Ce contează într-o relație?

Citesc cu plăcere o carte interesantă a psihoterapeutului creștin Larry Crabb, ”Conectarea interpersonală”.  De mult timp nu m-am regăsit în vreo lectură mai bine decât în această fascinantă și profundă scriere. După ani de muncă asiduă pe câmpul psihoterapiei, în cea mai dificilă și cuprinzătoare latură a sa, cea analitică, concluzia la care a ajuns Larry Crabb, punând cap la cap toate observațiile clinice, a fost că ceea ce contează cel mai mult pentru vindecarea unui pacient de-al său nu e nicidecum tehnica folosită, ci putința conectării cu cel bolnav într-o relație plină de înțelegere și de dragoste.

Psihiatrul Viktor Frankl îndrăznise, sfidând preconcepțiile terapeutice în vogă la vremea lui, să afirme răspicat că dragostea este una dintre cele mai puternice forțe generatoare de sens din câte există, pe când sexualitatea (marcant și nejustificat prezentă în psihodinamica freudiană) își ratează rostul oridecâteori încearcă să ființeze în afara iubirii. După el, puzderie de psihoterapeuți seculari și creștini avea să îmbrățișeze viziunea spiritual-personală a omului, viziune care, spun eu, a înnoit pentru totdeauna felul de abordare a suferindului emoțional. Urmând această traiectorie, dr. Larry Crabb are curajul, fără a deveni o clipă reducționist, să afirme că miraculoasele operări ale schimbării lăuntrice stau în relații: în cele pe verticală și-n cele pe orizontală.

Unul dintre exemplele date de Larry Crabb este chiar cel al băiatului său. Larry primește un telefon neașteptat din partea conducerii școlii, prin care i se aduce la cunoștință faptul că odrasla sa a fost exmatriculată pe motive disciplinare. Deși în mintea lui se nășteau fel de fel de trăiri, atunci când se găsește în fața fiului său, copleșit surprinzător de o dragoste și de o milă imense care se coboară asupra lui, Larry nu-i face fiului niciun reproș, ci doar îi spune: ”-Ce pot să fac pentru tine?” Mai târziu, fiul recunoaște că atitudinea plină de iubire a tatălui a fost elementul declanșator al convertirii lui și, implicit, al schimbării interioare. O altă pildă pe aceeași temă este experiența cu unul dintre pacienții săi. Lucrase cu el vreme îndelungată, dar unele probleme păreau insurmontabile. Într-o zi, trece pe lângă clientul X, care lua prânzul cu un alt bărbat. După un moment de ezitare, dacă se cade sau nu, psihoterapeutul se îndreaptă spre pacient și, după o scurtă conversație, este invitat și el să se alăture părtășiei lor. Peste ani, întrebat fiind ce i-a folosit cel mai mult din terapia primită, fostul ”bolnav” a relatat că ziua în care psihoterapeutul lui a luat prânzul cu el a fost cea mai importantă pentru dinamica lui spre tămăduire lăuntrică. Și, în fine, al treilea caz care m-a mișcat este cel al unui prieten de-ai săi, care, confruntat cu apăsătoare poveri interioare, a apelat la ajutorul unui amic, preot. Știți ce strategie ”terapeutică” a avut preotul? După ce l-a ascultat, nu i-a spus absolut nimic, ci doar l-a îmbrățișat. Și a fost de-ajuns pentru ridicarea lui la o viață biruitoare.

Interesant: oamenii se sinucid cel mai puțin în vremea calamităților sociale. Își pierd case, averi, animale, li se clatină siguranța zilei de mâine, dar de sinucis, nu se sinucid. Știți de ce? Sociologii au făcut această mirobolantă descoperire: în vremea dezastrelor naturale, oamenii sunt solidari unii cu ceilalți și nu mai sunt singuri. În încercare, comunitatea e unită. Iar comunitatea unită e inamic puternic împotriva întristării și a temerilor de orice fel.

Și-atunci ce contează într-o relație? Care este scânteia aceea care aprinde, prin noi, voința de viață și de schimbare în ceilalți? Mustrarea noastră violentă? Amenințarea? Tăcerea? Izolarea de ei? Și acestea pot avea roade, într-un conformism exterior al celui în nevoie, fără ancore în profunzime. Așa se fac fariseii, depresivii, istericii, anxioșii. Din aplicarea abuzivă a legii fără de har, a dreptății crude rupte de dragostea cea blândă. Și nu doar în religie, ci și în familie, la școală, la locul de muncă. Eu cred, la unison cu înțelegerea nou-testamentală pe care o am, în acord cu cele mai prolifice școli de înțelegere umană ale momentului și cu experiențele dintotdeauna ale sfinților creștini, că forța care mișcă lumea este iubirea. Puterea aceea care te îndeamnă a-ți pune pe plan secund mânia față de fiul tău greșit, puterea aceea care te face să-ți lepezi mândria de terapeut și să prânzești cu pacientul tău, puterea aceea care te învață ca, în loc de canon, să-i dai sufletului enoriașului ce suspină lângă tine sfântul remediu al îmbrățișării – iată ce contează într-o relație!

Știu că unii dintre dvs., cititorii, aveți vocații de justițiari. Fiți liniștiți! Îndreptarea, mustrarea, întoarcerea celuilalt rămân valabile plenar. Numai că ele încep să lucreze doar după ce iubirea începe să vindece și niciodată înaintea ei.

”-Aleg să te iubesc în ciuda rănilor pe care mi le produci!”. ”-Voi lupta cu tine până se vor ivi zorii biruinței!”. ”-Oridecâteori ai nevoie de mine, sunt aici, pentru tine!”. ”-Îmi pasă de tine și cred în schimbarea ta!”. ”-Chiar remușcările tale îmi spun că ești pe drumul cel bun!”. ”-Te iert pentru că am fost și eu iertat, iar dragostea ce se revarsă din mine spre tine aparține Celui care m-a învățat ce înseamnă iubirea!”. ”-Aleg să te iubesc…!” Sunt cuvinte pe care le putem spune în mod diferit, adaptat nevoilor și disponibilităților lor, tuturor celor cu care împărțim, pentru o scurtă vreme, a noastră trecere prin viața terestră. Sunt cuvinte care contează…

http://patrincaandrei.wordpress.com/2011/08/09/ce-conteaza-intr-o-relatie/