Categorie: Adolescenţă

Totdeauna am crezut că dacă faci ceva “bun” pentru alţii, vei fi răsplătit într-o zi, cât mai apropiata! Nicidecum peste luni sau poate chiar şi ani. Aşa că am încercat să dau absolut totul din mine, nu pentru a avea ceva în schimb (poate că uneori şi pentru asta:D) ci pur şi simplu pentru dragul de-a o face. Nu mi-a fost uşor. De cele mai multe ori m-am regăsit singură, crezând ferm că am dat maximul din mine şi ajungând să afirm că n-am nici o valoare. Ei bine, sunt aici, acum. Nu cred că valorez 100 de dolari, nici 1.000.000 dar sunt convinsă că El ştie mai bine ca toţi cât valorez. Şi ştie cât valorezi tu. Şti, săptămâna asta am dat “din greşeală” într-un citat care îi aparţine lui C.S Lewis şi care spunea că nu trebuie să las ca fericirea mea să depindă de lucruri care probabil le voi pierde. Gândindu-mă am ajuns la concluzia că şi oameni fac parte din aceste “lucruri”. De ce? Ce întrebare uşoară îţi mai pun! Logic că atunci când faci dintr-o anumită persoană fericirea ta, şi vezi că mai apoi pleacă…waw, ştiu exact cum te simţi. Dar nu-i bai, crede-mă. Or să apară altele şi o să plece la fel:D. Da e trist. Iar eu am trecut de faza asta. Iuhuu! Am înţeles care e esenţa vieţii şi nu stă în nici un caz în oameni!

Cred că singura excepţie va fii jumătatea mea, dacă o voi întâlni, cândva!:D Dar probabil că nici atunci, pentru că ştiu că fericirea noastră se va baza pe ceva real şi deosebit, şi că El a vrut să fie aşa…şi că nici o circumstanţă nu va schimba ceea ce a plănuit El!

Prea des mi se spun lucruri frumoase, şi prea rar se dovedesc. Nu o spun cu părere de rău. Nu o spun cu răutate. O spun pentru că mi se umple inima cu un sentiment încă necunoscut. Mi s-a zis că sunt exemplul fetelor de vârsta mea, şi v-am spus că sunt tânără…deci nu vă imaginaţi cât am plâns când mi s-a zis:). Cel puţin…ştiu că acea persoană a simţit cu adevărat cuvintele acestea. De astfel de oameni am nevoie. Sinceri, autentici. În a căror prezenţa să simt că ating Cerul cu un deget. Ştiu că mai există. Şi pentru cât poate părea de ciudat, am să încerc să fiu o astfel de persoană. M-am fript, ce-i drept. Dar să-ţi spun un secret? Mai vreau! Daaa, nu pentru că sunt “nebună” dar pentru că doar atunci vezi cum e omul. Îl vezi în întregime şi îţi dai seama că va trebui să te fereşti..sau poate nu…

Ca rezumat general. Sunt fericită? Foarte! Aş fi fericită şi dacă cineva mi-ar oferi o ciocolată sau  o căpşună. Dar nu, nu mi s-a întămplat. Aşa că, sunt fericită pentru că însfârşit ştiu ce-i fericirea. Te imaginez cum zici “Noa, mersi fain. Ştiam şi eu asta”. Da, dar nu ştii că există o mică diferenţă între a ştii ce-i şi a avea parte de ea. Eu am avut! Şi tu ştii cel mai bine că  nu o găseşti în confort, într-o casă incredibil de grozavă, în hainele cele mai scumpe şi cosmeticele cele mai waw, să nu uităm de maşina cea mai încredibilă şi neagră…

Mai important decât toate, mi-am găsit fericirea. A mea. Sursa mea. Ceea ce mă împlineşte cu adevărat şi mă face să mă trezesc şi să nu spun: “oooh, iar trebuie să mă trezesc?! De ceee?! da de cee?!”. Am găsit-o în oameni care ştiu că rămân pe termen nelimitat. Da, asta e fericirea mea…

Tu ce fel de om vrei să fi?Unul care pleacă încolo şi încoace, îndreptându-se spre cum bate vântul  sau unul care rămâne şi e dispus să lase cu adevărat ceva?

Articol scris de Irene Morosan

Sursa: Heismydad.wordpress.com

Învăţăm să renunţăm sau să dăm drumul unor persoane să zboare din inima noastră deoarece simţim că ele se simt captive acolo. Oricât de mult am încerca uneori să facem o relaţie să meargă, pur şi simplu stă pe loc. Nu putem mereu să ne forţăm şi să facem eforturi supraomeneşti pentru ca cineva să ne placă sau să rămână în viaţa noastră dacă acea persoană nu are niciun fel de sentiment faţă de noi. Poate că ne-am dori să mai rămânem prieteni sau să mai menţinem relaţia vie, însă nu va funcţiona numai cu voinţa unuia. E nevoie de două persoane ca să menţină o relaţie vie, nu doar de efortul uneia şi de nepăsarea celeilalte. Trebuie să învăţăm să acceptăm că unii oameni nu sunt meniţi să facă parte pentru totdeauna din viaţa noastră, şi că ei vin şi pleacă.. întocmai ca păsările migratoare. Unii oameni ştiu să vină la tine atunci când este soare în tine, iar când vine frigul îşi iau zborul departe de inima ta. Şi tu eşti lăsat mai îngheţat ca niciodată şi părăsit. Dar eu cred că toate dezamăgirile şi înfrângerile au rolul de a ne face mai puternici, fiindcă nu putem deveni mai puternici atunci când totul merge ca pe roate şi când toată lumea ne surâde.
Nu, ci devenim mai puternici atunci când începe să ne doară. Atunci când suntem dezamăgiţi de oameni de la care aveam aşteptări mai înalte. Atunci când ne trezim că prietenul cel mai bun se îndepărtează de noi şi ne întrebăm cu ce i-am greşit. Nu e nevoie să greşim cuiva ca acea persoană să se depărteze de noi.

Lumea noastră nu ar trebui să se termine atunci când ne-am despărţit de cel/cea alături de care ne vedeam alături până la sfârşitul vieţii, nici atunci când cineva drag a murit sau când un prieten ne devine străin. Viaţa noastră e formată din câştiguri şi din pierderi. Nu toţi oamenii ne vor rămâne aproape, nu toţi prietenii ne vor fi ca fraţii atunci când vom da de rău. Uneori va trebui să gustăm din paharul amar al dezamăgirii ca să putem deosebi mai bine dulceaţa unor relaţii ce vor dura toată viaţa.
Cred că ar trebui să ne ridicăm capul şi să nu rămânem cu privirea adâncită în pământ, căci nu de acolo ne va veni ajutorul. Poate că unii oameni au ales să ne părăsească, însă au mai rămas mulţi de partea noastră. Poate că cel pe care îl iubeam ne-a trădat, dar trebuie să trecem şi prin asta. Nu putem înainta dacă privim mereu cu regrete spre trecut. Este inima ta la mijloc. Nu-i fă prea mult rău umplând-o cu gânduri negre şi cu lacrimi, ci învaţ-o să se bucure de ceea ce încă mai are. Umple-ţi camerele goale ale inimii tale cu lucruri noi. Nu-ţi fie teamă să legi prietenii noi cu oameni necunoscuţi. Nu compara pe actualul cu fostul. Ci foloseşte-te de înţelepciunea acumulată în urma experienţelor dureroase prin care ai trecut ca să faci alegeri mai bune astăzi. Ieri a trecut de mult.

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro/

Sunt atât de mulţi oameni care pe reţeaua de socializare Facebook îţi sunt cei mai buni prieteni, pot vorbi cu tine pe chat câte doreşti şi îţi dau Like la fiecare poză pe care ţi-o încarci, dar care în realitate nici măcar nu se uită la tine. Sau dacă se uită, o fac cu o faţă serioasă care îţi îngheaţă inima, dar sunt din aceia care ştiu să zâmbească frumos cu toţi dinţii în pozele de pe Facebook. Aceşti oameni îşi rezervă zâmbetul şi conversaţiile cu tine doar pe net, că e la modă. Dar în realitate ori te salută când au chef, ori nu te salută deloc. Sunt destul de deranjată de astfel de oameni care îţi sunt prieteni doar pe Facebook, care ar face orice pentru tine în spaţiul virtual, dar în realitatea crudă a vieţii îţi dau Ignore. Uneori stau şi mă gândesc că poate e normal aşa. Că viaţă virtuală e diferită faţă de cea reală şi că între cele două lumi sunt diferenţe. Poate că eu greşesc, că sunt de modă veche. Dar totuşi tind să cred că suntem falşi. Atât de falşi, încât am ajuns să ne vorbim numai pe chat că în realitate nu avem timp s-o facem şi nici nu ne prea suportăm. Sunt persoane care în realitate nici măcar nu se uitau la tine, dar pe Facebook te complimentau până la nori. Sunt persoane care îşi ascund adevărata faţă sub poze editate şi sub zâmbete false. Şi… suntem „prieteni”.

Ne comentăm pozele, ne dăm zeci de like-uri(ciudat, chiar şi unora care postează doar un punct), ne afişăm toată viaţa personală pe perete ca s-o vadă toată lumea şi nu ne interesează de cei „ce ne invidiază şi ne bârfesc pentru că văd în noi ceea ce ei nu vor fi niciodată.”
În general lumea lui Facebook este o lume destul de falsă. Sunt destui de puţini aceia care îşi folosesc contul în alte scopuri decât proslăvirea propriei persoane, sunt rari aceia care chiar îşi doresc să lase ceva bun în urma lor chiar şi prin contul de Facebook. Poate că pe loc nu ne gândim prea mult la ceea ce postăm, la ceea ce dăm like sau la ce comentăm, poate că ne întindem în chat-uri interminabile în văzul tuturor doar ca să arătăm tuturora cine suntem şi ce putem face şi credem că facem bine. Arătând însă prea mult din tine pe facebook oricui, te vei trezi cândva că nu mai ai ce arăta unor oameni deosebiţi.

Poate că ar trebui să fim mai prieteni în realitate decât suntem pe facebook. Ar trebui să zâmbim mai des oamenilor decât aparatului foto. Şi dacă postezi ceva, postează constructiv.. nu doar ca să te afli în treabă. Nu fiecare sentiment, nu fiecare gând, nu fiecare haină cumpărată sau ultimul local vizitat. Să ştii că majoritatea like-urilor şi comentariilor pe care le vei primi pe facebook vor fi false. Vor fi de faţadă. Caută lucrurile reale, nu cele virtuale. Pentru că prietenii de pe facebook îi ştergi printr-un singur click, conversaţiile la fel. Investeşte în ceva ce rămâne, nu într-un cont de facebook pe care ţi-l poţi şterge oricând. Şi uite aşa dispari din lumea pe care ţi-ai creat-o cu atâta migală.

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro/

1. E nepoliticos
Până acum nu am cunoscut pe nimeni care să aibă obiceiul de a intra neinvitat în casa cuiva şi de a se aşeza la masă. Oricât de mult ţi-ar plăcea un băiat, dacă tu eşti cea care îl abordează şi nu aştepţi ca el să facă primul pas spre tine, va fi ca şi cum ai fi intrat peste noapte în casa lui, te-ai fi făcut comodă şi ai aştepta să fi servită cu ceva deşi nimeni nu te-a chemat. Orice fată decentă ar roşi doar la gândul acesta.
Chiar dacă vrei să arunci vechile clişee de curtare la coş, totuşi cred că eşti prea bine crescută ca să intrii neinvitată în casa unui străin, cu atât mai mult în sufletul lui.

2. Inversezi rolurile
Ne-am emancipat dar nu e de bine. De când e lumea, în toate poveştile de dragoste bărbatul era cuceritorul. Existau şi excepţii dar nu s-au dovedit a fi fericite.
Nu veni cu scuza că e timid şi aşteaptă să preiei tu conducerea şi să-i dai semnale roz că-l placi. Există întradevăr anumite ,,semnale” feminine nevinovate cum ar fi un zâmbet de încurajare, dar e neruşinare să îl abordezi tu prima pe net sau live, să frecventezi locurile unde şti că merge el doar ca să te observe, să ceri numărul lui de telefon sau adresa de mail de la un prieten comun, ori chiar să-i ceri ajutorul la teme, cursuri, proiecte de serviciu.
Actul de a colabora în sine nu e rău şi probabil ai învăţa o groază de la el dar nu ai juca cu cărţile pe faţă. Motivaţia ta ar fi să-l faci să se îndrăgostească de tine. Numeşte-mă demodată, dar e prea riscant pentru că nu şti ce ,,vânt” îţi poate întoarce cărţile, el va citi adevărul şi îţi va întoarce spatele. Nici un bărbat nu vrea să fie cucerit!
Întrebaţi bărbaţii! Faceţi un sondaj. Oricât de timid şi pierdut ar fi un băiat în prezenţa fetelor, când iubeşte, sublinez, când e implicată şi inima lui, va face primul pas. Poate nu când vrei tu, dar îl va face şi între timp vei aştepta răbdătoare pentru că eşti matură, şi nu o fetiţă care întinde mâna după prăjitura fierbinte cu ciocolată de pe masă.
De-alungul istoriei trebuie să fi trăit milioane de timizi irecuperabili şi totuşi s-au însurat şi au dus genomul uman mai departe.
Nu te aştepţi ca maşina de spălat haine să spele şi vase fiindcă a fost creată pentru un scop şi are anumite limite. Trăim într-o societate în care anormalul şi patologicul au devenit norme de trai dar totuşi, oamenii normali, educaţi, frumoşi în interior, încă mai cred în rolurile clasice ale bărbatului şi femeii şi lasă ,,maşina de spălat” să-şi facă treaba pentru care a fost fabricată.

3. Ce poveste le vei spune copiilor tăi?
Copiii sunt curioşi şi vor vrea să ştie cum v-aţi cunoscut. Chiar şi pentru mintea lor fragedă va fi ciudat să audă că tu ai fost cea care a făcut paşi spre tatăl lor.

Vrei să râdă de el sau să-l considere slab? Există posibilitatea să-şi piardă respectul şi pentru tine. Iar dacă de la început ai fost cu iniţiativa, în căsnicie vei face pe şefa şi, nu va exista o prietenie adevărată între voi în care deciziile se iau împreună şi se respectă principiile biblice legate de supunerea în Domnul.
Tuturor ne plăceau în copilărie poveştile cu prinţese şi prinţi care le salvau şi ne-ar fi deranjat să citim o carte în care personajul feminin se luptă cu spada pentru un el sau călătoreşte peste mări şi ţări ca să-l întâlnească. Chiar şi în viaţa adultă, copilul din noi s-ar revolta să trăim un basm inversat. Permite-i bărbatului să fie un prinţ! În joc nu e o poveste de adormit copiii, ci două inimi.

4. Vei regreta
La un moment dat, poate într-o ceartă, e posibil ca el să-ţi reproşeze că l-ai ,,agăţat”, că nu i-ai dat voie să fie bărbat şi chiar dacă nu ţi-ar spune nimic şi ar fi mulţumit, vei avea regrete că nu ai trăit un început de poveste mai puţin obositor, în care tu să fi super relaxată şi indiferentă iar el să lupte până îţi câştigă inima.
Te vei întreba dacă el te-ar fi observat, în cazul în care nu te-ai fi dus tu să-ţi faci loc cu coatele doar ca să i te prezinţi. Te vei întreba, dacă te-ar mai alege dacă ar fi să o ia de la capăt. Regretele se vor adânci când vei povesti cu o prietenă care e încântătă că a fost cucerită romantic şi cerută cum nu se aştepta. Dacă faci pasul cel mai grav, şi anume să pui marea întrebare ,,Vrei să ne căsătorim?”, ori îl vei pune pe fugă şi tu vei rămâne marcată pe viaţă din cauza umilinţei, ori va spune ,,da” şi tu te vei întreba mereu, chiar şi la bătrâneţe: ,,Cum ar fi fost dacă mă cerea el?”.
Dacă tu faci primul pas, ce garanţii ai că nu va trebui să-i faci şi pe următorii iar relaţia ar fi oricum numai normală şi benefică nu. Ai trage tu mai mult căruţa iar el ar sta nepăsător în ea, metaforic vorbind.
Un ultim motiv ar fi că nu ţi se va părea amuzant când prietenii vă vor întreba cum v-aţi cunoscut şi el va trebui să mintă sau să recunoască: ,,Ea…..”
Bărbaţii adevăraţi vor să facă primul pas nu din orgoliu masculin ci pentru că aşa au fost creaţi şi e natural pentru ei, cum e pentru tine să porţi o rochie. Dacă iubeşti, aşteaptă-l să vină cu întrebarea. Tu eşti doar cu răspunsul!

Ella Roman, CrestinTotal.ro

Când eşti tânăr încă mai crezi că lucrurile în viaţă pot fi aşa cum îţi doreşti. Şi teoretic, doar teoretic, atunci când viaţa noastră se desfăşoară cum ne dorim suntem fericiţi. Toţi credem privitor la noi înşine că merităm să avem ceea ce ne dorim, iar în privinţa altora avem ceva dubii.

În momentul în care apar probleme, mai mari sau mai mici, care ne tulbură confortul fizic, sufletesc, social, percepem omul sau lucrul, împrejurarea care se interpune între noi şi fericire ca pe ceva duşmănos, care atentează la dreptul nostru şi facem greşeli, reacţionăm rău: ţipăm la copilul nostru care ne supără, ne enervăm, ne tulburăm pentru că el este cel care ne răpeşte fericirea de a avea un copil bun. Ne purtăm rău uneori cu soţul sau soţia, pentru că ne-am fi dorit să fie altfel, mai bun, mai frumos, mai deştept, mai harnic, mai calm, mai grijuliu şi ne răpeşte fericirea de a avea soţul sau soţia la care am visat. Îi înţepăm sau îi comentăm pe cei cărora Dumnezeu le-a dat ce am fi vrut să ne dea nouă, pentru că simpla lor existenţă ne face să ne simţim mai puţin bine şi mai puţin importanţi. Răspundem urât celui care ne vorbeşte urât pentru că ne-a atacat imaginea de care avem nevoie pentru a fi fericiţi. Ne supărăm atât de tare când ne îngrăşăm, nu atât pentru sănătate, cât pentru faptul că acele kilograme în plus se interpun între noi şi imaginea noastră despre fericire. Suntem nemulţumitori şi cârtitori pentru că ni se pare că ar fi fost drept să nu ne lovim de greutăţi, să nu ne doară, să nu suferim.

În momentul în care scopul vieţii omului este fericirea personală se fac greşeli multe, şi mari, şi mici. La tot pasul vom avea provocări de a reacţiona rău şi vom ceda multora dintre ele. Gândurile noastre vor fi de multe ori duşmanii noştri. Ne vom pierde în „de ce-uri”:de ce tocmai eu?, de ce tocmai mie?, mai bine nu mă năşteam, mai bine aş muri, Dumnezeu nu a avut grijă de mine, etc. O mulţime de întrebări nebune vor primi răspunsuri pe măsură…nebune şi ele. Ne pierdem tăria spirituală, echilibrul, pacea, eşuăm în faţa oamenilor şi în faţa Lui Dumnezeu, trecem frustraţi pe lângă binecuvântările pe care Domnul le-a pregătit pentru noi, dacă am fi răbdat ispita şi am fi fost credincioşi.

Soluţia este să trecem de la căutarea fericirii pământeşti (care, să fim serioşi, e o noţiune coborâtă din basme, nu din realitate) la împlinirea menirii pe care Dumnezeu a dat-o fiecăruia pe pământ, aceea ca, acolo unde este, să împlinască binele, voia Lui Dumnezeu. Sfinţii sunt sfinţi şi pentru faptul că nu caută fericirea personală.

Să ne trezim dimineaţa şi să ne gândim că menirea noastră pe pământ este să facem cât mai mult bine în toate lucrurile pe care Dumnezeu ni le pune în faţă. Dacă apare un coflict, să căutăm să fim oameni ai păcii, oricât ne-ar costa. Dacă cineva ne ceartă şi ne nedreptăţeşte, să punem pacea şi bucuria lui mai presus decât bucuria noastră. Să nu ne mai gândim la bucuria pe care omul acela ne-a răpit-o purtându-se rău cu noi. Să ne gândim la ce la putem oferi altora din ce avem: să oferim timp, cuvinte, obiecte, rugăciuni, lacrimi, zâmbete şi să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne călăuzească. De data aceasta să nu” încercăm”, să reuşim. Să nu ne mai intereseze dacă suntem sau nu fericiţi, să ne împlinim menirea, iar bucuria pe care o vom simţi nu va putea fi clătinată de vorbe, de evenimente, de fapte. Să fugim de tot ce ne-ar putea face să gândim altfel, să fugim de informaţiile ieftine din ziare, de tolăneala din faţa televizorului, cu toată decadenţa pe care o revarsă el în minţile noastre, de îmbuibare, de vorbe fără rost, de distracţii de tot felul, care Îl întristează pe Dumnezeu. Confotul şi împlinirea plăcerilor moleşesc spiritul şi îl separă de divinitate.

Să căutăm să nu ni se mai pară nedrept când suntem jigniţi, când pierdem, când viaţa e invers de cum ne-am fi dorit. Să căutăm să ne împlinim menirea şi în acesta vom găsi un fel autentic de fericire, care după ce intră în suflet rămâne acolo.

Să fim înţelepţi,
Mina Ianovici

http://rodiagnusdei.wordpress.com/