci a afectat şi bunurile Bisericii. A avut loc o accentuare a dependenţei ei materiale de Stat, deşi şi-a dobândit autocefalia, recunoscută în 1885 şi de Patriarhia constantinopolitană.
Odată cu desăvârşirea Unirii din 1918 s-a încheiat şi procesul de constituire a Bisericii Ortodoxe Române, putându-se crea Patriarhia Română.
Astăzi, ca şi ieri, Biserica este una cu corpul naţiunii, rolul ei în societate fiind de netăgăduit. Acad. Dan Berindei
“Clerul a fost prezent în marile momente ce au avut loc şi care au marcat istoria României. Biserica a fost şi ea supusă procesului general de modernizare a societăţii româneşti.”
Dan Berindei academician
Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii
Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.
Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.
În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.
O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 