Marturie – Stoica Emanuela – Biserica Penticostală Maranata Vulcan

Ma numesc Stoica Emanuela sunt din Hunedoara si as dori sa va spun despre modul cum a lucrat Dumnezeu in viata mea. In anul 1988 parintii mei s au intors la Dumnezeu si in casa lor se adunau fratii la rugaciune. Ei ne rugau sa stam si noi la rugaciune, dar noi refuzam. Totusi la insistentele mamei mele am ramas si eu doar ca sa ii fac placere. Atunci Duhul Sfant m-a cercetat si am inceput sa citesc Biblia. Am inceput sa inteleg ca voia Lui Dumnezeu este sa ma intorc la EL si sa Ii slujesc numai Lui. Ii spuneam sotului meu Gicu, ca ar trebui sa ne intoarcem la Dumnezeu, dar el nici nu voia sa auda de pocainta. In vara anului 1989 sau ivit 2 posturi de sergent major la peninteciarul din Barcea, o localitate langa Hunedoara. Erau posturi pentru femei. Am sustinut interviul dupa care mi am depus dosarul spre angajare.Erau verificate toate rudele de gradul 1 din toata tara. Nu era permis sa ai pocaiti in familie. Totusi am aranjat cu ofiterul de cadre sa nu scrie despre parintii mei ca sunt pocaiti. Asteptam cu nerabdare sa mi vina angajarea cand Domnul mi-a vorbit Iata fiica daca vei merge in locul acela vei pierde tot, dar daca te vei hotara sa te intorci la Mine voi lucra si la inima sotului tau si iti voi da binecuntare dupa binecuvantare. In luna noiembrie a venit la mine la serviciu ofiterul de cadre cuordinul de prezentare la serviciu de la Directia Generala a Penitenciarelor. Atunci, ii multumesc lui Dumnezeu ca El m-a ajutat sa aleg sa ascult de El. Desi as fi avut salariul de 3 ori mai mare decat unde lucram aveam o uniforma de serviciu si multe alte beneficii, am refuzat acel post spunandu le ca vreau sa ma pocaiesc. Au incercat sa ma convinga sa ma las de aceasta erezie , dar eu am ramas neclintita in hotararea mea. Si Dumnezeu a implinit ce a promis cu sotul meu. In luna iunie a anului 1990 intram amandoi in apa botezului. Nu pot descrie in cuvinte bucuria si pacea care ne umplea inimile. Eram o familie fericita. Dumnezeu ne-a binecuvantat cu 3 copii minunati. Toate lucrurile mergeau pe un fagas normal cand urma sa trecem printr-un greu examen al credintei. In 13 martie 2003 un frate din biserica i-a spus sotului meu ca a avut un vis in care se arata ca va avea un accident foarte grav. Adoua zi era la serviciu la otelaria electrica in cadrul Combinatului de la Hunedoara. In oala cu otel topit la peste 1500 de grade a avut loc o explozie puternica si otelul s-a imprastiat in toata hala. Acolo se afla sotul meu impreuna cu un coleg. A simtit mii de ace de otel fierbinte pe tot corpul si a luat foc. A inceput sa-si piarda cunstinta cand 2 MAINI PUTERNICE L-AU ridicat de jos. Au fost transportati impreuna cu colegul sau la spitalul judetean Deva. Eram ingrozita de vestea ce m-a lovit ca un traznet. La spital m-au lasat doar pana in cadrul usii sa-l vad, dar eu am zis dar sotul meu nu este aici. Atunci i-am auzit vocea zicand Ema eu sunt. Era de nerecunoscut. tot umflat si negru, mainile si picioarele umflate si bandajate, fata arsa si umflata. Am inceput sa tip si asistentele m-au scos afara din salon. Nu voiau sa imi dea relatii despre starea in care se afla pentru ca ele stiau ca din punct de vedere omenesc nu mai avea sanse de viata. A doua zi am stat de vorba cu dr. Badea si a spus ca nu mai are sanse de viata, cu mai multe pentru colegul sau. Am plans inaintea Domnului si am zis De ce Doamne de ce ii asa Tu stii umblarea lui ,,caile lui, ravna lui pentru lucrarea Tastii ca era trup si suflet pentru Tine. De ce ii asa? Atunci am auzit un glas “Vei vedea ca cel la care medicul i-a dat sanse, va muri dar cel la care nu i-a dat sanse , va trai pentru ca sunt Dumnezeu. Cand mi-am dat seama de realitatea situatiei am simtit ca cerul intreg se prabusteste peste mine si intr-o clipa am vazut naruindu-se toate planurile si sperantele noastre de viitor. A suferit foarte mult. Toata carnea arsa ii era curatata cu o penseta si o foarfeca, iar a doua zi le smulgea cu tot cu carne. Tipa si-L ruga pe Dumnezeu sa nu-l lase sa si piarda mintile de atata durere. Dar eu continuam sa ma incred in Dumnezeu. Fratii posteau si se rugau pentru el. Dumnezeu sa le rasplateasca. Mergeam acasa la Hunedoara ca sa ii fac de mancare si ma intorceam la spital. Cu copiii stateau parintii mei. Il ingrijeam ca pe un copil. Era imobilizat la pat, il spalam, il intorceam de pe o parte pe alta, ii dadeam sa manance. De aceea Dumnezeu a zis. Nu este bine ca omul sa fie singur. Am sa ii fac un ajutor potrivit. Si a creeat femeia, ca sa fie alaturi de el cand este neputincios sau bolnav, sa simta impreuna cu el, sa-l incurajeze si sa-l sprijineasca.
Dar sa nu faca asta din compasiune, ci din dragoste. Eu personal cunoscandu-mi limitele si slabiciunile ma miram de puterea carea am experimentat-o in acel timp, de pacea si curajul pe care Dumnezeu le-a pus in mine. Am experimentat puterea rugaciunii, bucuria si pacea in mijlocul furtunii, am invatat sa am mai multa rabdare si sa nu-mi pierd nadejdea chiar in cele mai ingrozitoare momente din viata mea.
L-am cunoscut pe Dumnezeu intr-un mod personal ca pe Dumnezeu care vindeca, care da viata, care poarta de grija, caruia ii pasa de noi. Daca va aflati in incercare nu va pierdeti credinta si nici nadejdea, caci El este acolo si Lui ii pasa de fiecare dintre noi. Dumnezeu sa va binecuvinteze!