Categorie: Adolescenţă

NEBUN PENTRU CRISTOS, DAR NU IDIOT PENTRU ORICINE

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă

Lucrând cu tinerii, aud adeseori despre provocările la care sunt supuşi în şcolile seculare şi realizez că nu este chiar uşor să fii creştin autentic într-o societate care te etichetează ca „nebun” dacă vrei să-ţi trăieşti viaţa pe baza principiilor biblice. De fapt, din perspectiva lumii, este lipsit de cea mai elementară logică să vezi un tânăr care are posibilitatea să se descurce mai uşor într-o situaţie dificilă, făcând un mic compromis, şi alege să nu-l facă. Cine nu ar gândi aşa în astfel de situaţii? Gândiţivă cât de ciudat trebuie să fi sunat pentru urechea evreului din secolul întâi, care-L asculta pe Cristos vorbind despre uriaşa discrepanţa dintre între pseudo-valorile lumii şi valorile Împărăţiei Sale şi cât de ciudat sună pentru urechea omului super-sofisticat din postmodernism să audă astăzi învăţături precum:
– Oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt (Mat. 5:39)
– Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa (Mat 5:40)
– Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două (Mat. 5:41)
– Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine (Mat. 5:42)
– Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi-i pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc (Mat. 5:44)
Pentru generaţia tânără, sfătuită prin orice mijloace posibile „să fie tare”, „să nu se lase călcată în picioare” , să „dea din coate” ca să răzbată în viaţă, învăţătura biblică sună a curată nebunie. Numai un nebun, spune lumea, ar proceda aşa cum zice Biblia, când ar avea posibilitatea să se descurce mult mai uşor în schimbul unor mici compromisuri.
– Cum să-ţi faci timp să slujeşti când toţi cei din jur îţi spun că trebuie „să calci pe capete” dacă vrei să ajungi mare?
– Cum să renunţi la drepturile tale când prietenii îţi spun că „eşti bleg dacă te laşi”?
Confruntat cu întrebări similare celor amintite mai sus, apostolul Pavel încadrează acest tip de gândire într-un adevărat sistem filozofic, pe care-l defineşte ca „nebunie pentru Cristos”. De exemplu, el spune: „… fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari. Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 26-29). De asemenea, puţin mai târziu, încercând să-şi apere slujba de apostol, Pavel spune: „Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte osândiţi la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni. Noi suntem nebuni pentru Cristos, voi, înţelepţi în Cristos! Noi, slabi, voi, tari! Voi, puşi în cinste, noi, dispreţuiţi! Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Cor. 4:9-13).
Din perspectivă paulină, „nebunia pentru Cristos”, sau aşa cum spun verişorii noştri ortodocşi „întru Cristos”, presupune un act volitiv de renunţare la „înţelepciunea” lumii şi la pseudo-valorile ei. A lua o notă mai mică la un extemporal sau la un examen important pentru că nu ai copiat, în timp ce colegii tăi au luat o notă mai mare pentru că au copiat, înseamnă nebunie pentru Cristos. A aştepta să ajungi în funcţia dorită la serviciu prin muncă asiduă şi sacrificiu, fără şpagă, relaţii şi alte cele, în timp ce alţii se vor folosi de toate tertipurile posibile să ţi-o ia înainte, este nebunie pentru Cristos. A renunţa la o poziţie bună şi un salariu mare pentru că te-ai săturat de mediul infect din punct de vedere moral în care ai lucrat şi a merge să lucrezi în asistenţă socială, este nebunie pentru Cristos. Şi puteţi să continuaţi voi exemplele, poate unele inspirate din propriile experienţe.
Dar, mare grijă, a fi „nebun pentru Cristos”nu presupune să fii „idiot pentru oricine”. A fi „nebun pentru Cristos” înseamnă să ai principii şi valori sănătoase, a fi „idiot pentru oricine” înseamnă să renunţi la principii şi valori pentru a fi la fel ca ceilalţi, înseamnă să laşi deoparte mărturia frumoasă de creştin autentic pentru a fi acceptat de colegii tăi. Mai întâi te vor lăsa să crezi că vei deveni „unul de-al lor” dacă faci ce fac ei, iar apoi după ce te vei murdări, vor râde de tine. Şi, astfel, dintr-un „nebun pentru Cristos” vei devenit un „idiot pentru oricine”.
Pentru apostolul Pavel, „nebunia pentru Cristos” însemna pasiune pentru El şi pentru Evanghelie, puritate morală, integritate, un caracter sfânt şi, în cele din urmă, o mărturie frumoasă în mijlocul unei societăţi fără repere morale. Urmează-i exemplul şi chiar dacă unii vor spune că eşti nebun, crede-mă, este infinit mai bine să fii „nebun pentru Cristos” decât „idiot pentru oricine”.

Articol de la Bebe Ciausu

http://neclintit.com/

Trăirea creştină nu este uşoară

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă, EDITORIALE

Creştinismul a avut un parcurs tare zbuciumat de-a lungul existenţei sale. Unele perioade în care a fost persecutat masiv, dar şi unele perioade în care a devenit persecutantul. Perioade în care a fost uşor de trăit ca şi creştin, dar şi perioade în care a fost dificil să-ţi trăieşti creştinismul. Perioade în care creştinii erau apreciaţi, dar şi perioade în care aceştia au fost batjocoriţi. Perioade în care creştinii au fost de mare ajutor societăţii, jefuindu-se pentru alţii dar şi perioade în care creştinii au devenit un soi de club exclusivist. Pe suprafaţa pământului şi acum există alte zone în care creştinii se află în diferite posturi. Există zone în care acum creştinii sunt prigoniţi, ucişi, torturaţi dar există şi zone în care creştinii „o duc bine”. Per ansamblu, în vremurile actuale, a crescut gradul de persecuţie a creştinilor şi asta nu doar în ţările musulmane ci şi în America şi în Europa unde se pretinde a fi democraţie.

Dincolo de aspectele socio-politice, trăirea creştină nu este uşoară datorită influenţelor socio-culturale anticreştine foarte prezente astăzi. Societatea, mass-media, şcoala, instituţiile de cultură educă oamenii într-o cultură clar anticreştină. Valorile promovate şi mediatizate nu sunt cele creştine ci mai degrabă anticreştine. Principiile creştine sunt clar atacate de instituţiile de cultură şi moralitatea a fost modificată astfel încât să nu se mai suprapună neapărat cu valorile Bibliei, ci să fie o moralitate de origine creştină dar adaptată culturii permisive.

Acum câteva săptămâni am discutat cu o tânără care venise de la un duhovnic. Mirela avusese parte de o educaţie morală bună pentru că până la vârsta de 17 ani crescuse în familia ei unde credinţa ortodoxă a fost chiar practicată. Dilema pentru care a fost la duhovnic era legată de cât de relevante şi necesare mai sunt păstrarea unor legi morale vechi de 2000 de ani în anul 2013 şi de ce aceste legi nu sunt ajustate să corespundă cu cultura noastră actuală. Se simţea înjosită de fiecare dată când colegele ei povesteau „încălcările de lege” pe care le făceau, când povestea despre escapadele amoroase, despre „trăirea clipei” despre încercările lor de a experimenta totul. Era considerată „măicuţă” din cauză că, deşi iubea un băiat, nu accepta să facă încă sex cu el. În inima Mirelei era clar o luptă imensă dar dorinţa de a fi considerată parte din grup o ardea tare. Ulterior a făcut şi pasul acesta şi a venit la consiliere cu lacrimi în ochi căindu-se că a cedat, actul sexual a fost pentru ea o experienţă traumatizantă care probabil îi va marca toată viaţa de acum înainte. A dezvoltat o ură imensă faţă de bărbaţi din cauza umilinţei pe care a îndurat-o.

E doar un exemplu, însă situaţiile în care creştinismul e greu de trăit din cauza influenţelor socio-culturale sunt multe. Ele privesc multe aspecte care ţin de trup, suflet şi duh. Tot felul de curente de yoga, tot felul de filosofii, tot felul de experiente care te cheamă să le încerci, tot felul de legi pe care ceilalţi le încalcă şi par fericiţi. Ca adolescent sau ca tânăr e de dus un război foarte greu şi care poate deturna întreaga călătorie prin viaţă. Unele experienţe sunt mai uşor corectabile dar altele sunt foarte greu reparabile sau deloc.

Ce e de făcut când tu eşti creştin iar toţi cei din jur te ironizează? Ce e de făcut când te temi de Dumnezeu dar te temi şi să fii exclus din grupul de prieteni? Ce alegi când eşti provocat explicit să te dezici de regulile lui Dumnezeu şi să le încalci? Pentru un adult e bătălie pe alte nivele, pentru un tânăr e la alte nivele. Bătălia este imensă şi nu ştiu dacă poate spune cineva că trăirea vieţii creştine e uşoară. Cred că nu a fost niciodată uşoară şi cu riscul de a fi subiectiv cred că e mai grea ca niciodată.

Singura variantă de a trăi în voia lui Dumnezeu rămâne însă apropierea de El. Îmi amintesc de o călătorie pe munte când telecabina de la Buşteni era stricată. Ne-am încolonat toţi tinerii şi am început urcuşul pe traseul de sub telecabină. Nu e un traseu tocmai uşor, iar dacă nu ai mai fost prin munţi e chiar greu. Una din porţiuni este foarte abruptă iar cărarea e doar de două palme, pentru siguranţă trebuie să te ţii de zbir. Unii erau mai „curajoşi” şi nu se ţineau ţinându-ne în stres pe toţi, pentru evitarea pericolului însă cea mai bună variantă era să mergi cât mai aproape de peretele de stâncă şi să te ţii de zbir. Totuşi grupul de „viteji” mergeau cu mâinile în buzunar, ei trebuiau să fie „actori” şi doi ne-au trebuit să facă aşa pentru că ceilalţi au început să arate că nu sunt mai prejos. Toate până când un rucsac s-a rupt şi a căzut în abis sfâşiindu-se în zeci de bucăţi în colţurile de stâncă. Atunci toată lumea era lipită de stâncă cu mâinile încleştate pe acea bucată de zbir care oferea siguranţă. Altfel a fost drumul până sus.

Ei bine, din păcate chiar dacă  unii cad de la mare înălţime, parcă lumea tot nu vede riscul, unii îşi distrug viaţa complet călcând recomandările lui Dumnezeu şi totuşi riscul este minimizat de mediul socio-cultural. Valorile promovate sunt oameni de nimic, oameni care nu au în cap mare chestie, oameni la care „creierul mic e mai mare decât creierul mare” oameni care au cel mult ceva la bust şi la buze că în bibilică sau în inimă sunt goi de bate vântul. Aceşti oameni dictează trendul, oameni de nimic ne devin modele pentru că sunt promovaţi ca modele.

În acest context creştinismul nu este uşor de trăit, este chiar greu. E nevoie de coloană vertebrală ca tinerii de azi şi adulţii de mânie să poată să stea pe picioarele lor. Coloana vertebrală ar trebui să o construiască mama şi tata cu teamă de Dumnezeu. Dacă mama şi tata nu vor, nu pot, nu au chef, nu ştiu să facă asta…. nimeni nu o va face. Deci creştinismul este şi va fi tot mai greu de trăit nu pentru greutatea sa ci pentru lipsa totală de antrenament şi cunoaştere de Dumnezeu. Pentru că stăm departe de Dumnezeu, pentru că nu ne lipim de Stâncă, pentru că vrem să fim în trend, pentru că mediul socio-cultural devine mai prezent şi mai activ decât mediul creştin.

Tu cum mergi pe cale? Dar copiii tăi?

http://www.filedinjurnal.ro

Dragostea este îndelung răbdătoare

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă

În zilele de astăzi găseşti tot mai rar o poveste de dragoste care să fie scrisă întru-totul de Dumnezeu. Fiindcă toţi ne grăbim. Ne grăbim să nu mai fim singuri, să punem mâna pe cineva şi astfel pierdem ceva preţios, binecuvântarea lui Dumnezeu şi stropul acela al veşniciei ce El îl pune în tot ceea ce crează. Dragostea este îndelung răbdătoare. Dragostea aşteaptă cu răbdare. Timpul şi distanţele nu o sting, ci doar o întăresc. Dacă ne dorim o poveste de dragoste frumoasă scrisă de Dumnezeu trebuie să Îi încredinţăm Lui stiloul şi să ne punem nădejdea doar în El. Să renunţăm la goana noastră nebună după o relaţie şi să ne concentrăm mai degrabă pe o relaţie cu Mirele ceresc, căci numai aşa putem avea parte de acel cântec mai dulce. Nu putem avea ceva preţios fără a plăti un preţ scump. Dragostea adevărată e scumpă. Nu o poţi avea uşor, nu o poţi primi doar dorind-o. Trebuie să te pregăteşti pentru ea, să te rogi, să crezi.
Nerăbdarea noastră poate strica planul perfect al lui Dumnezeu. Doar pentru că noi ne dorim acum acea poveste de dragoste, nu înseamnă că suntem şi pregătiţi să o primim. Dumnezeu are un timp pentru toate şi El întotdeauna lucrează atunci când trebuie. Noi putem doar aştepta cu răbdare. Chiar dacă ne este greu uneori.

Mi-a plăcut foarte mult când am citit despre Richard şi Sabina Wurmbrand. Povestea lor de dragoste a fost cu adevărat scrisă de Dumnezeu, fiindcă timpul şi distanţele care i-au despărţit timp de 14 ani nu au făcut decât să întărească ceea ce Domnul a pecetluit în ziua nunţii lor. Richard Wurmbrand a fost despărţit de soţia lui vreme de 14 ani din cauza credinţei lui în Hristos pe vremea României comuniste. A fost întemniţat şi chinuit pentru credinţa sa în Isus, iar Sabina la fel. După mulţi ani de aşteptare dureroasă, în care a crezut că soţul ei a murit, Sabina primeşte o scrisoare scurtă fără expeditor. Numai scrisul i se părea cunoscut. „Timpul şi distanţele pot stinge doar o dragoste superficială, dar o dragoste adevărată e şi mai întărită prin ele.” Era scrisul lui Richard! Al soţului ei pe care îl aşteptase atât de mult timp! Dragostea lor a biruit examenele vieţii fiindcă au crezut. Chiar dacă nu s-au mai văzut atâţia ani, nu şi-au pierdut speranţa că într-o zi se vor revedea.

Dragostea care poate dăinui peste orice perioade ale vieţii este dragostea care suferă, crede şi nădăjduieşte toate. Este dragostea care te zdrobeşte, dragostea care te pune pe genunchi. Este cu neputinţă să avem parte de ceva special, dacă nu luptăm pentru asta. Putem aduce o lumină şi multă speranţă în inimile tinerilor singuri prin exemplul nostru de trăire în puritate. Cred că fiecare dintre noi ne dorim ca Dumnezeu să fie Autorul poveştilor noastre de dragoste, ca El să fie Acela care pregăteşte pentru noi pe cineva special. Atunci… să Îl ajutăm pe Dumnezeu şi să ne facem partea noastră. Dragostea adevărată este îndelung răbdătoare.

Să ne trimitem unii altora încurajări

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Adolescenţă

Ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi sunt încurajările. Primite de la oricine simte cu noi, de la oameni care îşi fac timp să treacă prin sufletul nostru şi să lase acolo un zâmbet cald. Foarte rar găseşti în zilele noastre oameni care să-ţi trimită încurajări, care să te facă să speri şi să continui să-ţi urmezi visele. Majoritatea oamenilor par ocupaţi cu ei înşişi, ce timp să îşi mai facă şi pentru cel cu inima zdrobită? Sunt atât de mulţi oameni care au nevoie de încurajări, şi aşa puţini oameni dispuşi să le ofere! Dar noi.. trebuie să fim dintre aceia care plnatează seminţele speranţei în inimile oamenilor. Noi trebuie să zâmbim larg fiecăruia, să ne rugăm pentru prietenii noştri, să stăm în spărtură pentru cei care se simt dărâmaţi. Nu trebuie să aşteptăm să o facă celălalt ins, ci noi trebuie să facem primul pas. Dumnezeu lucrează prin noi. Nu ne costă prea mult să mergem spre fratele sau sora noastră şi să îi spunem: „Să ştii că mă rog pentru tine.” Nu ne costă nimic să-i scriem cuiva un bileţel de încurajare, să trimitem un mesaj de noapte bună prietenilor din listă.

Eu nu prea mă aştept să primesc încurajări ca să încurajez. Mi-am dat seama că eu trebuie să fiu prima care încurajez, iar apoi Dumnezeu va lucra şi pentru mine atunci când voi avea nevoie. Când noi ne facem partea, El Şi-o face pe a Lui! Ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim dintr-aceia care sunt întotdeauna pregătiţi să mângâie pe cel întristat şi să îndrepte pe cei încovoiaţi. Dumnezeu are nevoie de astfel de oameni în armata Sa pentru a-Şi face desăvârşită lucrarea. Mă bucur enorm de mult de fiecare dată când cineva îmi spune că mesajul pe care i l-am trimis l-a întărit şi i-a mărit credinţa, când primesc un e-mail de la cineva care îmi cere să-i spun mai multe despre Dumnezeu. Trăim într-o lume a deznădejdii, dar noi Îl avem pe Dumnezeu. Avem un Tată şi asta ne calmează sufletul fiindcă ştim că El ne va purta de grijă. Ce minunat să Îl avem pe El în vieţile noastre, să ştim că Dumnezeu ne iubeşte. Chiar şi atunci când ne este greu, El este cu noi şi ne ajută să trecem cu bine peste orice greutate.

Desigur, s-ar putea să fie momente în care să ne simţim ca o frunză purtată de vânt. Dar El are întotdeauna pregătită o sursă de încurajare pentru noi! S-ar putea să vină prin intermediul unei scrisori anonime, printr-un verset scump din Biblie sau prin rugăciunea cuiva. Însă ajutorul de care avem nevoie vine întotdeauna la timp şi nu întârzie. Este bine să aşteptăm în tăcere ajutorul Domnului şi să credem că El ne cere să încurajăm, chiar atunci când noi simţim nevoia de a fi încurajaţi. Data viitoare când te vei simţi descurajat, încurajează pe cineva şi vei vedea cum tristeţea îţi va trece. Vei vedea că încurajând pe altcineva ai fost tu însuţi încurajat. Avem nevoie unii de zâmbetele celorlaţi, unii de dragostea celorlalţi. Să fim întotdeauna acolo pentru cel care suferă în tăcere, pentru cel care are nevoie să i se spună: „Va fi bine.” Înviorând inimile celorlalţi vom gusta adevărata bucurie.

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro

Ce reflecţi?

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă

Fiecare om are o aură, însă nu toţi o au pe cea bună. Unii oameni sunt atât de negativi încât nici măcar nu-ţi vine să îi priveşti pentru că până şi privirea lor te deprimă. Contează foarte mult mirosul pe care îl emanăm atunci când suntem cu alţii oameni, iar aici mă refer la sentimentul pe care îl dăm oamenilor. Persoanele vesele înveselesc inimile altora. Persoanele pesimiste te deprimă. E foarte important să încercăm să fim nişte lumini pentru ceilalţi, adică să căutăm să fim surse de încurajare pentru ei. Să nu arătăm prea mult din ceea ce simţim, să nu ne postăm pe facebook toate stările şi să fim cumpătaţi în toate. Fiecare dintre noi avem o putere interioară care poate influenţa în bine sau în rău. Doar pentru că ceva ne merge prost, nu înseamnă că trebuie să le stricăm şi celorlaţi viaţa plângându-ne mereu în faţa lor şi pregătindu-i şi pe ei pentru rezultate la fel de proaste în viaţa lor. Ştiu că nu putem fi tot timpul bine dispuşi, însă nu putem nici să facem rău altora doar pentru că aşa ne simţim noi. Persoanele care sunt supărate pe viaţă şi văd totul în gri, ar trebui să încerce să-şi revină şi să meargă înainte.

O prietenă de a mea mi s-a plâns recent de cineva din lista ei de prieteni, care posta mereu numai statusuri menite să te deprime şi să te facă să vezi viaţa în gri. „Nu mai suport să o am în lista mea de prieteni, mă deprimă când citesc ceea ce scrie.” Într-adevăr, şi pe mine mă deprima să citesc citatele despre despărţire şi despre dorinţa după moarte. Aşa că mare grijă la ce postezi pe reţelele de socializare. Încearcă să postezi lucruri care să zidească, nu care să dărâme.
Oamenii în a căror prezenţă te simţi bine nu sunt aceia care nu au trecut prin nicio greutate prin viaţă, ci sunt aceia care au trecut prin greutăţi imense.. şi totuşi, îţi zâmbesc. Simţi ceva deosebit când eşti cu ei şi ai dori să vorbeşti la nesfârşit cu ei.
În urmă cu puţină vreme am avut ocazia minunată să întâlnesc o femeie extraordinară care m-a uimit. Deşi ultimul an din viaţa ei a fost poate cel mai greu an din viaţă şi a trecut prin durerea pierderii unei persoane foarte dragi, atunci când am întâlnit-o.. mi-a zâmbit larg şi mi-a vorbit cu blândeţe şi cu o voce caldă. Mi-a amintit de mama. Ceva în inima mea s-a topit când am privit-o pe femeia asta în ochi. „Sunteţi o femeie deosebită!”, i-am spus cu un zâmbet larg pe faţă.

Ce reflecţi? Cum te văd oamenii? Ca o persoană care este mereu bosumflată şi pe faţa căreia rar găseşti un zâmbet, sau ca o persoană care caută mereu să încurajeze şi să zâmbească, chiar şi atunci când şi tu ai avea nevoie de încurajare? Avem nevoie de mai mulţi oameni dispuşi să iubească. Să zâmbească. Să-i facă pe ceilalţi să râdă. Nu putem face asta dacă vom avea o atitudine veşnic negativă despre orice. Nu rezolvăm nimic cu filozofiile ieftine despre viaţă, care ne fac pesimişti. Simplitatea şi veselia dintr-o inimă sinceră valorează mai mult decât cel mai preţios diamant. Şi nu putem găsi aceste lucruri decât la Dumnezeu. Să-L căutăm ca să le primim.

http://www.intrebarileinimii.blogspot.ro