Luase proporții în ultima vreme. Mai ales în diamentru. Protuberanța de la jumătatea distanței dintre pălărie și pantofi creștea, parcă văzând cu ochii. Mai ales după prăjiturile pe care le aducea în fiecare dimineață de la cofetărie.
Colegii au făcut mai întâi glume finuțe, ca să nu-l supere. Apoi din ce în ce mai direct i-au spus că ar trebui să facă ceva. Mai ales să nu mai consume bunătățile pe care le cumpăra în fiecare dimineață. De la o „prăjitură de cafea” ajusese la o tavă cu cinci feluri de plăcinte și prăjituri, pe care colegii nu se sfiau să le numească torturi, cu accentul pe ultima silabă.
La început s-a apărat de gura lor spunând că e bine să ai rezerve în cazul unei boli sau accident. A apelat apoi la faptul că prăvălia cu pricina era în drumul lui. A mărturisit că o vizita și la întoarcerea acasă. Le-a spus că nu e treaba lor și că el se încredea în Domnul pentru sănătatea și viața sa.
Argumentul unei colege l-a zdrobit. Aceasta i-a spus că dacă este credincios, făcea credința de râsul lumii, tocmai prin lipsa sa de stăpânire a poftelor firii pământești. I-a adus aminte că a fi ponderat și în controlul poftelor este o roadă a Duhului Sfânt. Auzind aceste lucruri a cedat.
A decis să nu mai cumpere prăjiturile vinovate și să evite chiar să mai treacă pe strada lor. Și-a schimbat traseul de venit la serviciu.
Colegii au observat că dimineața nu mai venea cu tava cu plăcinte și prăjituri. Apoi, încet-încet, au văzut că diametrul scade și că tânărul nostru începe să piardă kilogramele în exces. L-au copleși cu laude și aprecieri. Se simțea biruitor în ispite.
Zilele treceau și colegii aveau acum alte subiecte de discutat și nu circumferința sa. Se simțea om normal, acceptat de ceilalți, victorios în ispite și cu înfrânarea poftelor, trofeu la centură.
Spre surpriza tuturor, într-o dimineață, omul nostru sosi la serviciu din nou cu o tavă cu prăjiturile de altă dată. Au sărit cu toții la întrebări. Cum se putea una ca asta? Și omul le-a explicat pe-ndelete:
„Știți bine că sunt credincios Domnului. Azi dimineață, când am venit la serviciu, m-am trezit că o iau pe strada cu cofetăria. ‘Domnul vrea să mă încerce, mi-am zis eu, să vadă dacă voi rezista sau nu ispitei’. După ce m-am apropiat de cofetărie, mi-a venit o idee: ‘Dar dacă Domnul vrea să mă răsplătească pentru înfrânarea mea, pentru biruințele de până acum? Poate că este vremea să sărbătoreasc puțin această victorie!’
Pentru că nu eram sigur care era voia Domnului, am zis: ‘Doamne, dacă aceasta este voia Ta să celebrez izbânda mea asupra poftelor trupului acestuia, Te rog să faci să găsesc un loc de parcare, chiar în fața cofetăriei. Voi cunoaște care este voia Ta în felul acesta!’
Vă dați seama, stimați colegi, cum lucrează Domnul? După ce m-am învârtit de vreo opt ori în jurul clădirilor din zonă, a plecat cineva și am găsit un loc de parcare exact în fața cofetăriei!”
Auzind povestea aceasta m-am gândit că la fel procedăm și noi când este vorba de voia Domnului și voia noastră. Ne învârtim până iese cum vrem noi.
sursa: lascaupetru.wordpress.com
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 