MARTURIA UNUI TANAR (19 ani) – Calancea George Paul

Multumesc fratelui Gabi Lupescu pentru marturia aceasta!

Calancea George Paul:

“Înainte de a vă descoperi ce lucruri măreţe a făcut Domnul în viaţa mea, vreau ca tot ce voi scrie să fie spre Slava lui Dumnezeu, căci merită toată cinstea și onoarea de acum şi până în veci, AMIN!!!

Mă numesc Calancea George Paul şi am 19 ani. Îl cunosc pe Dumnezeu încă de mic copil, prin familia din partea mamei. Am umblat tare în Hristos, El era totul pentru mine, mă încuraja şi îmi dădea de fiecare dată pacea sufletească de care aveam nevoie, acea pace pe care mulţi încearcă să o înlocuiască, agățându-se de ceva lumesc. Printre acei “mulţi” mă număr şi eu. La vârsta de aproximativ nouă ani, viaţa mea a avut un declin.

Din cauza situaţiei financiare, mama a trebuit să plece în străinătate ca să ne poată asigura pâinea de toate zilele. Eu, de fire, eram foarte “mămos” să zic aşa, unde era ea întotdeauna eram şi eu, o iubeam extraordinar de mult, ea era singura mea sursă de afecţiune pământească. Eram o fire emotivă, doream să fiu înţeles în toate, să mi se acorde un maxim de importanţă. Odată cu plecarea mamei toate acestea s-au dus. Dintr-o dată paradisul vieţii mele s-a transformat întrun infern. Despărţirea aceasta a pus baza noii mele persoane. Depresia a început să-și facă loc în inima și-n mintea mea. Batjocura şi lipsa de afecțiune a celor din jur o intensifica tot mai mult. Aveam un refugiu în credinţă, dar până şi acesta mi-a fost înfrânt. Încetul cu încetul m-am depărtat de Dumnezeu, plăcerile lumeşti îmi otrăveau sufletul.

Am vrut să umplu acel gol din inimă, mai întâi capturat nonstop de calculator, totuşi mă simţeam părăsit de toată lumea. Pe lângă aceasta trebuia să am grijă de casă, ținând în unele privințe, locul mamei. Din această cauză nu mai vroiam nici prieteni, nu mai aveam timp de nimic. M-am închis în mine şi am încercat să arăt lumii că sunt vesel, dar numai eu ştiam ce aveam în suflet.

De multe ori mă uitam la sora mea care avea doar 2 ani la plecarea mamei şi mă gândeam: “De ce nu putem oare să avem şi noi o viaţă normală?” Această întrebare a început să mă macine tot mai mult. Răceala din suflet, de-a lungul anilor s-a mărit. Ajuns la vârsta de 15 ani, am fost nevoit să părăsesc casa din cauza liceului şi m-am mutat la oraş. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu un mediu total diferit, deoarece eu stăteam la sat, fapt care m-a determinat să mă închid tot mai mult şi să nu mai conteze nimic pentru mine. Un an mai târziu, întunericul a pus ochii pe mine, a observat clar situaţia mea şi a reuşit să mă doboare complet prin curentul “ EMO KIDS”!

Lăsându-mă ispitit şi crezând că mă regăsesc în totalitate în acest „curent” am început să mă schimb dramatic, la început prin înfăţişare: păr lung, haine tot spre negru, apoi chiar şi stărilor sufleteşti le-am adăugat încă un plus de tristeţe.

Am ajuns la concepţia că pentru mine totul este pierdut, motiv pentru care să trăiesc nu mai am, nu este nimeni care să îmi fie
alături, nu am pe nimeni în care să mă bazez, căruia să îi spun tot ce am pe suflet. Totuşi, prin toate astea, câteodată mai strecuram câte o rugăciune spre Dumnezeu şi ceream măcar un prieten, dar în majoritatea timpului depresia mi-era atât de mare, încât nu vedeam decât moarte. Eram foarte răzvrătit, nu mai acceptam pe nimeni, niciun fel de afecţiune. Toţi pentru mine erau morţi, nu exista nimeni, credeam că mă aflu într-o lume părăsită unde rătăceam singur fără scăpare.

Satana şi-a “înfipt ghiarele„ tot mai mult, nu mai exista un lucru frumos în viaţa mea, o zi nu trecea fără să nu plâng.
Într-una din zile, după insistenţa unei surori care m-a ajutat foarte mult, am mers la adunare îmbrăcat specific emo, cu bretonul peste ochi şi un frate păstor a dat îndemnul să se facă o rugăciune pentru cei din curentul EMO. Eu fiind de faţă, fierbeam de nervi, celui ce mă influenţa nu îi convenea deloc, totuşi m-a impresionat credinţa cu care se rugau fraţii pentru mine şi m-a încurajat puţin, iar acea rugăciune a făcut multe în viitor.

După o vreme am început să mă plimb singur din nou, mai ales în timpul nopţii sau pe vreme rea, cu ploaie, nu mai conta nimic, ascultam mereu melodii EMO ROCK care nu făceau decât să mă deprime mai mult, cu bretonul peste ochi nu mai vedeam nimic nu mai auzeam nimic, pur şi simplueram închis într-o lume a mea, paralel cu realitatea. Cimitirele erau ca o a doua casă pentru mine, noapte sau zi, tot mai mult le vizitam.Adoram cuvântul „moarte” până şi vestimentaţia mi-era împodobită cu acei capi de morţi specific EMO, pe hanorace, tricouri, inele, medalioane, brăţări, etc.Eram însetat de întuneric până şi ochii, apoi unghiile le-am pictat cu negru.În orice caz, se cunoştea că nu mai eram eu stăpân pe viaţa mea. Frica şi durerea mă cuprindea tot mult, cei din jur au început să arate cu degetul, să mă catalogheze numai din cauza look-ului, apoi mă excludeau din vieţile lor. Pe unii care vroiau să mă ajute îi refuzam complet, ceva în interiorul meu nu îmi dădea voie să îi accept. Mama a venit acasă pentru puţină vreme, nu am
cuvinte să exprim durerea din sufletul ei când a văzut ce am devenit. Îmi punea nişte întrebări care parcă erau nişte săgeţi aruncate direct în inimă, iar eu îi răspundeam cu aceeaşi răceală dar, apoi conştiinţa mă condamna pentru că o iubesc enorm. Doream tot mai multă moarte, să mi se termine odată coşmarul în care trăiam, vroiam să nu mă fi născut să dispar în aşa fel încât să nu fi ştiut nimeni că am existat vreodată, dar eram conştient de ceea ce mă aştepta, dacă provocam eu moartea.

Singurătatea a crescut, situaţia şcolară a scăzut drastic, de la copil premiant am ajuns aproape corigent. Iubire în mine nu mai
exista, familia nu mai conta, mă plimbam pe stradă şi, deşi erau atâţia oameni, nu vedeam nimic, nu simţeam nimic, un lucru bun nu vedeam în viaţă, ziceam că nu se merita să o mai trăiesc, nu am de ce.Îmi venea să ţip mereu, să zic că nu mai pot, vreau salvare.Ura faţă de mine creştea tot mai mult, mă consideram bun de nimic.
Apoi, când am văzut ce am devenit, cum mi-am distrus toată viaţa, regretul şi-a făcut prezenţa şi mă rodea enorm. Crezând că durerea trupească ar putea să mă trezească, am apelat la automutilare, mă tăiam pe mâini, palme…dar, nu a fost aşa, la început două, trei tăieturi apoi setea de moarte mi-a ajuns la maxim. Chiar nu vroiam să mai trăiesc în coşmarul acela. Mi-era foarte frică, oriunde mergeam şi mă uitam mă vedeam mort. Dacă mergeam într-un bloc cu multe etaje, de exemplu, aveam instinctul de a mă arunca. Dar, numai puterea lui Dumnezeu m-a împiedicat să nu fac asta.Aproximativ un an am fost capturat de jocuri online, nu mâncam şi nu dormeam cu zilele. Zi şi noapte eram în faţa calculatorului, rob al internetului. Viaţa reala puţin mai conta. Când mă trezeam puţin la viaţă, mă uram atât de mult încât nu mai vroiam să am contact cu lumea. Credeam că prin aceste jocuri totuşi puteam să umplu acel gol imens din suflet, dar dimpotrivă, l-am mărit.Între timp totuşi, Dumnezeu mă trezea câte un pic prin câţiva fraţi şi surori dar, apoi cădeam şi mai tare. Important e că aceşti fraţi au sădit sămânţa Cuvântului care a început să mă frământe totuși, pentru perioade scurte …Tăieturile se înmulţeau, ura
de sine tot creştea… Dumnezeu văzând în ce situaţie am ajuns mi-a răspuns la vechea mea rugăciune de a avea măcar un
prieten. Acest prieten stătea zi de zi cu mine, nu pleca până nu încetam să mai plâng sau până nu vedea că mă simt mai bine.Avea atâta răbdare, asculta totul, fapt care m-a determinat să am încredere în el. Îmi vorbea despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, de punctele roz din marele întuneric la care ar trebui să mă uit, să îmi ascult slaba voce a sufletului şi să nu las ca cel rău să îşi bată joc de mine. Pentru ceva vreme, mi-am recăpătat încrederea în mine … m-am trezit din nou dar, stările anterioare mă invadau şi nu puteam să fac mai nimic. Prietenul respectiv, văzând că nu dau ascultare mai la nimic, pentru puţină vreme s-a supărat şi s-a distanţat oarecum de mine.

În momentul acela am simţit prezenţa Domnului Isus lângă mine şi, din plâns de tristeţe, am ajuns să plâng de bucurie… în sfârşit ACASĂ! Nu am cuvinte să Îi mulţumesc Domnului pentru seara aceea. Dar, după această întâmplare am mai căzut, totuși nu aşa tare încât să nu mă mai pot ridica. Satana, crezând că aproape mă pierduse, m-a ispitit din nou. Mi-a pus o fată în faţă de care m-am îndrăgostit, dar nu puteam să fiu cu ea. Aceasta mi-a readus vechea stare timp de o săptămână, aproximativ. Dându-mi seama că nu pot fi cu ea, am încercat să mă refugiez în alcool pentru prima dată în viaţa mea. M-am ameţit oarecum, apoi am luat o lamă şi m-am tăiat la ambele mâini foarte tare. Colegii de apartament şi prietenii s-au speriat şi au vrut să cheme ambulanţa .Apoi mi-am dat seama de ce am făcut şi am zis că trebuie să se termine odată pentru totdeauna. Cu aceasta am încheiat definitiv viaţa emo. Circa doi ani am fost rob al întunericului. Am început o nouă viaţă prin Isus Hristos. Domnul mi-a arătat din nou toată slava Lui prin vechii fraţi şi surori din copilărie dar şi prin cei noi. M-am născut din nou prin sângele Domnului şi viaţa mea s-a schimbat radical. Fericirea şi speranţa sunt nelipsite acum. Nu am cuvinte să Îi mulţumesc pentru toate. A Lui să fie slava, cinstea şi onoarea în veci de veci.
AMIN!!!!Sper că prin această mărturie să vă daţi seama că Dumnezeu poate lucra şi la inimile voastre oricât de împietrite ar fi ele, doar să Îl acceptaţi, El nu poate intra dacă nu aveţi puţină voinţă. Aşa cum am strigat ”Doamne ajută-mă că nu mai pot!”, aşa puteţi să faceţi şi voi când speranţa vi-e răpusă, doborâtă la pământ.Astfel vă îndemn dar fraţilor în numele Domnului Isus Hristos … pentru cei care nu Îl cunosc cu adevărat pe Domnul nu încercaţi să vă găsiţi refugiul în lucruri pământeşti… alcoolul, internetul, anumite grupări sau secte care apar şi dispar… singura scăpare e Însuşi Domnul Isus Hrisos şi vă garantez asta!!!Doamne ajută-ne ca fiind copii ai Tăi să ne păstrăm vie calea, să ne smerim întru totul şi să ne uităm doar la Tine. Căci Tu eşti calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin TINE!De aceea vă zic fraţilor, ori de câte ori vedeţi un frate mai ieşit din comun nu începeţi imediat să criticaţi, ci încercaţi să îl cunoaşteţi, să îi arătaţi că totuşi Dumnezeu îl iubeşte şi că are nevoie de îndurarea Lui.Fie ca Domnul să ne binecuvinteze cu harul și pacea Lui şi să domnească în vieţile noastre prin orice lucru înfăptuit.

AMIN !!!

Calancea George Paul

http://rodiagnusdei.wordpress.com/