fragment din cartea DOMNIA LUI CRISTOS ÎN VIAŢA CREDINCIOSULUI
Care ar fi lucrul pe care l-ai cere dacă ai fi absolut sigur că Dumnezeu ţi-ar da orice îţi doreşti? O viaţă lipsită de orice griji? O căsnicie reuşită? Copii sănătoşi, frumoşi şi inteligenţi? O carieră de succes? O lucrare încununată cu rezultate spectaculoase? Te las să te mai gândeşti?
Singura persoană căreia i s-a oferit vreodată posibilitatea să ceară orice şi-ar fi dorit a ales să ceară ceva destul de surprinzător: înţelepciune. Este vorba despre Solomon, fiul moştenitor al celui mai apreciat rege al Israelului din toate timpurile. Fiind chiar la începutul mandatului său, tânărul conducător al poporului ales era încă în perioada când: „…iubea pe Domnul şi se ţinea de obiceiurile tatălui său David” (1 Împăraţi 3:3). Într-o zi: „Împăratul s-a dus la Gabaon să aducă jertfe acolo, căci acolo era cea mai însemnată înălţime. Solomon a adus o mie de arderi de tot pe altar. La Gabaon, Domnul S-a arătat în vis lui Solomon, noaptea, şi Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau!” (3:4-5). Ca urmare a jertfelor extravagante şi costisitoare ale lui Solomon, Dumnezeu a răspuns gestului său de dragoste cu o ofertă incredibilă: „Cere ce vrei să-ţi dau!”
Deşi tânărul rege făcuse câteva greşeli grave în puţinul timp de când urcase pe tron: alianţa cu Faraon, împăratul Egiptului şi căsătoria cu fiica acestuia, precum şi tolerarea închinării pe înălţimi (tradiţie păgână de închinare a triburilor canaanite locale), întâmplarea de la Gabaon ilustrează modul neaşteptat prin care Dumnezeu răspunde iubirii omului şi, mai ales, evidenţiază urmările inimaginabile care pot apărea atunci când rugăciunile noastre ating inima lui Dumnezeu.
Când citim primele două capitole ale cărţii 1 Împăraţi şi vedem greşelile intolerabile ale lui Solomon, dar şi capitolul 11, care descrie felul în care Solomon s-a depărtat de Dumnezeu, ajungând, în cele din urmă, idolatru, mai firesc este să ne întrebăm de ce i-a îngăduit Dumnezeu să urce pe tronul lui Israel, sau de ce nu l-a detronat de la prima greşeală, decât să recunoaştem că El este Cel care îi oferă celui care avea să provoace (în mod indirect) ruptura definitivă între seminţiile poporului lui Dumnezeu un „cec în alb” pentru a-i împlini orice dorinţă.
Nu-i aşa că te bucuri că Dumnezeu este plin de răbdare şi compasiune faţă de oameni?Aşa-i că dacă ai fi fost în locul lui Solomon ţi-ar fi plăcut să ai parte la fel ca el de binecuvântările nemeritate ale lui Dumnezeu? N-am primit noi uneori unele dintre cele mai calde îmbrăţişări din partea lui Dumnezeu atunci când nu ne descurcam deloc bine în umblarea noastră cu El? N-a fost dragostea Lui cea care ne-a cucerit inimile când am văzut cât este de îndurător cu noi? Câtă dreptate avea David când recunoştea, probabil cu lacrimi în ochi, aducându-şi aminte de propriile păcate, că:
Domnul este îndurător şi milostiv,
îndelung răbdător şi bogat în bunătate.
Nu ne face după păcatele noastre,
şi nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.
Ci cât de sus sunt cerurile faţă de pământ,
atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;
cât este de departe răsăritul de apus,
atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui,
aşa se îndură Domnul de cei ce se tem de El
(Psalmul 103:8-13).
Vorba lui Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu…”, când privesc în urmă la propria-mi viaţă, tot ce văd este: bunătate, credincioşie, răbdare şi îndurare din partea lui Dumnezeu, scrise cu majuscule peste falimentele mele. Parcă Psalmul 103 ar fi fost scris special pentru mine. Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit, cum că aş încerca să găsesc scuze căderilor celor credincioşi, mă lupt cu toată fiinţa împotriva păcatului, ci vreau mai degrabă să înţelegeţi contextul uneia dintre cele mai uimitoare oferte făcute vreodată de Dumnezeu unui om care nu merita nimic din partea Lui. În ciuda falimentelor sale spirituale, Solomon şi-a vărsat inima înaintea Domnului şi a recunoscut că este neînţelept şi că dorinţa lui cea mai mare este să facă cinste lui Dumnezeu printre naţiunile păgâne, judecând cu pricepere poporul Său.
Una dintre cele mai mari nevoi ale oamenilor este înţelepciunea. De ce înţelepciunea? De ce nu banii, faima, fericirea, sănătatea? Pentru că înţelepciunea este capacitatea de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este (Sfânt) şi de a ne vedea pe noi aşa cum suntem (păcătoşi). Solomon însuşi avea să recunoască mai târziu că înţelepciunea este virtutea care ne ajută să ne temem de Domnul (Proverbe 1:7; 9:10).
mediacbee.ro
http://www.pasi.ro/revista/domnia-lui-cristos-peste-incertitudinile-noastre.html