Categorie: Articole pt.sărbătorile de iarnă

Când s-a împlinit vremea să fie confirmat ca „Fiu al Legii” (Luca 4:41-52), Iisus a mers împreună cu familia Sa la Templul din Ierusalim, pentru prima dată după înregistrarea şi circumciderea Sa ca prunc. Iosif şi Maria au neglijat pentru câteva momente misiunea specială pe care o aveau de a oferi îngrijire permanentă şi ocrotire Copilului divin. L-au pierdut şi l-au căutat trei zile. Din fericire, Copilul rămăsese în „Casa Tatălui Său”.

 

Momentul a marcat primul pas al înstrăinării lui Iisus de căminul părintesc. Crescut în Nazaret, Iisus era destinat unei misiuni ale cărei simboluri erau vizibile, de ani de zile, în Templul din Ierusalim. Misiunea lui Iosif ca părinte pământesc se apropia de încheiere. Începând de atunci, Iosif s-a pregătit să Îi returneze lui Dumnezeu ceea ce îi fusese încredinţat pentru o vreme. Misiunea sa de soţ al fecioarei şi de părinte al Fiului lui Dumnezeu se apropia de încheiere. Posteritatea îşi aminteşte cu un respect care a ajuns chiar la veneraţie, despre Iosif, omul care a fost cel mai aproape de Iisus, în zilele prunciei şi copilăriei Lui, şi care a înţeles cel mai bine, alături de Maria, dragostea şi interesul lui Dumnezeu pentru refacerea demnităţii umane şi pentru salvarea omului.

Titluri, roluri şi onoruri post-mortem

Scriitorii creştini au arătat un interes continuu faţă de rolul tâmplarului Iosif în istoria salvării omului din păcat. O dovedesc, de pildă, scrierile apocrife Protoevanghelia lui Iacov (secolul al II-lea) şiPseudo-Matei (secolul al VIII-lea sau al IX-lea). În jurul anului 800 d.Ch., scriitorii şi teologii creştini îl menţionează pe Iosif ca Nutritor Domini¹, adică îngrijitor şi educator al Domnului. Era normal ca, în paralel cu dezvoltarea interesului pentru fecioara Maria, şi soţul ei Iosif să primească o atenţie mai mare. Astfel, nu a trecut mult până când numele lui a fost notat² în calendarele bisericeşti.

 

Dominicanul Iacobus de Voragine (1229-1298) a scris o carte cu legende despre vieţile sfinţilor, în care a popularizat tradiţia că Iosif ar fi fost ales să devină soţul Mariei, după ce o voce din cer le-a cerut mai multor candidaţi să depună ramuri pe altar. Ramul lui Iosif ar fi înflorit şi un porumbel ar fi fost văzut zburând pe deasupra lui. Evident, legenda nu are niciun suport în textul biblic. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Toma D’Aquino³ (1224-1274) i-a dedicat lui Iosif un număr impresionant de pagini şi i-a atribuit un rol important în evenimentul întrupării lui Iisus Christos. Scriitorii medievali⁴îl vor consacra pe Iosif pe deplin ca patron spiritual şi ocrotitor al Bisericii, alături de fecioara Maria. Iosif a fost canonizat în anul 1642, iar credincioşii au fost încurajaţi să şi-l atribuie ca protector.

 

Interesul Bisericii faţă de virtuţile morale ale lui Iosif a crescut constant până în contemporaneitate. Vaticanul i-a acordat titlul de Redemptori Custos (Îngrijitor al Răscumpărătorului) şi l-a transformat totodată într-un simbol al rezistenţei faţă de comunism şi protector⁵ al tineretului faţă de corupţie morală. În lucrările teologice mai recente, Iosif continuă să fie o sursă nelimitată de interes şi de inspiraţie. Papa Ioan Paul al II-lea⁶, precum şi Marc Oullet, un important cardinal romano-catolic din Canada, au continuat prin scrierile lor tradiţia milenară a interesului pentru persoana, rolul şi implicaţiile de importanţă majoră pe care le-a avut Iosif ca soţ al Mariei şi ca părinte pământesc⁷ al Fiului lui Dumnezeu.

 

„Iosif” este unul dintre cele mai populare toponime din lume. Coloniştii spanioli le-au dat acest nume mai multor teritorii şi oraşe, iar înaltul său patronaj este invocat de metropole precum New York-ul sau de ţări precum China, Canada, Coreea, Mexic, Austria, Belgia, Croaţia, Peru şi Vietnam. Un număr de Biserici de primă importanţă şi mărime îşi leagă numele de acest sfânt. Catedrala Metropolitană „Sfântul Iosif” din Montreal se situează pe locul imediat următor ca mărime, după Basilica „Sfântul Petru” din Roma. Seria poate continua cu Catedrala Metropolitană din San Jose sau cea din Porto Alegre, Brazilia. Nu în ultimul rând, şi Catedrala Romano-Catolică din Bucureşti poartă acest nume.

 

Începând din 1955, iosifologia a devenit una dintre cele mai populare ramuri ale teologiei catolice, viaţa şi faptele lui Iosif fiind subiectul de studiu a numeroase instituţii catolice. Moartea lui Iosif în braţele Mariei şi ale lui Iisus este prezentată ca exemplu de moarte fericită spre care ar putea aspira orice om. Iosif este recomandat şi ca patron al morţii fericite⁸.

 

Papa Pius al XII-lea a decretat, în 1955, ziua de 1 mai drept „Ziua Sfântului Iosif Muncitorul”, pentru a le oferi socialiştilor catolici, în persoana lui Iosif, un model de muncitor şi un patron al oamenilor muncii. A fost momentul de apogeu al unei istorii de repetate invocări ale numelui şi calităţilor personale ale lui Iosif, soţul fecioarei Maria şi tatăl adoptiv al lui Iisus din Nazaret. Istoria nu i-a reţinut numele pentru lucrările sale de tâmplărie, ci datorită rolului unic pe care l-a avut în viaţa Mântuitorului lumii.

http://www.semneletimpului.ro