Crăciunul este o sărbătoare paradoxală. Ea este și blestem și binecuvântare. De fapt ea este cel mai mare blestem și cea mai mare binecuvântare. Din păcate pentru cei mai mulți oameni ea nu este decât semnul celei mai mari și mai groaznice răsturnări de situație.
„Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire” (Luca 2:34). Nașterea, viața și moartea lui Isus sunt punctul de care se agață fie blestemul, fie binecuvântarea omenirii. Este punctul cel mai luminos al istoriei, dar și punctul cel mai întunecat al ei.
Majoritatea românilor sărbătoresc Crăciunul inerțial, cu mare fast, dar fără niciun motiv real. Nașterea Domnului este o sărbătoare de familie ale cărei motive sunt însăși elementele cu care se sărbătorește. Seamănă foarte mult cu o descriere a vremurilor biblice: „Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternuturile lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul lăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, şi nu se întristează de prăpădul lui Iosif!” (Amos 6:4-6). Atitudinea evreilor în vremea profetului era gravă și sfidătoare fiindcă în zarea lor erau norii grei ai mâniei lui Dumnezeu. Domnul era aproape să-i aducă pe asirieni asupra lor pentru a-i pedepsi, însă ei continuau în luxul, lenevia, poftele și în huzurul lor. Așa ceva era strigător la cer.
Dar această atitudine nu este nici pe departe la fel de sfidătoare ca ceea ce vedem acum: oamenii petrec cu mare pompă de parcă Dumnezeu ar fi dat liberă permisie păcatului de Crăciun. Activitățile de la mall, din cluburi, din parcurile de distracții sunt principalele motoare ale sărbătorii. Cu mai mult de o săptămână în urmă am fost la un supermarket, unde, în zona cărnurilor, îmbulzeala și coada erau inimaginabile. Oamenii erau prevăzători – nu vroiau să stea la adevăratele cozi de dinaintea Crăciunului.
Cum să ai o astfel de atitudine când de fapt ceea ce sărbătorești este că într-o bună zi Dumnezeu va pedepsi toate faptele omului, iar scopul întrupării lui Hristos, al vieții și mai ales al morții Sale arată de fapt cât de serioasă este această problemă. Prin întrupare nu avem dispensă la păcat; prin întrupare ni se comunică teroare față de păcat. Cum să păcătuiești cu atâta fast în ziua în care Dumnezeu a arătat cât e de grav păcatul. Cum să huzurești cu așa nesaț în ziua în care, ca să-Și arate severitatea justiției Sale, Dumnezeu L-a trimis pe Cel deopotrivă cu Sine pentru a ispăși infinita noastră vină. Așa ceva este infinit mai strigător la cer decât atitudinea evreilor din vremea lui Amos. Din această cauză, Crăciunul este cel mai mare blestem pentru majoritatea oamenilor. El este semnul celei mai mari și mai groaznice răsturnări de situație. Paturile lor confortabile, mâncărurile lor savuroase, zbenguitul lor în sunetul muzicilor la modă, inima lor dedată la pofte se vor preface în cel mai mare dușman al lor, în cel mai mare semn al distrugerii lor veșnice.
Da, Crăciunul este „o bucurie pentru tot norodul”, adică pentru aceia care recunoscându-și păcătoșenia, schimonosirea și dezgustul față de propria lor ființă depravată și-au aruncat sofa-urile moi, hainele de lux, parfumurile extravagante și inima dedată la plăceri și au luat haina zdrențuită a pocăinței, schimbându-și râsul gălăgios în plâns amarnic și îmbrățișând îndurarea lui Dumnezeu arătată în Hristos.
Ştefan Cornu
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 