Bethani Thomas a deschis poarta pentru ca mama ei să intre cu maşina în parcarea din curtea pensiunii unde erau cazaţi, în timpul vizitei din Guatemala. Dintr-o dată, s-a trezit cu un pistol îndreptat spre cap.
Mama ei, Karen Thomas, din cadrul International Mission Board, a strigat în timp ce se lupta cu al doilea atacator care încerca să fure maşina. Bethani, care avea atunci 13 ani, a fugit spre vehicul pentru a-şi ajuta mama.
„Mamă, o să fie bine. Dumnezeu este cu noi”, a spus ea, năpustindu-se în maşină, cu atacatorul pe urmele ei.
În timp ce Karen încerca să scape de cel care o hărţuia, el a împins-o afară din maşină. Maşina, cu Bethani şi cu cei doi atacatori, a pornit în grabă, în timp ce Karen striga după ei, căzută pe betonul rece.
În timp ce maşina accelera departe în noapte, două lecţii biblice i-au venit în minte lui Bethani:„Pavel şi Iov. Ei nu aveau nimic, şi totuşi îl lăudau pe Dumnezeu”, şi-a amintit ea. „Aceste poveşti m-au ajutat mult. Am început să mă rog şi să cânt.”
Între timp, Karen şi soţul ei, Jeff, şi-au adus aminte de telefonul pe care Karen îl uitase în geantă, în maşină. Când a sunat telefonul, şoferul a răspuns. Jeff a cerut să vorbească cu fata lui. Şoferul a refuzat, dar a îndreptat o secundă telefonul spre Bethani, care a avut timp să strige: „Tată, te iubesc!”
În acel moment, Jeff a realizat că acestea ar putea fi ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la fiica lui. Timp de o oră a încercat să îl convingă pe şofer să o elibereze pe Bethani şi să fugă cu maşina.
În cele din urmă, insistenţa lui a dat roade. După o oră, cei doi hoţi ei au lăsat-o pe Bethani pe o margine de drum, vie şi nevătămată. Ea a traversat mai multe benzi de trafic şi a mers spre un restaurant fast-food.
„Tocmai mi-au luat maşina! Am fost răpită!”, i-a spus ea unui paznic de la intrarea în restaurant. Gardianul însă nu a crezut-o şi a refuzat să o lase să folosească telefonul pentru a-şi suna părinţii. Toţi cei din interiorul restaurantului priveau cu suspiciune la ea.
„Chiar nu îi pasă nimănui?”, se întreba ea, când a observat un om în apropiere, vorbind la telefon. El a încheiat apelul cu „Dumnezeu să te binecuvânteze”. Bărbatul a văzut-o privindu-l şi a întrebat-o dacă este bine. Bethany i-a spus ce s-a întâmplat.
Omul, un pastor, a ajutat-o pe Bethany să îşi sune tatăl. „Tată, acesta este un om bun”, a început ea să spună la telefon.
Mai târziu, când şi-a revăzut familia, „primul lucru pe care l-am văzut a fost pe tatăl meu încercând să fugă spre mine”, lucru deosebit de dureros, deoarece tatăl ei suferă de distrofie musculară, fiindu-i aproape imposibil să meargă.
Bethani nu a suferit coşmaruri şi nici nu a devenit temătoare după calvarul trăit. În schimb, ea a început să îşi facă griji pentru siguranţa turiştilor. Trauma de a fi ostatic într-un loc public, cu nimeni care să te „vadă”, a declanşat în ea o vigilenţă exagerată pentru persoanele din jur.
De-a lungul timpului, vigilenţa a înflorit într-o cadou. Astăzi, Bethany are o capacitate remarcabilă de a „vedea” alte persoane şi de a interveni în viaţa lor, spun familia şi prietenii ei.
Au trecut şase ani de la momentul răpirii, iar Bethani rămâne conştientă de ce a învăţat-o Dumnezeu prin această întâmplare. Studentă în anul întâi la Colegiul Mississippi, din Clinton, ea continuă să folosească, în viaţa de zi cu zi, lecţiile biblice insuflate de părinţi, în copilărie.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 