Iată mărturia pastorului Pavel Riviș Tipei:
„Am avut şi eu parte de harul suferinţei şi pot să spun că din prima zi, de când m-am născut şi până la 50 de ani, poate că am fost un pachet de suferinţe, unele fizice, altele de natură interioară, dar viaţa a fost o viaţă de suferinţă şi Biblia spunecă: „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.“ Printre necazurile cu care m-am confruntat, a fost şi o boală grea, care, în anul 1987, în luna octombrie, a început să se instaleze în trupul meu.
La început credeam că e vorba de o simplă răguşeală. Am simţit că vocea este deosebit de ştirbită, vorbeam greoi, dar în paralel cu degradarea vocii, am început să slăbesc foarte mult fizic, iar când am consultat medicii de specialitate, mi-au spus că în gâtul meu, pe coarda vocală dreaptă şi pe esofag, s-a instalat o ciupercă extrem de periculoasă, a cărei înlăturare necesită foarte mult tratament.
Bineînţeles că la început nu mi s-a spus ce fel de ciupercă este. Abia mai târziu, medicul Voinea, un medic în jurul căruia se făcea multă vâlvă pe atunci în ţara noastră şi poate chiar în Europa şi despre care se spunea că tratează cancerul, mi-a spus deschis: „Tinere, ciuperca ta este cancerigenă. Ca oameni, încercăm să te ajutăm, dar cel ce te poate ajuta mai mult este Dumnezeu!” îmi vorbise astfel, mai ales după ce a aflat că sunt păstor. Am încercat să aplic tratamentele date de medici, dar mereu fără rezultate. De la o zi la alta slăbeam mai mult. Când urcam treptele la mine acasă, vreo 5-6 trepte, mă simţeam aşa de slăbit încât trebuia să fac pauză. îmi era greu să mă aplec şi îmi era greu să-mi îndrept trupul, îmi era greu să ies în curte. Şi neputinţa asta, parcă de la o zi la alta, era din ce în ce mai acută! Totul a continuat astfel, până într-o zi din viaţă când s-a terminat cu toate acestea! Ţin minte că am fost chiar şi la Cluj, la renumitul medic şi savant Emil Tomescu. M-au văzut toţi, fiecare şi-a spus părerea, dar cel care a adus soluţia a fost Dumnezeu!
A fost o zi când, în biroul comunităţii penticostale din Arad, mai mulţi fraţi păstori mi-au făcut ungerea cu untdelemn, şi s-au rugat pentru mine. Ţin minte că în seara acelei zile m-am întors acasă. Eram atât de istovit, eram aşa de slăbit şi aşteptam să se producă miracolul. Însă Dumnezeu nu lucrează aşa cum am vrea noi… la o simplă apăsare de buton să se aprindă lumina! Nu întotdeauna lucrează Dumnezeu aşa cum vrem noi. El nu „percutează“ la comenzile noastre! În seara respectivă nu a fost nimic deosebit.
Dar ţin minte că în seara următoare, când ne-am aşezat la masă, i-am cerut unuia dintre copiii mei să spună rugăciunea „Tatăl nostru“. Copilul era mic, nu avea decât nouă ani şi când s-a aşezat la masă a zis: „Tatăl nostru care eşti în cer! Sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…“ Aici s-a oprit şi a zis: „Că Tu vindeci toţi bolnavii, numai pe tati nu vrei să-l vindeci!“ Au fost cele mai grele cuvinte, pe care le-am putut auzi în timpul bolii mele! Soţia mea a izbucnit în plâns şi a fugit în altă cameră. Copiii mai mari au împins mâncarea la o parte şi n-au mai vrut să mănânce, iar eu… cu mare greutate m-am ridicat de la masă, am renunţat la cina din seara respectivă, m-am dus în camera mea şi m-am aşezat pe genunchi, am luat Biblia pe care o aveam din copilărie şi i-am spus Domnului: „Doamne, nu aveam 17 ani când am început să predic Evanghelia şi de atunci am spus tuturor că Tu vindeci bolnavii şi ierţi păcătoşii. Am fost eu oare, martorul Tău mincinos? Aş putea să-Ţi aduc aminte de sute de făgăduinţe pe care Le-ai făcut, îţi amintesc doar de cea din Psalmul 50, când ai zis să Te chem în ziua necazului, că Tu mă vei izbăvi, iar eu Te voi proslăvi. Sunt într-o zi de necaz!“ Soţia mea, de la o zi la alta, parcă era tot mai tensionată. Mă temeam că se îmbolnăveşte cu nervii. Copiii mei erau aşa de distruşi. Aflaseră şi ei ce boală aveam! Şi pe un ton, mai mult reproşabil, îi spuneam Domnului: „Este o zi de necaz, Doamne. Te rog adu-Ţi aminte de mine! “
Poate că am fost chiar obraznic în rugăciunea mea către Dumnezeu şi după ce m-am rugat, aşa o teamă a început să mă cuprindă şi mă gândeam: „Oare l-am supărat pe Dumnezeu?“ În mod deosebit îi spuneam: „Dacă nu vrei să mă vindeci, e treaba Ta! Eu nu pierd nimic, dar unde este credibilitatea făgăduinţei Tale? “
Ţin minte că aşa cu teama aceasta, stăpână pe fiinţa mea, m-am aşezat în pat şi am avut cel mai interesant vis…
Am visat că eram undeva într-o grădină, în mijlocul grădinii respective era săpată o groapă mare. Eu priveam, gândindu-mă că în curând voi intra aici! Deodată am auzit mişcări în spatele meu. Când am întors capul am văzut o fiinţă îngrozitoare. Era o femeie murdară, zdrenţoasă, cu un chip hidos pe care am întrebat-o: „Cine eşti?“ Ea m-a întrebat: „Nu mă cunoşti? Eu sunt moartea! Sunt locuinţa morţilor! Vei fi al meu! Trebuie să intri în groapă, aici îţi este locul!“ M-am înfiorat, gândindu-mă: „Cum? Moartea s-a personificat? Vine să mă întâlnească? “
Meditând, în vis se făcea că iarăşi se aude foşnet în spatele meu. Când am întors capul am văzut o altă fiinţă. Era tot o femeie, dar îmbrăcată elegant. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Păcat de tine, eşti tânăr, dar va trebui să intri acolo!” Am întrebat-o: „Dar tu, cine eşti? “ Ea mi-a răspuns: „Nu mă cunoşti? Eu sunt lumea! “ Eram de-a dreptul copleşit!„Cum, moartea s-a personificat, lumea s-a personificat şi stau de vorbă cu mine, ca două fiinţe?” Ea mi-a spus: „Trebuie să intri acolo!” Eram aşa de mirat şi mă gândeam: „ Oare va mai veni cineva? “
Apoi, s-a auzit din nou foşnet în spatele meu şi am văzut cum o altă fiinţă se apropia de mine, parcă nici nu atingea pământul. Era îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul. Avea un brâu auriu, lăsat în jos pe partea dreaptă, iar părul, tot auriu, era lăsat pe spate. Când a fost la câţiva paşi de mine, a ridicat două degete şi mi-a spus: „Nădejdea este la Dumnezeu!” Eu am întrebat-o: „Spune-mi, cine eşti?” Din nou, mi s-a răspuns asemănător situaţiilor anterioare: „Dar, nu mă cunoşti? Eu sunt logodnica Mielului şi în curând îi voi fi mireasă! “ Şi s-a întors cu 90 de grade, iar pe spatele ei scria cu litere aurii „BISERICA”… şi a dispărut. Eram atât de mirat şi mă întrebam: „Cum a fost posibil ca biserica, lumea şi moartea să se personifice şi să-mi vorbească? “ în timp ce reflectam la discuţiile avute cu aceste trei fiinţe, mi-am zis: „Trebuie să mai vină cineva! Nu se poate, nu se termină totul aici! “
M-am întors spre poarta grădinii şi… am văzut un bărbat mai înalt decât toţi oamenii pe care i-am văzut vreodată! Era foarte bine îmbrăcat. N-am avut răbdare să se apropie de mine, am pus mâinile pâlnie la gură şi am strigat: „Spune-mi, tu cine eşti? ” El mi-a răspuns: „ Eu sunt trimisid Celui care a zis că este ÎNVIEREA şi VIAŢA! El este şi viaţa ta! Ridică-te şi vino cu mine! “ Am sărit în vis, ca să mă ridic de pe marginea gropii, dar… am sărit şi din pat! Era ora patru şi un sfert dimineaţa. Soţia mea a pus mâna pe mine şi m-a întrebat: „Ce se întâmplă?” Eu i-am spus: „Scoală-te, că n-am să mor! Uite ce vis am avut în noaptea asta! Eu cred că Dumnezeu mă vindecă!” Şi slavă lui Dumnezeu, ziua respectivă a fost o zi a minunilor!
Tocmai avusese loc o înmormântare. Un frate bătrân din biserică plecase la Domnul. Aşa de slăbit cum am fost, dar plin de credinţă după visul acela, m-am dus la înmormântare. Acolo am avut şi un cuvânt, deşi vorbeam foarte greu. La un moment dat, am simţit că mă sufoc. M-am oprit. S-a terminat înmormântarea şi fratele păstor Mariş a condus cortegiul funebru la cimitir, iar eu veneam cu soţia spre casă. Când am ajuns la o intersecţie din cartierul în care locuiesc, a trebuit să opresc maşina, pentru că n-am mai primit aer. M-am sufocat complet. Credeam că acolo se sfârşeşte totul! M-am forţat de câteva ori şi ciuperca de pe coarda vocală dreaptă s-a desprins singură, după care am eliminat-o. Imediat a încetat durerea de cap şi durerea fondului de ochi, după care am simţit că mă înviorez!
Exact la două săptămâni, la aceeaşi oră, acasă fiind, am avut aceleaşi simptome. De această dată am eliminat ciuperca desprinsă de pe esofag. Ulterior, m-au văzut medicii şi am repetat toate analizele. Dumnezeu m-a vindecat, fără a fi nevoie de intervenţie chirurgicală! De atunci, au trecut 13 ani şi sunt perfect sănătos, slujind în multe biserici din ţară şi străinătate. Eram doar un pachet de oase, dar acum depăşesc 100 de kilograme. Spun tuturor că Dumnezeu vindecă nu numai sufletul, ci şi trupul! El îi iartă pe păcătoşi şi îi vindecă pe bolnavi!
Unul dintre medici mi-a spus: „Domnule, dumneata nu de pe marginea gropii, ci din groapă ai ieşit!” Eu îl laud pe Dumnezeu! îmi văd copiii mari! Slujesc în continuare şi nu mai simt nici o urmă a bolii. Dumnezeul nostru a zis: „Eu sunt medicul tău, Eu sunt Mântuitorul tău!” Aştept ziua când vom ajunge în slavă! Acum şi aici, vocabularul nostru este limitat, dar cred că atunci vom sta alături de El, mulţumindu-i deplin!
Numele Lui să fie binecuvântat !”
De la Penticostalismulazi
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 