„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Acum dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
1 Corinteni 13:4-8, 13
Un concept interesant al societății în care trăim, pe care foarte puțini stăm să îl analizăm în profunzimea lui și să ne gândim la puterea influenței sale în viețile noastre, este: „Dragostea este oarbă.” Când aud această afirmație rostită de cineva, mi-e foarte ușor să îmi imaginez o relație dintre un băiat și o fată care merge perfect datorită faptului că amândoi trec cu vederea defectele celuilalt și văd în celălalt doar ceea ce vor să vadă. Însă dacă stau să meditez și numai pentru câteva secunde la definire acestui „perfect” prin prisma ochilor închiși, încep să văd prin această lentilă mult mai clar golurile și lipsurile acestei perfecțiuni iluzorie. Oare atunci când îți place de cineva, când începi sa te îndrăgostești de sexul opus ar trebui să închizi ochii la toate defectele și greșelile pentru a te putea bucura de fericirea de moment a relației? Oare este un lucru bun să îți lași inima să tânjească după prezența unei persoane nepotrivite la momentul aparent potrivit, chiar dacă știi că ceea ce faci nu îți va aduce nici un beneficiu, ci doar te va lăsa cu un gust amar în gură și cu moralul la pământ? Oare e ceva normal să fii orb la lucrurile care se întâmplă în jurul tău și chiar sub ochii tăi și să vezi în persoana din fața ta doar ceea ce ar trebui să vezi și ce ai vrea să vezi? Oare dragostea implică doar orbire, fără a putea integra și vederea?
Ochi albaștri, zâmbet strălucitor și senin, fizic atrăgător și cuvinte alese cu atenție, au fost doar câteva din lucrurile care m-au fermecat mult prea repede privindu-l. Aflându-mă într-o perioadă ciudată, în care am căutat echilibru și stabilitate, mi-a fost foarte ușor să mă las impresionată de ceea ce izbește ochiul. Deși nu ne-am mai văzut niciodată până atunci, a fost foarte ușor să pornim o conversație și să legăm o relație. Din nevoia de a avea pe cineva cu care să pot vorbi liber, fără să mă simt stânjenită și încolțită și dorința de a-l cunoaște, m-am lăsat dusă de frumusețea momentului, lăsând la o parte toate regulile și atenționările pe care mi le-am creionat toată viața mea în minte. Curând am descoperit că avem atât de multe lucruri în comun, de la gusturile muzicale până la aparatul dentar, și am început să devin foarte relaxată în prezența lui, să mă simt în elementul meu. Înainte să ajung să analizez lucrurile la rece, m-am trezit că îi povestesc lucruri personale, pe care de mult nu le-am mai rostit cu voce tare în fața cuiva. Mi-am deschis inima în fața lui și, în naivitatea mea de adolescent necopt și imatur încă, am crezut că sentimentele care răsăreau în inima mea pentru el s-au conturat la fel de frumos și în sufletul lui. Am simțit nevoia să vorbesc cu cineva despre aceste noi simțăminte care se nășteau în mine, dar un sentiment de vinovăție m-a ținut pe loc, fără a mai putea face un pas înainte. Ignorând acest semnal de alarmă și cuvintele răzlețe de reproș care mi-au ajuns la urechi, am ales să văd în el doar ceea ce am vrut să văd pe baza a ceea ce am simțit nevoia să privesc în fața ochilor și m-am lăsat dusă de valurile visului în care am trăit. Totul e superb cât timp încă visezi, dar, când vine momentul să te trezești, lumea fantastică se pierde în neant și de cele mai multe ori rămâi doar cu cioburile fericirii tale de moment și cu durerea pierderii. Când e vorba de un simplu vis, durerea e de cele mai multe ori temporară, dar, când stai în fața realității, rănile s-ar putea să fie prea adânci și sentimentul pierderii prea acut pentru a se vindeca într-un timp relativ scurt. Săptămâna se apropia de sfârșit și ultima zi petrecută împreună a părut a fi culminarea tuturor așteptărilor mele. Însă, bucuria pe care am simțit-o în acele scurte momente la lumina unui foc și în culorile sfioase ale dimineții ce nu a întârziat să apară, a fost spulberată curând de o îmbrățișare de rămas bun și de un sentiment ciudat că toată povestea magică s-a încheiat o dată cu plecarea autocarului. Am început să realizez că visul în care am trăit e prea frumos ca să fie realitate, însă ceva în mine mă împiedica să fug cu totul de ceea ce a fost, în speranța că lucrurile vor continua după dorințele lumești ale inimii mele. Și astfel, a urmat o lună de războaie sufletești, în care m-am lăsat sfâșiată între durerea pierderii și nădejdea redobândirii a ceea ce am crezut că este al meu. Când am aflat adevărul despre caracterul și viața respectivului băiat, am simțit că sentimentele firave pe care le-am sădit pentru el mă vor sufoca și uscăciunea lor îmi va zdrobi inima pentru totdeauna.
Timp de trei luni am încercat cu disperare să fug de ceea ce am făcut și să mă ascund de privirile celorlalți, să îngrop greșeala mea în cel mai adânc cotlon al inimii mele și în același timp am încercat să mă regăsesc pe mine și să mă pot deschide din nou față de oamenii care contează pentru mine. Nu a fost ușor să mă las vindecată de amintirile rușinoase și să mă ancorez din nou în Tatăl care m-a așteptat cu brațele deschise să îmi dea eliberarea, însă în momentul în care cu lacrimi pe obraz am recunoscut din toată inimă că m-am legat de persoana nepotrivită la momentul nepotrivit și că lucrurile pe care le-am făcut sunt greșite, am trecut la următorul nivel: iertarea. Când am putut să spun pe nume acțiunilor înfăptuite și când mi-am dat seama că singura nu voi putea schimba nimic niciodată, am simțit ca și cum o povară imensă mi-a alunecat de pe umeri și am putut în sfârșit să înaintez, să încep să mă bucur din nou de viața mea. Apoi, a venit rândul să îl iert pe el, ceea ce cu timpul am reușit să o fac în deplinătate, deși m-am luptat mult cu mânia și dezamăgirea, însă Dumnezeu m-a ajutat pas cu pas să las în urmă toate sentimentele negative care le-am simțit față de el și chiar să uit. Când m-am uitat la el nu am mai văzut un tânăr care m-a rănit, ci un om care are nevoie de ajutor, pentru care ar trebui să mă rog. Dacă iertarea a fost grea pentru mine, atunci următorul stadiu al eliberării al fost și mai greu: mărturisirea. Să îi povestesc mamei mele evenimente așa de rușinoase, să văd întipărită pe fața ei dezamăgirea atât de dureroasă a fost un lucru care m-a speriat atâta timp și doar imaginându-mi scena mi s-au înmuiat picioarele. Însă mi-am luat inima în dinți și mi-am înfruntat temerile, mărturisindu-i mamei mele ceea ce am făcut. În locul hăului care m-am așteptat să se caște între noi, am simțit cum această mărturisire restaurează relația noastră și mă pot bucura din nou de lumina adevărului.
Lumea în care trăim ne încurajează să trăim momentul, nu contează cum, când și cu cine ne bucurăm de el. Trebuie să cauți împlinirea golului din inima ta cu orice preț și cel mai ușor mod de a face acest lucru pare a fi în relații. Dragostea trebuie să fie oarbă și fericirea trebuie să fie doar de moment, iluzorie. Însă eu astăzi te invit să vezi o altă perspectivă a dragostei, o imagine în care aceasta implică vederea. Eu nu susțin că atunci când te îndrăgostești ar trebui să închizi ochii la lucrurile care se întâmplă în jurul tău și să fii un orb în relație, lăsându-te ghidat de celălalt așa cum vrea el, ci te încurajez să îți deschizi ochii și să vezi ceea ce stă în fața ta prin ochii dragostei adevărate. Iubirea a devenit un concept mult prea mediatizat și mult prea absent de cele mai multe ori în relații pentru a nu îți da seama că acest cuvânt ocupă un loc important în viața fiecăruia dintre noi și că trebuie tratat așa cum se cuvine. E mult prea greu să te bucuri de moment fără să nu îți implici inima și să riști să fii rănit, să trăiești momentul nepotrivit cu persoana nepotrivită. Eu aleg în fiecare zi să aștept persoana potrivită pentru a mă bucura din plin de momentul potrivit, pentru a trăi în dragostea adevărată cu cel care a fost pregătit din veșnicie pentru mine. Tu ce alegi?
https://anastasiamierlut.wordpress.com/2016/03/03/persoana-nepotrivita-la-momentul-nepotrivit/
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 