Categorie: Interviuri
Interviu in exclusivitate cu poeta crestina Lucica Boltasu “Dumnezeu este dragoste si cine este din Dumnezeu raspandeste dragoste”
Exista persoane speciale in jurul nostru, din diverse denominatiuni crestine, despre care nu stim mare lucru, dar pe care le apreciem pentru ca au fost inzestrate de Dumnezeu cu anumite daruri spirituale, care fac sa se reverse si in viata noastra multa lumina. E cazul poetei Lucica Boltasu, o prezenta feminina foarte populara in mediul online…Am rugat-o sa ne raspunda la cateva intrebari, care vor oferi iubitorilor de poezie o imagine despre cine este sotia, mama si de curand… bunica Lucica Boltasu.
Afirmativ.com (A): Sunteti o poeta cunosuta in mediul crestin, multi credinciosi din diferite denominatiuni va descopera zi de zi poemele, prezenta din mediul online nu mai este un secret pentru nimeni. Ne puteti dezvalui cate ceva din viata dumneavoastra, pentru ca cititorii sa va cunosca mai bine?
Lucica Boltasu (L.B.): M-am nascut in anul 1967 si provin dintr-o familie ortodoxa. Spun familie pentru ca asa ar fi trebuit sa fie, dar din pacate, parintii mei s-au despartit cand eram destul de mica.Tata avea multe vicii iar mama ne-a crescut singura. Suntem patru frati, doi baieti si doua fete. Am copilarit intr-un sat de langa Deva pana la 9 ani, dupa care ne-am mutat la oras. Copilaria mi-o amintesc destul de zbuciumata, fara bucurii, fara dragoste. Eu fiind fata cea mai mare, am preluat o buna parte a treburilor casei, ceea ce mi-a influentat mult traseul vietii. Am fost un copil sensibil, timid si de aceea am suferit mult. Cu firea mea melancolica, vedeam lucrurile mai diferit si nedreptatea, nepasarea, lipsa de afectiune a celor din jur m-au facut sa ma inchid in mine. Nu am avut un sprijin si indrumare din partea cuiva. Am citit mult, am incercat din rasputeri sa imi perfectionez aptitudinile, am fost un autodidact. Tot ceea ce am asimilat, se datoreaza acestui fapt si se revarsa acum in scrierile mele. Nu am studii superioare, sunt un om simplu, am terminat un liceu cu profil minier, nu am avut oportunitati de nici un fel si mult timp am suferit pentru asta. Mi-a placut sportul, am participat la diferite concursuri, olimpiade, cu toate acestea, nu am putut continua. Trebuia sa ma ocup de casa, curatenie, spalat… Asa era atunci, generatia copiilor cu cheia la gat, mereu singuri, in lupta continua cu viata. Am invatat sa accept si sa inteleg ca familia nu ne-o alegem, ca totul are un scop si nu este la voia intamplarii. Sunt casatorita cu Gheorghe de 27 ani, am doi copii, Ioana de 26 si Ionut de 25. Sunt si bunica de doi ani, fiul meu mi-a daruit un nepot, pe Sebastian.
In 2001 am fost operata pe coloana de hernie de disc, am fost pensionata pe caz de boala si un timp am lucrat cu jumatate de norma, la o croitorie. In 2005 sotul a plecat in Spania, la munca. Datorita conditiilor dificile in care se afla, a trebuit sa-l urmez, sa il sprijin. In 2006 am plecat si eu. Am renuntat la pensia din tara ca sa nu am probleme. Nu a fost usor…Primii doi ani pana am invatat limba, pana m-am adaptat…Am gandit ca poate reusim sa facem ceva pentru copiii nostri dar, situatia s-a schimbat, iar traiul zilnic a devenit si aici destul de greu. Sotul a lucrat fara contract majoritatea timpului, o scurta perioada a lucrat ca autonom, apoi, sporadic, cu ziua. Au fost luni in care nu a muncit deloc. Eu am muncit la curatenie in case, iar el ma mai ajuta uneori acolo unde se putea, deoarece mergeam foarte greu, in baston. Acum nu mai muncesc de mai bine de un an. Am suferit doua operatii majore anul trecut, de protezare totala de sold. Una in 23 aprilie la piciorul stang iar la cel drept in 29 octombrie. Din cauza hidrocortizonului ce mi s-a administrat pentru durerile de coloană, s-au necrozat articulatiile si singura rezolvare pentru a scapa de durerile infernale, au fost protezele.
Dau slava Domnului ca mi-a dat putere sa pot trece peste toate. Nu e uşor dar, prin credinta, pot sa sper ca va veni o zi in care nu vor mai fi lacrimi si durere…
A: Daca ar fi sa va descrieti in 2 cuvinte, care ar fi acelea?
L.B.: Perseverenta si altruism.
A: Cand si in ce circumstante ati descoperit dragostea lui Dumnezeu?
L.B.: Suferinta sufleteasca si trupeasca m-au facut sa caut acel Ceva care sa-mi aduca pacea mult visata. Am avut multe vise din partea Domnului, visam ca recit Psalmi, dar eu nu cunosteam Cuvantul Domnului…Ma trezeam si luam Biblia sa vad daca ce spuneam in vis e conform cu ce scrie in ea. Si minune…erau Psalmii pe care ii visam. Atunci am stiut ca exista Dumnezeu cu adevarat.
Pe patul de spital fiind, la un an de la operatia de hernie de disc, macinata de dureri si o depresie groaznica, plangeam. O bunicuta mi-a intins o Carte si mi-a spus sa citesc din Psalmi. Eu nu am stiut ce si cine e Dumnezeu, ce este Biblia…nimic. Citind Psalmul 6 si 13, am inceput sa plang atat de tare ca se scutura patul cu mine…a fost prima cercetare din partea Duhului Sfant. Apoi, venind acasa din spital, un timp am lasat deoparte gandurile despre Dumnezeu. Primii ani de casnicie au fost foarte grei, am plans mult…un sot rebel, mai mult sau mai putin misogin, caruia nu puteam sa-i spun ceea ce gandesc si simt, zile in care ma rugam acelui Dumnezeu necunoscut sa mor…pumni intregi de pastile, lacrimi, lacrimi, lacrimi…Intr-o zi, era in primavara lui 2003, stand in bucatarie, ascultand muzica crestina, a patruns o lumina puternica pe geam, asemanatoare unei stele cazatoare si mi-a intrat in ochiul drept. Vreau sa mentionez ca era o zi senina, fara nori, amiaza mare si locuim la etajul 9. Cand am simtit acea sageata dureroasa in ochi, instantaneu m-a cuprins un plans atat de puternic incat am cazut in genunchi. Am plans cred mai mult de o ora. Mi-am revazut viata plina de pacate, erori si nu puteam decat sa strig printre suspine: “Iarta-ma, iarta-ma!” M-am dus apoi la sora sotului meu. Ea se pocaise imediat dupa revolutie, si era unica de fapt din familia sotului, intoarsa la Dumnezeu. I-am spus plangand ca vreau sa ma pocaiesc si eu si ca vreau sa merg la biserica. Ramasese blocata…Eu eram din lume, cu obiceiuri din lume si dintr-o data eram alt om. Stiu ca am asteptat cu nerabdare sa vina ziua sa merg cu ea la biserica…Au fost primii pasi pe calea credintei. Eu, care nici nu stiam ce inseamna Dumnezeu.
A: Care dintre atributele lui Dumnezeu v-au determinat in mod deosebit sa-L urmati ?
L.B.: Dragostea, indelunga rabdare, mila, sfintenia, omnipotenta, omniscienta, un Dumnezeu infinit care se lasa descoperit, facandu-se atat de mic incat sa incapa in inima celor ce doresc sa-L cunoasca.
A: Daca ati avea puterea absoluta pentru o zi, ce-ati incerca sa rezolvati pe Pamant?
L.B.: As pune altruismul in inima fiecarui individ…Altruismul vine din dragoste, dragostea inseamna daruire, abnegatie, respect, renuntare la sine, facere de bine, protectie, calauzire, altruismul aduce bucuria si pacea…Nu ar mai fi razboaie, dorinta de inavutire sau de putere. Ar fi o lume perfecta, asa cum a fost creata de Dumnezeu, la inceputuri.
A: Cum caracterizati societatea in care traim?
L.B.: O societate corupta, egoista, fara viziune, imorala si decadenta, fara frica de Dumnezeu, in care altruismul este considerat prostie si slabiciune, iar avaritia si lupta pentru inavutire, o virtute.
A: Imaginati-va ca intalniti un om care nu-L cunoaste pe Isus. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-ati spune ca sa-i atrageti atentia la Mantuitor?
L.B.: Isus Hristos e viu! Fiul lui Dumnezeu mi-a dat o noua viata. Eram aproape de nebunie, imi doream sa mor, dar a fost o zi a indurarii in care Domnul S-a lasat descoperit. I-am cunoscut bunatatea, pacea Lui a revarsat-o peste sufletul meu si de atunci Il laud si preamaresc numele Lui in orice circumstanta si mai ales, prin poezie!
A: Cand ati scris prima poezie si care era starea sufleteasca de atunci?
L.B.: Prima poezie spre lauda Domnului, a fost scrisa in ziua dinaintea marturiei mele in biserica baptista Sfanta Treime din Deva. Se numeste Marturisire. Starea sufleteasca? O mare eliberare, pareri de rau pentru pacatele trecute, bucuria mantuirii, nadejde in promisiunile Lui, incredere, dorinta de impartasire a minunilor din viata mea.
A: Cand intentionati sa publicati o carte?
L.B.: O carte…Tot ce am scris pana acum este publicat online, pe resursecrestine.ro si pe alte site-uri crestine. Tinand cont de situatia mea financiara, fizica, fara un sprijin, nu voi putea nici macar sa visez. Am inteles ca e destul de scump. Nu voi mai putea munci, dupa cum spun medicii, trebuie sa ma pensionez pe caz de boala. Prima operatie nu a reusit. Am dureri, limitari functionale si am inceput iarasi investigatii pentru a descoperi cauza. Se pare ca a fost atins un nerv. Domnul sa se indure si sa dea vindecare!
Pana in acest moment am aproape 490 poezii. Fiecare are povestea ei. M-am bucurat ca am putut publica online, am multumit Domnului pentru aceasta. Am zis ca daca poeziile mele aduc incurajare si sunt apreciate, va veni o zi in care Domnul va lucra la acest aspect…eu nu indraznesc sa visez mai mult.
A: Un cuvant de incurajare pentru cititorii afirmativ.com!
L.B.: Sa avem nadejde in Dumnezeu indiferent de situatie. Tindem sa vedem in furtuna doar norii, nu si soarele. El exista, continua sa straluceasca si la momentul oportun va aparea de sub perdeaua de nori. Credinta in Dumnezeu ne da biruinta in incercari. Sa nu cartim, stim ca orice incercare este o slefuire, o modelare pentru a ne face desavarsiti. Nu raspundeti raului cu rau. Dumnezeu este dragoste si cine este din Dumnezeu raspandeste dragoste.
A: Va multumim pentru acest interviu emotionant. Dumnezeu sa va binecuvanteze!
Cristi Barbosu: Un nou interviu
1.Ce ne poți spune din experiența ta din ultimul timp și ce lecții ai mai învățat?
Intr-adevar, in Romania “iarna e vara sufletului” si se organizeaza multe evanghelizari, pretutindeni. Ce am constatat? Si lucruri bune si mai putin bune. M-am bucurat sa vad ca in general credinciosii, cel putin in serile in care eu am fost prezent acolo, au adus prieteni la biserica. Sincer, va spun, ca am fost in biserici unde oamenii nu aduceau pe nimeni, si tot atat de sincer va spun, ca in acele biserici nici nu m-am mai dus, fiindca am simtit predicand in ele, ca nu oamenii de afara erau problema, ci ei, cei din’launtru erau problema – reci, distanti, impasibili, fosilizati in traditiile si ritualistica lor. Si atunci la ce sa vii in asemenea biserici, in care, membrii nu-s interesati de evanghelizare dar fiindca asta e obiceiul o fac in fiecare an, mai degraba in stil sofist, analizand predicatorii si clasificandu-i care-s mai buni. Nu-i de mirare ca in destule biserici de acest gen, multi isi pierdusera marturia in oras si chiar daca au incercat sa invite prieteni, nimeni nu mai raspundea invitatiei lor. Dar in bisericile in care am fost in acest an, am vazut multi prieteni si m-am bucurat.
Am vazut deasemenea si mai multa libertate in duh si in inchinare. Si asta se simte – si in biserica dar si in amvon, altfel simti cum Duhul te cerceteaza intr-o biserica deschisa si plina de zambet si in inima si pe fetele oamenilor, decat in alte locuri pe unde am ajuns, in care, sincer – mi-era groaza si uneori rusine fata de prietenii pe care membrii bisericii i-au invitat la inchinare fiindca incaperea aceea era ca un cavou – toti erau mohorati, incruntati, reci si respingatori in care cantarile corului sau cele comune erau aceleasi ca acum 20, 30 de ani! Cine-si doreste sa faca parte dintr-o astfel de comunitate – multi uitam ca una din roadele Duhului Sfant e bucuria, care nu-i doar launtrica ci daca exista, ea se exteriorizeaza. Ca Domnul ne cere sa cantam si cantari noi, care sa vorbeasca si generatiei contemporane nu doar bunicilor nostri.
Am vazut foame dupa Cuvant – oamenii abia asteptau Cuvantul … se vedea pe fetele lor. Asta o pot interpreta in 2 feluri: ori erau obisnuiti cu hrana sanatoasa si asteptau un alt meniu bogat, ori erau infometati din cauza lipsei de hrana si … nu mai zic nimic. I-adevarat multi ne urmaresc pe net sau pe radio/tv si e incurajator sa te intalnesti cu oameni care sunt atat de interesati de Cuvant ca isi fac timp sa caute pe net sau sa urmareasca o emisiune de radio sau TV. Si evident aici, marea bucurie e sa vezi rod. In fiecare evanghelizare, sa vezi suflete care-si predau viata lui Isus, sau se reintorc la Tatal, este extraordinar. Nu e bucurie mai mare decat sa vezi inimi miscate de Cuvantul lui Dumnezeu. Latura trista a acestui aspect – fiindca din pacate exista si asta – este cadrul in care acesti oameni raman. Uneori am plecat din anumite biserici cu inima grea si mahnita de durere, findca am vazut suflete care s-au predat, dar pentru care ma temeam ca nu vor gasi acel pamant bun in care sa creasca, samanta semanata fiind luata rapid de catre cel rau. De ce? Fiindca bisericile in care s-au intors acesti oameni la Dumnezeu aveau pamant tare … il simti cand esti acolo, si ti-e teama, fiindca uneori ori nu fac nimic pentru cei ce se intorc si au atata nevoie de sprijin spiritual, ori ii sperie cu legalismele si cutumele lor, incat acestia sunt nu mai vor mai apoi sa auda de acele biserici si ceea ce Cuvantul da nastere, biserica omoara. Si am fost si in astfel de biserici, din fericire nu in anul acesta …
Dar, ca sa nu ma prea obisnuiesc cu binele, am avut si experiente care mi-au intarit regula experimentata in anii precedenti. Am ajuns intr-un orasel in care am fost invitat de mai multi ani sa predic si fiind acum ocazia sa evanghelizez in zona lor, am raspuns invitatiei. Si intr-o zi am predicat intr-una din biserici, intr-o zi intr-alta, sa fiu fair-play. O biserica a fost mare, calda, primitoare, activa, plina si vedeai ca Duhul lucreaza in ea. Cealalta foarte mica, nici macar 10% ca marime din cea unde predicasem anterior, dar nu asta vreau sa scot in evidenta, fiindca eu predic oriunde. Ceea ce vreau sa subliniez e problema de fond zic eu, care din pmdv stagneaza lucrarea acelei biserici probabil de ani de zile. Persoana care s-a ocupat de mine din partea lor a fost un om deosebit, inimos, plin de ravna dar trist si apasat. Nu stiam de ce. L-am simtit din prima. Mi-a zis inainte de slujba ca de fapt, comitetul lor, nu ma vor, dar ca pana la urma au ajuns la un compromis si vom face o intrunire de tineret si nu un serviciu de biserica, si nu il vom tine de la 6 (ora clasica) ci de la 4, si va fi doar el ca reprezentant si inca un frate, pastor, care tocmai fusese pus pe liber de acelasi comitet al bisericii. L-am intrebat motivul … Legalismul, fosilizarea, reactia la tot ce e relevant sau le provoaca traditiile inradacinate de atatia ani, plsu tot felul de vorbe pe care le-au inghitit si ei de pe la raspandaci. In dupa masa acelei zile, biserica aceea a devenit neincapatoare, tinerii au stat si pe hol si in curte. Eu vazand ca nu mai sunt locuri niciunde, le-am dat si locul meu si am iesit afara, intrand in biserica doar cand a trebuit sa predic, sa le las loc, fiindca erau atat de multi. S-au predat multi in acea zi si inima mi s-a intristat si sufletul mi s-a intaratat in acelasi timp. Fiindca am vazut cum Duhul Domnului a umplut, a coborat, a atins si a schimbat vieti in acea biserica, care de ani de zile stagna. Din ce cauza? Din cauza Duhului? Nu. Din cauza comitetului ei. Mi-a venit in minte vorba lui Isus spusa fariseilor – nici voi nu intrati si nici nu lasati pe altii sa intre … E dureros cand tu, cel responsabil de viata bisericii, tu esti microbul care o omoara in loc sa fii sursa care sa-i dea viata.
2.Cum se explică faptul că biserica ta este tot mai plină, de la o lună la alta, când cele mai multe biserici sunt tot mai goale?
Raspunsul meu este din Fapte 2:47 Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiţi. Oamenii vorbesc de parca mantuirea oamenilor sta in tehnici omenesti sau tine de noi. Da, noi ne facem treaba cum putem noi mai bine. Pentru fiecare serviciu al bisericii noastre, pentru acele 2 ore cat tine de obicei, oamenii nostri se pregatesc cel putin 50 de ore saptamanal. Eu petrec in jur de 20 de ore in pregatirea predicii, avem grupuri care se roaga si miercuri si duminica dimineata, echipa de inchinare petrece cel putin 5-6 ore in pregatire si repetitii, cei de la ppt, filmare, décor, aranjarea salii, traduceri, usieri, welcome, anunturi, etc. Ce am constatat eu, ca atunci cand noi depunem efort si ne pregatim sarguincios pentru o lucrare, si Domnul rasplateste. Ma doare cand ajung in biserici, si nu de putine ori eu sunt primul, fiindca vin cu 40-50 de minute inainte, tocmai ca sa-mi pregatesc cadrul expunerii Cuvantului si nu gasesc pe nimeni – nici un pianist cu care sa discut melodia de final, nici un om pt proiectie, nici macar pastorul. In schimb, inainte cu 5 minute, pe cand trebuie sa ne rugam si linistiti sa urcam la amvon, si apoi in urmatoarele 15 minute, culmea culmilor – pe cand slujim deja in amvon – curg biletele, semnele, discutiile – si asa se organizeaza programul bisericii – ad hoc pe loc. Si atunci la ce sa ne asteptam … ?! Sa vedem rezultate? Duhul Sfant este cea mai organizata persoana din Univers, de aceea eu personal pot marturisi ca l-am vazut la lucru cel mai mult in biserici organizate si bine structurate, fiindca Duhul Sfant nu coboara acolo unde nu exista cadrul adecvat, si daca El nu coboara, poti sa-l ai pe Billy Graham in amvon, rezultatele sunt nule, fiindca convertirea omului tine de lucrarea Duhului. De aceea, eu cred ca nu doar lipsa rugaciunii saptamanale = lipsa roadelor din weekend, dar si lipsa unei viziuni, a unei strategii, a unei bune organizari a serviciilor bisericii = rezultate pe masura. Comoditatea si uneori lenea, lipsa investirii talantului dat de Dumnezeu, produce lipsa roadelor. Evident acesta este doar un aspect … dar daca m-ai provocat, ti l-am zis asa cum este. Mai sunt si altele dar poate cu o alta ocazie.
Ce ma bucur insa, e ca din ce in ce mai multi pastori incep sa-si recunoasca criza din propriile bisericii si cauta ajutor. In ultima evanghelizare pe care am avut-o, intr-o zi, cand trebuia sa predic seara, afland ca sunt in zona de dimineata, am avut 5 intruniri cu echipe de pastori impreuna cu presbiteri sau lideri din bisericile lor, fiecare din locatii diferite, toti insa avand aceleasi intrebari si framantari – frate Cristi ce sa facem, fiindca ceva trebuie facut, nu mai putem continua asa … Unora le-am dat sfaturi, cu altii doar am plans si m-am rugat fiindca mi-am dat seama ca nu pot face nimic. Am stat de vorba cu un pastor 3 ore, si mi s-a rupt inima sa vad cum omul asta de 6 ani de zile este legat si nu poate sa faca nimic in biserica lui, care e in coma (asta am simtit-o eu predicand acolo), fiind restrictionat de un comitet care mentine aceasta stare de ani de zile crezand ca apara Evanghelia, cand ei de fapt inabusa viata bisericii si distruge viziunea unui pastor. Mult din viata unei biserici tine de conducerea ei, si nu doar de pastor, ci si de cei ce sunt langa el, care ori ii dau aripi, ori i le frang. Si asta vi-o spun din experienta proprie. Dumnezeu sa se indure de pastori dar si de comitetele bisericilor noastre.
3.Este o perovocare, cresterea bisericii într-un ritm, rapid?
Este o provocare dar nu mare, ci … foarte mare. Fiindca pe noi nu ne intereseaza cantitatea ucenicilor ci calitatea lor. De aceea spre exemplu acum avem peste 30 persoane la caticheza, dar din ei vor fi destui amanati, fiindca dincolo de cele 4 luni de caticheza, avem interviuri si evaluari personale cu fiecare din ei, cu 2-3 saptamani inainte de botez si sub calauzirea Duhului, vom alege dintre ei pe cei ce sunt pregatiti pentru a face pasul acesta iar de restul ne vom ocupa in continuare. Deasemenea grupurile mici. Biserica noastra ar fi crescut probabil de 2-3 ori mai mult daca nu am fi fost stricti si nu am fi conditionat membralitatea noastra in functie de integrarea intr-un grup mic. Si acest filtru este extraordinar, fiindca cei ce vin in grup, trebuie saptamanal sa citeasca Cuvantul fiindca vor fi intrebati din el, sa dea socoteala, sa se roage, sa aiba timp de post si rugaciune, sa slujeasca, etc – lucruri pe care cei ce sunt obisnuiti doar cu un crestinism de duminica, superficial, le resping. Si de aceea, noi din start, ne filtram membrii, fiindca atunci cand ii primim, trebuie sa fi fost membrii in grupul mic cel putin 6 luni si la interviul respectiv este intrebat si liderul de grup despre ei, si lucrul acesta conteaza mult, fiindca in 6 luni, intalnindu-te saptamanal cu un om, iti dai seama cine e. De aceea cresterea bisericii este o provocare mare, fiindca mereu trebuie sa ai noi lideri de grupuri mici, care sa fie pregatiti sa preia pe cei noi veniti, intalnirile de instruire a liderilor trebuie sa fie bine pregatite si regulate (noi le avem la fiecare 2 saptamani), lucrarea de consiliere trebuie sa fie bine pusa la punct, fiindca multi dintre cei noi veniti, au bagaje mari de poveri si pacate si trebuie ajutati in acest sens; departamentul de copii trebuie sa fie pregatit cu noi invatatori, fiindca in general cei ce vin sunt familii tinere care vin si acestia au copii si cand grupele devin prea mari trebuie impartite ca predarea sa fie eficienta; spatiul trebuie sa fie adecvat – ne-am gandit serios ca in acest an sa incepem 2 servicii identice, asa cum am mai facut – dar asta inseamna costuri duble, energie dubla si timp de slujire dublat pentru cel putin 50 de oameni care sunt implicati in organizarea unui serviciu in cadrul bisericii noastre. Si asta nu e simplu deloc … Dar nu poti trata binecuvantarile lui Dumnezeu cu superficialitate, de aceea daca El da rod, tu trebuie sa fii pregatit sa-l primesti.
Am invatat un lucru, de fapt am inteles un verset – in Evanghelii la un moment dat intr-o pilda Isus spunea, sa i se ia ceea ce are si sa I se dea celui ce are. Si mi-am zis, e nedrept Doamne – de ce sa dai celui ce are, de ce nu dai celui ce n-are?! Pe langa explicatiile comentariilor, am avut ocazia sa inteleg acest adevar printr-o experienta proprie. Intr-o zi, fiind prezent intr-o intalnire de pastori, unul mi-a zis (si am vazut ca ceialti dadeau din cap) – de ce Cristi voi tot primiti binecuvantari si noi nu, mai da-ne si noua din ce aveti voi, de ce Domnul va da doar voua? Si mi-am dat seama de un lucru. In inima mea as fi vrut ca si ei sa capete ceea ce noi am capatat (fiindca nu e meritul nostru, e harul Lui), dar mi-am dat seama atunci, ca din pacate ei nu erau pregatiti … nu erau in stare sa gestioneze chiar daca Dumnezeu le-ar fi dat. Si mi-am zis in inima mea atunci cu teama – Doamne nu ma lasa sa cad in letargie, in comoditate sau in fosilizare, sau mai rau, sa cred ca merit aceste lucruri din partea Ta, ci tine-ma mereu la lucru, transpirand pentru tine, investind fiecare talent pe care mi-l dai, tocmai pentru a nu pierde binecuvantarea. Fiindca celui ce are i se va da, dar celui ce n-are I se va lua si ceea ce n-are si se va da celui ce are!
4.Se pare că 1n curând clădirea unde vă adunați, va deveni ne1ncăpătoare. Aveți vre-un plan pentru rezolvarea acestei ,,PROBLEME”?
Desigur. In curand ne apucam de constructie. Avem un teren mare in afara Aradului, avem planuri, avem autorizatie, si acum strangem fonduri, si speram ca in curand sa ne apucam de treaba. Rugati-va pentru noi si daca va pune Domnul pe inima ne puteti si ajuta “oleaca” donand chiar pe situl nostru www.harvestmetanoia.ro
5.Vreun plan de extindere 1n România?
Noi nu am avut nici un plan, niciodata. Stiu ca asta surprinde fiindca multi din raspandacii care ne vorbesc “de bine”au impresia ca eu caut ocazii sa infintez biserici, sau sa le rup, sau sa fur pastori, sa-mi creez imperiu. Nu este adevarat. Sunt intr-adevar deschis pentru orice pastor sau tanar cu pasiune si educatie teologica care simte chemare sa planteze biserici, sa-l instruim, si sa gasim oportnitati de lansare a noi lucrari. Tot asa am fost contactati de grupuri de credinciosi care simt si doresc acelasi lucru si care imbratiseaza viziunea noastra, si de care am inceput sa ne ocupam pana ce le-am gasit un pastor, si apoi, daca Duhul Domnului adevereste cu Duhul nostru sa am lansat alte lucrari. Daca Domnul deschide, aduce – noi evaluam acele oportunitati si daca simtim ca sunt de la El, mergem inainte. Dar un plan de extindere nu avem, ci doar de instruire, in cazul in care se ivesc oportunitati.
6.Te rog, un cuvânt pentru cititorii Blogului nostru!
Va multumesc personal pentru sprijinul vostru in rugaciune si in incurajari. Ma bucur ca acest blog este unul realist dar si pozitiv. Prea multe bloguri din pacate sunt platforme negativiste prin care se batjocoresc sau se calomniaza fie lucratori, fie lucrari. Ma bucur ca aici puteti gasi lucruri reale si biblice. Cunoscandu-i pe cei care se ocupa de acest blog apreciez modestia si bunul simt de care dau dovada cat si intelepciunea de a ridica subiecte sensibile dar nu de dragul de a provoca ci de a gasi solutii sau a pune pe ganduri. E important cand citim si cand scriem, sa citim si sa scriem in duh nu doar in fire, si ma bucur ca la asta se lupta gazdele acestui blog. Fiti binecuvantati cu totii! Va astept la Arad, sau cel putin printr-o prezenta “virtuala” …
Cand sotul nu te poate imbratisa niciodata….(Interviu-Mărturie)
A răspuns invitaţiei mele. A intrat pe uşa studioului optimistă, senină, râzând sănătos. O întâmpin. Se prezintă: Ligia Nichescu. În scurt timp începem interviul şi… paharul plin de dă peste el se revarsă. S-a născut la Bucureşti, într-o familie de Creştini după Evanghelie, cu nouă copii. După terminarea liceului, viaţa şi-a deschis larg porţile, una după alta. A început bine. Prima angajare la Alianţa Evanghelică. Răspundea scrisorilor care soseau în urma serialului „Cartea Cărţilor ”. Munca a fost foarte dificilă: “Trebuia să alerg tot mai mult şi mai des la Dumnezeu, pentru a putea răspunde la problemele oamenilor“. Odată cu terminarea acestui proiect, a urmat o perioadă în care Ligia ajunge manager la primul McDonald’s din Bucureşti. Bani mulţi, poziţie. “La un moment dat însă a trebuit să aleg: sau să merg mai departe şi să accept compromisurile care mi se cereau, sau să renunţ la acest serviciu. Fiind copil al lui Dumnezeu şi dorind din tot sufletul să trăiesc în integritate, am renunţat la tot confortul, la toţi banii. Mi-am dat demisia. Nu înţelegeam exact ce se petrece cu viaţa mea, dar i-am zis Domnului că tot ce-mi doresc e să-i fiu Lui pe plac înainte de a face carieră sau de a câştiga mulţi bani. Tot ce-mi doream era să ştiu unde mă vrea şi ce vrea El să fac.”
Viaţa Ligiei ia o nouă întorsătură. Scaunul de director la McDonald’s este înlocuit cu conducta rece din canal. O prietenă din Germania o solicită să lucreze împreună pentru copiii străzii. Nici nu ştia că există fiinţe umane care dorm şi trăiesc sub pământ; inima îi este profund mişcată. Dumnezeu toarnă în ea atât de multă milă şi dragoste pentru aceşti copii, încât coboară şi noaptea în canale. Îmi spune : „Când i-am văzut prima dată, parcă erau fraţii mei. Pentru mine să intru la ei nu a fost un act de curaj, ci o chemare. Copiii străzii te simt dacă îi iubeşti sau nu. Mi-au spus imediat: mama.”
Ligia vede că Dumnezeu începe să îşi împlinească planul cu ea. Se zbate şi suferă alături de aceşti nenorociţi. Reuşeşte să salveze din canal viaţa a două fete. Le dă o direcţie în viaţă, locuieşte cu ele, le ajută să se integreze în serviciu, în societate şi, mai mult decât toate acestea, le îndrumă spre Cristos. Impactul Ligiei în viaţa celor neajutoraţi este tot mai mare. Fără să ştie parcă ce se întâmplă cu ea, urmează înalta şcoală a compasiunii pe frontispiciul căreia stă scris : “Fiţi buni unii cu alţii”.
Dumnezeu continuă modelarea. O trimite şi la Casa Speranţei din Constanţa. Copiii bolnavi de SIDA au şi ei nevoie de dragoste. Ea le-o oferă. Îşi petrece şi acolo mult din timpul tinereţii. Câtă suferinţă ! Atâtea fiinţe neajutorate sunt flămânde după bunătate. Duhul Sfânt însă ştie să producă această roadă în sufletul Ligiei, aşa cum spune ea însăşi: “ Eu cred că în acest timp Dumnezeu m-a pregătit de fapt pentru ce va urma să fie în viaţa mea. N-am înţeles la început de ce m-a chemat să lucrez cu copiii străzii, în orfelinate, cu copii bolnavi de SIDA. În această perioadă m-am rugat foarte mult pentru viitorul meu soţ şi pentru ca Dumnezeu să mă pregătească pentru el. Eram înainte o fire foarte sensibilă. N-aş fi crezut că voi putea vreodată să spăl nişte copii plini de râie, să-i tund, să stau pe saltelele lor pline de păduchi, să suflu baloane pentru copii bolnavi de SIDA. Însă am reuşit să fac totul cu bucurie şi fără scârbă. Dumnezeu a lucrat mult la caracterul meu.“
SURPRIZA!…
O privesc cu drag cum stă în faţa mea, răscolită de amintiri. O rog să îşi continue povestea vieţii.
„Aveam o prietenă la Lăpuşnicul Mare, în judeţul Caraş-Severin, care m-a invitat la ziua ei. Ea mi-a spus că va veni un grup de tineri de la Orşova şi printre ei este un băiat fără ambele mâini. M-a şocat. Fără o mână mai văzusem, dar fără ambele, nu. După biserică, toţi aceşti tineri au venit acasă la ea. L-am văzut pe băiatul fără mâini şi am fost profund impresionată. După terminarea acelei întâlniri, Duhul lui Dumnezeu m-a îndemnat să-l încurajez. M-am dus la el şi i-am spus : “Sergiu, Dumnezeu are un plan cu tine, Dumnezeu te iubeşte mult. El vrea să fii o încurajare pentru mulţi oameni şi a pregătit şi mijlocul să facă lucrul acesta”. Nu mi-a trecut absolut deloc prin minte că eu aş putea fi „ajutorul potrivit” pentru el. Voiam doar să-l încurajez. Venind din mediul celor necăjiţi şi neajutoraţi, aveam totdeauna un limbaj pregătit pentru asemenea persoane”.
Ligia i-a spus mai multe dar… discuţia ia o întorsătură neaşteptată. Cuvintele ei, rostogolindu-se în aer, în rutina compasiunii, se întorc asemenea unui ecou, lovindu-i inima. Îl aude pe Sergiu spunând : “Bine, Ligia, îmi place că-mi vorbeşti aşa de frumos, dar ce ar fi dacă Dumnezeu şi-ar împlini planul Lui cu tine pentru viaţa mea? Nu ai vrea să fii tu soţia mea, să lucreze El prin tine ?”
“ Atunci am rămas blocată – îmi spune Ligia- şi m-am gândit : Doamne, în ce am intrat! Am crezut că mi-a dat cineva o lovitură puternică în cap. O voce din interior îmi spunea : “Dacă ceea ce spui nu aplici în practică, atunci creştinismul tău este egal cu zero”. Aici însă situaţia era prea de tot. Încremenită, i-am spus : Sergiu, nu pot să îţi dau acum nici un răspuns. Nu voiam să-l jignesc, de aceea nu l-am respins imediat. O să mă rog, i-am zis, roagă-te şi tu şi vom vedea ce ne spune Dumnezeu. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am spus: Doamne, te rog să îmi vorbeşti. Am luat Biblia, am deschis-o şi am citit un cuvânt foarte clar. M-am speriat, am închis-o repede spunând: nu, nu se poate, e o întâmplare, nu vreau! Versetul se referea la pace şi linişte, dar eu mă zbăteam în valuri. Eram neputincioasă. Nu mă vedeam capabilă fizic să fac acest lucru. Spuneam întruna: Doamne, nu sunt în stare, nu cred că m-ai chemat pentru aşa ceva. Luptele mele interioare mă chinuiau, gândurile alergau în toate direcţiile. Îmi răsunau în urechi ultimele cuvinte spuse de Sergiu : “Ligia, nu uita că trenul spre Bucureşti trece prin Orşova. Te aştept acolo”.
Noaptea aceea a trecut albă, dar altele i-au urmat, fiindcă de cealaltă parte cineva la fel de răscolit şi speriat de viitor, aştepta răspunsul. Da, Ligia trebuia să dea un răspuns onest. Zeci de întrebări, repetate frământări o înălţau sau o coborau în goana spre cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Timp de şase luni a postit şi s-a rugat; nu putea să îi spună ceva lui Sergiu. Nu voia să treacă peste planul lui Dumnezeu, dar nici nu putea accepta un soţ fără mâini.
“Am spus: Doamne, este nedrept. Până la 27 de ani am aşteptat în curăţie şi Tu vrei să îmi dai un bărbat fără mâini? Eu nu cred că mă iubeşti! A fost o luptă aprigă în mintea mea, încercând să înţeleg de ce ar dori Dumnezeu lucrul acesta pentru mine.
M-am rugat: Doamne, voi accepta, dar te rog să faci o schimbare în mintea mea şi, când îl voi întâlni, să-l văd întreg.“
Dumnezeul care i-a îngăduit lui Sergiu să-şi piardă braţele la zece ani şi care a trecut-o pe Ligia prin şcolile dragostei ce rodeau zilnic bunătate, a schimbat imaginea viitorului soţ. La prima întâlnire miracolul s-a produs: Ligia l-a văzut un om întreg. Astfel au căzut barierele neacceptării dintre ei.
BUNĂTATEA UNEI MAME
Până la poarta fericirii mai era însă un drum lung, cu multe punţi de trecere. Părinţii. Ligia nu voia să îi rănească; dorea să plece cu binecuvântarea lor. Nu îndrăznea să spună nimic, însă inima mamei, sensibilă, plină de iubire şi înţelegere pentru fiecare copil, simte că se întâmplă ceva cu fata ei. Erau ca nişte prietene şi totuşi nu îi putea spune nimic. Într-o zi, mama a intrat în camera ei şi a urmat un dialog dureros.
– Ligia, ştiu că tu vorbeşti cu un băiat şi ceea ce faci este bine.
– Mamă, cred că dacă ai şti cine este şi cum arată, n-ai mai spune aşa.
– Nu, Ligia, spune-mi absolut totul, pentru că eu mă rog pentru tine de mult şi sunt încredinţată că este de la Domnul.
– Mamă, te rog nu insista să îţi spun ce şi cum, fiindcă nu pot. Nici eu nu ştiu ce fac; lasă-mă să mă mai rog, să mă mai gândesc. Fă doar atât : roagă-te pentru mine şi e suficient.
– Ligia, nu plec de aici, te rog spune-mi totul, te voi susţine.
– Dacă insişti atât de mult, mamă, iată: este vorba despre un băiat, îl cheamă Sergiu, are 29 de ani şi este din Orşova.
– Nu, nu-mi spui tot, simt că mai este ceva.
– Da, este un băiat fără mâini din umăr.
Mama a început să plângă şi, printre lacrimi, i-a spus :
– Domnul să fie slăvit că te-a scos în calea lui şi că te-a găsit vrednică să faci această lucrare.
Pentru Ligia atitudinea mamei a fost cea mai mare încurajare şi a considerat-o ca un semn al voii lui Dumnezeu în căsătorie. Ea a fost binecuvântată cu o mamă plină de bunătate care a putut accepta decizia costisitoare a copilului ei drag, privind dincolo de binele imediat şi de parametrii de evaluare obişnuiţi ai lumii. Retrăind acel moment, Ligia spune apăsat şi cu pasiune :
“ Da, mama a fost şi este o femeie extraordinară pentru mine, este mai mult decât mamă, o prietenă, un suport în rugăciune, un munte de credinţă; este un balsam pe răni. Mama este nemaipomenită ”.
ŞI-A FOST O NUNTĂ CA-N POVEŞTI…
Având-o pe mama alături, Ligia a prins curaj fiindcă situaţia trebuia clarificată. Tatăl, ca bărbat, a fost mai reţinut, mai îngrijorat de viitorul fetei lui. Dumnezeu însă i-a vorbit prin Cuvântul Lui şi el a înţeles că nu Îi poate strica planurile. În sfârşit, au căzut toate barierele şi a fost o nuntă ca-n poveşti acolo, la Orşova, pe insulă. Mulţimea a venit să vadă nunta băiatului fără mâini cu mireasa lui. Cu siguranţă că şi martorii de sus, îngerii, priveau la spectacolul oferit de Dumnezeu. „Cînd mi-aduc aminte, parcă am emoţiile de atunci. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea, cu toate că mulţi plângeau şi mama chiar a leşinat”.
Viaţa în doi a început cu multe emoţii, însă dragostea lor are înaltele capacităţi divine. Printre altele ea poate să acopere totul. Am întrebat-o dacă nu simte nevoia să fie mângâiată şi îmbrăţişată de mâinile lui. Foarte convingătoare, mi-a spus: ”Eu i le simt. Paradoxal, mă simt îmbrăţişată si mângâiată de el; îi simt căldura sufletului care dă peste şi mă cuprinde şi pe mine. Nu trebuie neapărat să ai mâini, fiindcă partea interioară compensează lipsa lor. Sunt foarte fericită. Dumnezeu face specială fiecare zi!”
Ligia şi Sergiu trăiesc în Timişoara şi au acum o fetiţă de patru ani. Sergiu o ajută pe Ligia foarte mult: are grijă de fetiţa lor, Iudit, o plimbă, se ocupă de educaţia ei, face cumpărăturile şi multe altele. Sunt bucuroşi şi fericiţi. Se iubesc mult şi ştiu un singur lucru: ”Dacă te uiţi la valuri, te poţi scufunda în ele, dar dacă te uiţi la Dumnezeu, mergi mai departe.”
Viaţa Ligiei a avut un ecou şi în sufletul meu. După întâlnirea noastră în studiou pentru acest interviu, am dorit mult să îi vizitez.
Este atât de plăcută atmosfera în casa lor! Când am plecat de la ei am avut un uşor regret, ca şi cum aş fi părăsit un colţ de rai.
Realizat de Lidia Iliesi
Radio Vocea Evangheliei Timişoara, Emisiunea “De la inimă la inimă “
Interviu cu Petru Lascău
Cu câteva zile înainte de plecarea în România pentru lansarea ultimei sale apariţii editoriale, i-am solicitat pastorului şi scriitorului creştin Petru Lascău un interviu. Deşi extrem de ocupat cu pregătirea unui turneu de forţă pe partea de vest a ţării, acoperind judeţele: Bihor, Timiş, Arad şi Maramureş, dânsul a avut amabilitatea de a accepta provocarea, cerându-ne însă răgazul de a răspunde întrebărilor noastre în timpul zborului înspre Europa. I-am mulţumit anticipat şi la scurt timp după ce a ajuns în ţară am şi primit răspunsurile.
Dar cine este Petru Lascău? Răspunsul la această întrebare poate fi foarte simplu, dacă ne gândim la faptul că este unul din cei mai cunoscuţi pastori din mediul neoprotestant românesc, şi totuşi… un răspuns dificil, dacă ne apropiem mai mult de personalitatea complexă, polivalentă a acestui bărbat al spiriualităţii şi culturii române. Nu aş putea să îl descriu mai bine decât au făcut-o regretatul poet şi om de cultură Ioan Alexandru şi Iosif Ţon, binecunoscutul teolog şi scriitor creştin. În Cuvântul înainte la volumul de versuri „Semnătura iubirii” , Ioan Alexandru îl vedea pe Petru Lascău ca pe „… acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flacăra teologiei şi pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi asvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor.” Dr. Iosif Ţon scria în Prefaţa culegerii de proze şi eseuri creştine „Paşi spre lumină” : „Petrică Lascău este intâi de toate un poet. Este un poet nu numai pentru că scrie poezii. Este poet în structura lui sufletească. Şi toată proza pe care o scrie el este poezie.”
Dar iată interviul acordat de pastorul Petru Lascău:
Întrebare: În introducere, spuneți-ne câte ceva despre dumneavoastră. Despre copilărie, adolescenţă, familie, şcoală, biserică, etc.
M-am născut în satul Roșia din județul Arad, o așezare modestă de la poalele masivului muntos Codru Moma. Mi-am petrecut copilăria printre oamenii satului, gospodari buni și credincioși. Mai bine de jumătate din săteni erau credincioși baptiști și penticostali. Din clasa a șasea ne-am mutat la Sebiș, unde tatăl meu și-a găsit un loc de muncă, plecând din satul unde s-a instaurat colectivul. Mama și bunicii au rămasă în sat să lucreze pământul care ne-a mai rămas după colectivizare, o mică parcelă la marginea satului și grădina casei.
Împreună cu familia am frecventat Biserica Baptistă din sat. Mergeam din când în când și cu bunica la “biserica cea mică” cum numeam atunci biserica penticostală din sat. Mergeam de frica și respectul pentru părinți și nu din cauza credinței mele. Mă consideram ateu. Citisem o serie de cărți care promovau ateismul și mă convertisem singur la ideologia propovăduită de comunismul aflat în plină expansiune.
Anii adolescenței mi i-am petrecut la Sebiș unde am locuit până la terminarea liceului. Fiecare vacanță mi-am petrecut-o în sat cu prietenii copilăriei.
Întrebare: Când v-aţi întors la Domnul? Cum?
M-am întors la Domnul în primul an de facultate. După terminarea liceului am vrut să studiez arhitectura. Am căzut la examenul de admitere de la Institutul Ion Mincu din București și ca să nu mă ia în armată, am dat examen în toamnă la facultatea de Construcții din Timișoara. Eram decis ca după primul an să încerc din nou la arhitectură. Dar n-a fost să fie așa.
Un coleg de an, cu care am fost coleg de școală din clasa întâia și pentru care aveam un respect deosebit, m-a invitat cu el la o seară de studiu biblic la una din familiile din Timișoara. Am acceptat invitația mai mult din dorința de a-mi încrucișa armele ideologice cu studenții creștini. Am ascultat atent dezbaterile lor, ascuns într-un colț mai întunecos al camerei și una câte una din armele mele împotriva credinței cădeau în ridicol față de adevărurile Scripturii. În una din acele seri am capitulat și am rostit înlăcrimat rugăciunea pocăinței. Dumnezeu a lucrat deosebit în viața mea schimbându-mă radical. Biblia și biserica au devenit parte din viața mea.
Întrebare: Când aţi simţit chemarea de a vă consacra total lucrării de slujire, slujbei de pastoraţie?
Chemarea de a vesti Evanghelia am simțit-o imediat după convertirea mea. Am început evanghelizarea colegilor cu care purtam discuții interminabile. Orice călătorie cu trenul, autobuzul sau tramvaiul erau prilej de evanghelizare. Am renunțat la visul meu de a deveni arhitect știind că eram chemat de Dumnezeu la propovăduirea Evangheliei. Urma să muncesc pe șantiere ca inginer constructor, dar pasiunea și focul din oasele mele erau pentru lucrarea lui Dumnezeu.
La Arad și apoi la Oradea, m-am dedicat predicării și lucrării cu tineretul. În anul 1985 am emigrat cu familia în America și am cerut Domnului să mă folosească în lucrarea Sa promițându-I să nu-mi folosesc mintea și energia pentru altceva decât pentru Împărăția Lui. Am slujit la început ca evanghelist pentru bisericile române din America, iar apoi ca pastor al bisericilor Philadelphia din Chicago, Elim din Arizona și actual Agape tot din Arizona.
Întrebare: Cum aţi descoperit vocaţia de scriitor creştin. Când aţi cochetat pentru prima dată cu ideea de a scrie?
Am început să scriu poezie în liceu, frecventând cenaclul literar al liceului. În studenție am fost nevoit să-mi fac rugăciunile în scris. Fusesem repartizat în camere cu colegi atei și cred că unii erau și informatori ai Securității. Scrisul la masa mea a devenit refugiul meu. Așa s-a născut în mine dorința de a scrie.
După mutarea noastră la Oradea în anul 1977 Domnul m-a călăuzit într-o serie de predici inspirate din asediul Samariei de pe vremea lui Elisei. Revelația că trăim într-o biserică asediată m-a condus la scrierea primei mele cărți, “Biserica în asediu”, pe care am reușit s-o public doar după sosirea mea în Statele Unite. Apoi au urmat celelalte 11 cărți pe care le-am publicat până în prezent.
Întrebare: Cum aţi ajuns în America? Aţi avut de suferit în România sub regimul comunist?
După construirea fără Autorizație a casei de rugăciune din Oradea, azi biserica Betel, viața noastră a devenit deosebit de dificilă în România lui Ceaușescu. Fusesem retrogradat din rândul inginerilor la o poziție de muncitor pe șantierele orașului. Tracasările și anchetele miliției și ale Securității ne făceau viața mizerabilă și incertă. Am decis că era cel mai bun lucru pentru noi și viitorul copiilor noștri să emigrăm. Ambasada americană ne-a oferit un statut de refugiat și am plecat din România la 2 Februarie 1985, stabilindu-ne la început în Portland statul Oregon.
Întrebare: Spuneţi-ne câte ceva despre revista Exodus, acel proiect îndrăzneţ şi controversat la acea vreme.
După 6 luni de locuit la Portland am fost invitat de Biserica Philadelphia din Chicago ca să slujesc ca evanghelist. Din primele luni am lansat revista EXODUS, cu scopul de a răspândi Cuvântul Domnului, dar și pentru a milita pentru libertatea fraților noștri rămași în țară, sub comunism. Mâna lungă a Securității ne-a produs multe neplăceri, dar în ciuda tuturor eforturilor Securității și a colaboratorilor ei, revista a continuat să fie publicată timp de 12 ani.
Întrebare: Ştim că aţi scris mai multe cărţi. Puteţi să enumeraţi titlurile şi anii apariţiei lor?
Scriu aceste rânduri în avionul care mă duce spre România. Mi-e greu să-mi amintesc cu exactitate anii aparițiilor cărților mele. Nici nu cred că sunt importanți. Încerc să vă dau o listă cu cărțile mele în ordinea publicării lor. Am început cu o carte mică, pe care am întitulat-o “Piedici în calea Evangheliei”, au urmat apoi: “Biserica în asediu”, “Imnurile bucuriei” (o culegere dintre cele mai cunoscute imnuri creștine), “Pași spre lumină” (un volum de eseuri), “Între zâmbet și suspin” (ilustrații și povestiri), “Semnătura iubirii” (o carte de poezie), “În răcoarea dimineții” (meditații creștine), “Lupta cu somnul”, “”Familiile patriarhilor”, ” Memoriile lui Eutih – Portrete de farisei”, “Risipitorii”, “Familia între zâmbet și suspin”. Cea mai recentă carte a mea este “Betel – Construirea casei lui Dumnezeu în timpul comunismului ateu”, o istorie a construirii Bisericii Betel din Oradea, la lansarea căreia plec tocmai acum.
Întrebare: Aţi anticipat puţin următoarea întrebare. Am aflat că sunteţi la finalul pregătirii pentru publicarea unei cărţi diferite de tot ce aţi scris până acum. Despre ce este vorba? Ce impact credeţi că va avea această carte?
Așa cum am menționat mai înainte, cartea este tipărită deja la Oradea. Într-adevăr, cartea este diferită de tot ce am scris până acum, pentru că ea descrie o partea a vieții mele de la terminarea facultății din Timișoara și până la emigrarea noastră. Construirea bisericii Betel din Oradea a fost un moment pivotal atât pentru viața mea, cât și pentru această biserică. Experiențele cu Dumnezeu din acea aventură extraordinară ne-au marcat pentru totdeauna pe noi cei care am participat la ea. Am scris această carte pentru a dovedi că mișcarea penticostală din vremea comunismul n-a avut doar informatori și colaboratori cu sistemul comunist ateu, așa cum vor unii să ne convingă, ci ea a avut și oameni integri, gata de sacrificiu și jertfă, care au reușit în ciuda unei opoziții furibunde să construiască biserici, să vestească Evanghelia și să zidească biserica lui Christos.
Întrebare: Zilele acestea s-au împlinit doi ani de când a luat naştere biserica Agape, pe care o păstoriţi. Ce ne puteţi spune despre această biserică? Care este viziunea dumneavoastră pentru biserica pe care o păstoriţi?
Visez să formăm o biserică pentru cei care nu merg la biserică acum. Visez să realizăm o comunitate a dragostei frățești pe care am distrus-o prin interminabilele lupte fratricide. Visez să creem condiții favorabile ca noua generație să penetreze cultura în care trăim trecând bariera etnică româneasă spre o biserică vorbitoare de limbă engleză. Visez apoi la biserică aceea care să se elibereze de moștenirea comunistă a modului ei de conducere, care să abandoneze modelul de spectacol creștin al bisericilor de azi și care în schimb, să investească în creșterea spirituală a fiecărui credincios. Visul meu e viziunea mea.
Întrebare: Sunteţi mulțumit de mersul lucrurilor în biserica Agape?
Sunt, cu toate că avem încă un drum lung de parcurs. Sunt mulțumit mai mult de direcția pe care suntem. Avem un țel și călătorim spre el.
Întrebare: Puteţi afirma cu tărie că Agape este ceea ce Dumnezeu a dorit? Este Agape răspunsul lui Dumnezeu la o nevoie existentă la un moment dat?
Am această încredințare că ne aflăm în locul și ceea ce Domnul vrea de la noi.
Întrebare: Aţi reușit să implementaţi lucruri noi?
Desigur. Începând cu un model prezbiterian de conducere, cu sistemul de grupe mici, cu MASS-media, cu folosirea elementelor audio-vizuale în serviciile noastre, cu predicile în limba engleză la serviciile de duminică seara.
Întrebare: Ştim că sunteţi în proces să achiziționați o clădire nouă. Ce ne puteţi spune despre aceasta? Cum credeţi că vă va ajuta această schimbare şi care credeţi că va fi impactul mutării într-un spaţiu propriu?
Biserica Agape are un motto al ei, “Agape, unde dragostea e la ea acasă”. Deocamdată ea este în chirie. Elementul de provizorat și temporar al unei biserici într-un spațiu închiriat este o piedică pentru mulți conaționalul să vină cu noi. Pentru român, un om serios are casa lui. Noua clădire nu doar că ne va asigura locul nostru, dar ea are potențialul de a ne dezvolta și în viitor. Cei 17.000 de sqft. ai clădirii ne vor permite să avem nu numai un sanctuar mult mai mare ca acesta din prezent, dar ne va da posibilitatea să avem și o sala de mese pentru evenimente comunitare.
Întrebare: Credeţi că aţi făcut progrese pe plan spiritual?
Cred că orice răspuns aș da nu ar suna prea corect. Numai Dumnezeu ne poate evalua progresul spiritual. Semnele care ne sunt disponibile ne arată că oamenii se maturizează atât în cunoașterea Domnului cât și în bunele relații frățești. S-ar putea să fie semnele unui progres spiritual.
Întrebare: Aveţi să vă reproşaţi ceva privitor la modul în care aţi început această biserică?
Da. Ar fi trebuit să fiu mai deschis și mai transparent cu privire la deschiderea acestei biserici. Poate ar fi venit mai mulți cu noi de la început. Un alt regret (și nu e mic), este că n-am făcut-o mai demult.
Întrebare: Ce planuri de viitor aveţi cu biserica Agape?
Să dezvoltăm tot mai mult sistemul grupelor mici. Să devenim o biserică deschisă și prietenoasă pentru cei care nu merg actual la biserică. Să fim o cetate de scăpare pentru păcătosul prins. Eu cred că există două feluri de păcătoșilor: prinși și neprinși. De obicei păcătoșii neprinși îi alungă pe cei prinși. Aș vrea ca aceștia să aibă un loc de refugiu la Agape.
Nădăjduiesc să pornim o biserică de limba engleză pentru comunitatea în care ne aflăm.
Pentru Știri Creștine – Mircea Tipei (Arizona)
http://family2fam.wordpress
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 