Parintii mei s-au despartit inainte ca eu sa ma nasc. Venirea unui copil pe lume ar trebui sa fie motiv de bucurie, dar in cazul asta nu a fost asa. Atunci s-a produs despartirea. Niciodata nu am indraznit sa intreb despre tatal meu biologic. Mama s-a recasatorit cand aveam 5 ani. Chiar daca atunci nu puteam sa il suport si eram foarte obraznica, cu timpul tatal meu vitreg mi-a castigat dragostea si increderea, devenind cel mai bun prieten al meu.
Mama era o persoana protectiva si din cauza asta imi interzicea fara explicatii cele mai multe lucruri. Foarte usor imi spunea “nu” si asta era singura explicatie pe care o primeam. Ma compara tot timpul cu prietena mea cea mai buna despre care spunea ca face intotdeauna lucrurile mai bine decat mine. Faptul ca mama nu ma incuraja niciodata a sporit amaraciunea pe care o simteam fata de ea. Cel mai mult ma durea cand, la suparare, imi spunea “mai du-te si la taica-tau”, asta insemnand sa ma duc la tatal natural, pe care nu l-am cunoscut niciodata. Plangeam si incercam sa o ranesc si eu. ii reprosam ca ma vede ca pe o povara si ca vrea sa scape de mine.
Cu tatal meu vitreg imi era foarte usor sa stau de vorba, faceam lucrurile tot timpul impreuna, imi dadea sfaturi si ma disciplina atunci cand era cazul. Mama prefera sa faca lucrurile singura si imi reprosa cand nu le faceam si eu la fel de bine ca ea.
Eram o persoana foarte complexata. Credeam despre mine ca nu sunt buna de nimic. Asta izvora din felul in care mama mea ma trata. Ajunsesem sa cred ca sunt urata si proasta. Am terminat liceul ca sefa de promotie dorind ca tatal meu vitreg sa fie mandru de mine (nu voiam sa-l dezamagesc pentru ca s-a ocupat intens de educatia mea) si, mai ales, pentru a-i demonstra mamei ca nu-s asa de incapabila pe cat credea ea.
La sfarsitul clasei a douasprezecea, chiar dupa bacalaureat, a fost singura perioada in care m-am simtit ca intr-o familie. Mama si tatal meu vitreg se intelegeau foarte bine, mergeam impreuna la tara si petreceam mult timp impreuna. Daca cineva m-ar intreba ce inseamna pentru mine familia, as spune ca ceva asemanator cu ce am trait in acea perioada.
Eram acasa in dupa amiaza in care un telefon ne-a anuntat ca tatal meu e in spital. Avusese un accident vascular cerebral, iar medicii l-au trimis de urgenta la Bucuresti. Nici o clipa nu m-am gandit ca nu se va mai face bine. Voiam sa merg la Bucuresti ca sa fiu langa el, dar dupa cateva zile a fost trimis acasa. Ma uit in urma si ma gandesc ce repede s-au petrecut lucrurile. in patru zile s-a terminat tot: a avut accindentul, a fost internat, externat si apoi l-am inmormantat.
Dupa moartea lui, mama mi-a ramas singura familie si am decis sa indrept lucrurile in relatia cu ea. Am vrut sa imi schimb radical comportamentul, sa incetez sa o mai ranesc intentionat. Mi-am dorit mult sa avem o relatie matura. incercam sa ii raspund cu rabdare si sa o inteleg. Nu dura mult pana facea ceva care ma scotea din sarite sau eu faceam ceva care o ranea. imi doream sa nu fie asa si tot luam decizia sa ma schimb, dar de fiecare data cu acelasi efect.
Am venit la facultate in Bucuresti, la doua luni dupa moartea tatalui meu. In timpul acesta si bunicul meu murise, dar pierderea lui a fost incomparabila cu durerea pricinuita de disparitia tatalui. Ma simteam singura intr-o lume necunoscuta si straina. Camera de camin a fost intotdeauna un loc neprimitor pentru mine, preferam sa stau mai mult timp plecata. Pentru ca aveam o imagine de sine foarte joasa, nu indrazneam sa exprim ceea ce credeam. Asa am ajuns sa le tolerez pe colegele de camera care isi aduceau prietenii in camera peste noapte si fumau, desi eu nu suportam fumul de tigara.
Stateam in fata bisericutei din Politehnica si ma gandeam la tatal meu, la bunicul, la viata dupa moarte. Pana atunci subiectul nu ma preocupase, dar acum imi puneam din ce in ce mai multe intrebari. imi adusesem la Bucuresti Biblia veche a bunicii mele din care citeam seara. Nu intelegeam nimic din limbajul arhaic al cartii. Mi-as fi dorit sa gasesc acolo raspunsul la intrebarile mele.
Intr-o zi, in camera mea au venit doua fete care au vrut sa vorbeasca cu mine despre Dumnezeu. M-am gandit ca n-au venit intamplator tocmai atunci la mine. In discutia cu ele a fost pentru prima data cand am inteles ca Iisus nu a venit sa moara pentru “pacatele noastre”, ci si pentru “pacatele mele”, ca Iisus a murit pentru ca eu vorbeam urat cu mama si ca nu puteam sa ma schimb. Atunci am auzit pentru prima data expresia “a avea o relatie personala cu Dumnezeu” si ca “trebuie sa primesc cadoul pe care Dumnezeu mi l-a facut, iertarea pacatelor”. L-am rugat pe Iisus sa vina in viata mea si sa imi dea puterea sa schimb lucrurile pe care nu reusisem de una singura. Nu s-a schimbat nimic peste noapte in comportamentul meu. Ulterior, cand am fost acasa si mama mi-a spus ceva care m-a durut, am observat ca nu mai simteam placerea de a-i plati cu aceeasi moneda. Relatia cu mama mea a inceput sa se transforme treptat. intr-o zi am luat-o deoparte si i-am cerut iertare pentru toate lucrurile pe care i le spusesem si le facusem ca sa o ranesc. A fost prima data cand am avut o discutie deschisa cu mama. inca nu pot spune ca am devenit cele mai bune prietene, dar ne apropiem din ce in ce mai mult.
Din persoana dependenta si complexata care eram, am devenit treptat o persoana careia nu ii e teama sa isi spuna parerea, din persoana egoista, m-am transformat intr-o persoana careia ii pasa de oamenii din jur. Acum stiu insa ca orice ar crede oamenii despre mine, identitatea nu mi-o dau ei, ci Dumnezeu. Ceea ce sunt este darul lui Dumnezeu pentru mine, iar ceea ce fac este darul meu pentru Dumnezeu.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 