Categorie: Mărturii

Adi Hentea este inzestrat cu o voce extraodinara,care merita ascultata in orice context. Adrian este orb, dar acest lucru nu il impiedica sa ii aduca lauda lui Dumnezeu si poate, tocmai din acest motiv, muzica lui are o sensibilitate deosebita.

Adi a lansat primul album, intitulat “Aleluia”, in cadrul Bisericii Metanoia din Arad. Piesa cre poarta titlul albumului a castigat premiul pentrui cea mai buna piesa a anului 2012in cadrul Festivalului premiilor muzicii crestine romanesti, Quo Vadis. E un cantec produs in colaborare cu Raymond Vancu.

Adi Hentea e dedicat lucrarii pe care simte ca trebuie sa o faca, aceea de a vorbi tututor oamenilor despre bunatatea Creatorului. Tocmai de aceea raspunde colaborarii cu orice tip de proiect care promoveaza acelasi lucru.

http://crestintotal.ro

„Sean suferă de o formă gravă de autism. Niall are Sindrom Down,” scrie Renee într-un editorial înduioșător publicat în Today’s Christian Woman. Obișnuită să vadă zilnic neputința fraților ei, Renee s-a descoperit înrobită de propria neputință. În fiecare noapte, povestește ea, se ruga pentru vindecarea fraților ei: „variații pe aceeași temă”: „Doamne, Biblia spune că Îți pasă de vindecare. Te rog, vindecă-i pe Sean și Niall. Doamne, ce anume din familia noastră Te-a făcut să crezi că putem să ne ocupăm de doi fii handicapați? E ceva ce am făcut noi? Nu-i drept! Doamne, de ce eu sunt normală și Sean și Niall nu? E ceva ce ar trebui să fac sau să fiu ca să le fac dreptate? Doamne, de ce ai permis handicapul lor? De ce?”

 

Rugăciunile lui Renee, atât de asemănătoare celor a mii, sute de mii, poate milioane de creștini confruntați cu durerile acestei vieți, nu au primit răspunsul mult dorit. Așa că tânăra a încetat să se roage.

 

Nu putea fugi nici de ei, nici de întrebări

 

„Cuiele – acele situații dificile care dor cu disperare și ne țintuiesc de podea – vin în forme de tot soiul. Sean și Niall erau cuiele mele – ascuțite. (…) Cuiele dor. Voiam să le smulg, să bandajez găurile și să schiopătez departe de afrontul pe care Sean și Niall îl reprezentau față de înțelegerea mea cu privire la Dumnezeu (sau a ceea ce credeam eu că este Dumnezeu și că ar trebui să fie creația Lui: frumusețe, ordine, plenitudine),” scrie Renee, începând să își analizeze disperarea.

 

„Dar Sean și Niall nu se lăsau smulși. Sunt frații mei, până la urmă. Cu ochii minții îl vedeam mereu pe Sean și degetele lui în continuă mișcare, umerii aduși în față, corpul prea slab și în continuă mișcare, chiar și când stă pe loc. Privirea încrucișată a lui Niall și zâmbetele lui îmi reduceau la tăcere scenariul care amenința să se deruleze în continuu în mintea mea: ‘Doamne, înseamnă că trebuie să îndrept eu cumva toate astea, dacă Tu nu poți sau nu vrei.'” Tânără recunoștea că nu se putea îndepărta nici de frații ei, nici de întrebarea care îi revenea obsesiv în minte: „De ce?”.

 

„Poate că nu știam cum să ascult. Poate că credința mea nu putea să accepte finalitatea tăcerii lui Dumnezeu. Oricare ar fi fost motivul, am încetat să mă rog pentru vindecarea lui Sean și Niall. În schimb, am plâns aparenta abandonare a lor, a familiei mele, a mea, de către Dumnezeu,” mărturisește Renee.

 

După 30 de ani, s-a rugat din nou

 

O schimbare radicală de perspectivă o face pe Renee să reînceapă să se roage pentru frații ei, după 30 de ani. Prezentă la o întâlnire religioasă pe teme artistice, conferențiarul a întrebat meditativ „Trăim noi astăzi așa cum Iisus ar trăi dacă ar fi aici, fizic, în corpurile noastre? La ce trebuie să renunțăm pentru a putea descoperi adâncimea inimii lui Dumnezeu?” Pe fundal rula un videoclip cu imagini de la un botez.

 

Această întrebare introspectivă a făcut-o pe Renee să își reconsidere fundamental atitudinea. „Am renunțat la nevoia mea ca Dumnezeu să îmi răspundă la ‘De ce?’-ul meu cu privire la Sean și Niall. Am oprit filmul acela din capul meu pentru totdeauna. Mi-am întors privirea de la cuiele mele către imaginile cu lacrimile de bucurie, apa. M-am concentrat pe aceste imagini ale perspectivei de ansamblu, singura care contează, ale vieții înnoite, aici și acum, fizic, datorită morții și învierii lui Iisus. Și m-am rugat.”

 

Renee povestește că rugăciunile ei folosesc astăzi aceleași cuvinte pe care le folosea și acum 30 de ani, dar că spiritul rugăciunii este cu totul altul: „Doamne, îți mulțumesc pentru Sean și Niall. Fii Tu pâinea lor cea de toate zilele în felul în care au nevoie ei astăzi. Doamne, Tu ești Marele Medic. Doar Tu îi poți vindeca pe Sean și Niall. Vindecă-mă și pe mine. Doamne, eu nu înțeleg care este marea lucrare pe care Tu o faci în familia mea, așa că ajută-mă să am răbdare.”

 

Renee a învățat, între timp, să vadă și să transmită și celorlalți lucrurile bune pe care le-a înţeles din experiența sa. Și încheie spunând că „deși de partea aceasta a Raiului nu se va putea certa, nu va putea conversa, nu va putea împărtăși secrete sau glume copioase cu frații ei, totuși, într-o zi va putea”.

 

Ultimele cuvinte ale mărturiei ei sunt, pentru cei mai mulți, mai ușor de spus decât de trăit: „Am nevoie de cuie. Toți avem.”

http://www.semneletimpului.ro

Iată mărturia pastorului Pavel Riviș Tipei:

„Am avut şi eu parte de harul suferinţei şi pot să spun că din prima zi, de când m-am născut şi până la 50 de ani, poate că am fost un pachet de suferinţe, unele fizice, altele de natură interioară, dar viaţa a fost o viaţă de suferinţă şi Biblia spunecă: „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.“ Printre necazurile cu care m-am confruntat, a fost şi o boală grea, care, în anul 1987, în luna octombrie, a început să se instaleze în trupul meu.

La început credeam că e vorba de o simplă răguşeală. Am simţit că vocea este deosebit de ştirbită, vorbeam greoi, dar în paralel cu degradarea vocii, am început să slăbesc foarte mult fizic, iar când am consultat medicii de specialitate, mi-au spus că în gâtul meu, pe coarda vocală dreaptă şi pe esofag, s-a instalat o ciupercă extrem de periculoasă, a cărei înlăturare necesită foarte mult tratament.

Bineînţeles că la început nu mi s-a spus ce fel de ciupercă este. Abia mai târziu, medicul Voinea, un medic în jurul căruia se făcea multă vâlvă pe atunci în ţara noastră şi poate chiar în Europa şi despre care se spunea că tratează cancerul, mi-a spus deschis: „Tinere, ciuperca ta este cancerigenă. Ca oameni, încercăm să te ajutăm, dar cel ce te poate ajuta mai mult este Dumnezeu!” îmi vorbise astfel, mai ales după ce a aflat că sunt păstor. Am încercat să aplic tratamentele date de medici, dar mereu fără rezultate. De la o zi la alta slăbeam mai mult. Când urcam treptele la mine acasă, vreo 5-6 trepte, mă simţeam aşa de slăbit încât trebuia să fac pauză. îmi era greu să mă aplec şi îmi era greu să-mi îndrept trupul, îmi era greu să ies în curte. Şi neputinţa asta, parcă de la o zi la alta, era din ce în ce mai acută! Totul a continuat astfel, până într-o zi din viaţă când s-a terminat cu toate acestea! Ţin minte că am fost chiar şi la Cluj, la renumitul medic şi savant Emil Tomescu. M-au văzut toţi, fiecare şi-a spus părerea, dar cel care a adus soluţia a fost Dumnezeu!

A fost o zi când, în biroul comunităţii penticostale din Arad, mai mulţi fraţi păstori mi-au făcut ungerea cu untdelemn, şi s-au rugat pentru mine. Ţin minte că în seara acelei zile m-am întors acasă. Eram atât de istovit, eram aşa de slăbit şi aşteptam să se producă miracolul. Însă Dumnezeu nu lucrează aşa cum am vrea noi… la o simplă apăsare de buton să se aprindă lumina! Nu întotdeauna lucrează Dumnezeu aşa cum vrem noi. El nu „percutează“ la comenzile noastre! În seara respectivă nu a fost nimic deosebit.

Dar ţin minte că în seara următoare, când ne-am aşezat la masă, i-am cerut unuia dintre copiii mei să spună rugăciunea „Tatăl nostru“. Copilul era mic, nu avea decât nouă ani şi când s-a aşezat la masă a zis: „Tatăl nostru care eşti în cer! Sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…“ Aici s-a oprit şi a zis: „Că Tu vindeci toţi bolnavii, numai pe tati nu vrei să-l vindeci!“ Au fost cele mai grele cuvinte, pe care le-am putut auzi în timpul bolii mele! Soţia mea a izbucnit în plâns şi a fugit în altă cameră. Copiii mai mari au împins mâncarea la o parte şi n-au mai vrut să mănânce, iar eu… cu mare greutate m-am ridicat de la masă, am renunţat la cina din seara respectivă, m-am dus în camera mea şi m-am aşezat pe genunchi, am luat Biblia pe care o aveam din copilărie şi i-am spus Domnului: „Doamne, nu aveam 17 ani când am început să predic Evanghelia şi de atunci am spus tuturor că Tu vindeci bolnavii şi ierţi păcătoşii. Am fost eu oare, martorul Tău mincinos? Aş putea să-Ţi aduc aminte de sute de făgăduinţe pe care Le-ai făcut, îţi amintesc doar de cea din Psalmul 50, când ai zis să Te chem în ziua necazului, că Tu mă vei izbăvi, iar eu Te voi proslăvi. Sunt într-o zi de necaz!“ Soţia mea, de la o zi la alta, parcă era tot mai tensionată. Mă temeam că se îmbolnăveşte cu nervii. Copiii mei erau aşa de distruşi. Aflaseră şi ei ce boală aveam! Şi pe un ton, mai mult reproşabil, îi spuneam Domnului: „Este o zi de necaz, Doamne. Te rog adu-Ţi aminte de mine! “

Poate că am fost chiar obraznic în rugăciunea mea către Dumnezeu şi după ce m-am rugat, aşa o teamă a început să mă cuprindă şi mă gândeam: „Oare l-am supărat pe Dumnezeu?“ În mod deosebit îi spuneam: „Dacă nu vrei să mă vindeci, e treaba Ta! Eu nu pierd nimic, dar unde este credibilitatea făgăduinţei Tale? “

Ţin minte că aşa cu teama aceasta, stăpână pe fiinţa mea, m-am aşezat în pat şi am avut cel mai interesant vis…

Am visat că eram undeva într-o grădină, în mijlocul grădinii respective era săpată o groapă mare. Eu priveam, gândindu-mă că în curând voi intra aici! Deodată am auzit mişcări în spatele meu. Când am întors capul am văzut o fiinţă îngrozitoare. Era o femeie murdară, zdrenţoasă, cu un chip hidos pe care am întrebat-o: „Cine eşti?“ Ea m-a întrebat: „Nu mă cunoşti? Eu sunt moartea! Sunt locuinţa morţilor! Vei fi al meu! Trebuie să intri în groapă, aici îţi este locul!“ M-am înfiorat, gândindu-mă: „Cum? Moartea s-a personificat? Vine să mă întâlnească? “

Meditând, în vis se făcea că iarăşi se aude foşnet în spatele meu. Când am întors capul am văzut o altă fiinţă. Era tot o femeie, dar îmbrăcată elegant. S-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Păcat de tine, eşti tânăr, dar va trebui să intri acolo!” Am întrebat-o: „Dar tu, cine eşti? “ Ea mi-a răspuns: „Nu mă cunoşti? Eu sunt lumea! “ Eram de-a dreptul copleşit!„Cum, moartea s-a personificat, lumea s-a personificat şi stau de vorbă cu mine, ca două fiinţe?” Ea mi-a spus: „Trebuie să intri acolo!” Eram aşa de mirat şi mă gândeam: „ Oare va mai veni cineva? “

Apoi, s-a auzit din nou foşnet în spatele meu şi am văzut cum o altă fiinţă se apropia de mine, parcă nici nu atingea pământul. Era îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul. Avea un brâu auriu, lăsat în jos pe partea dreaptă, iar părul, tot auriu, era lăsat pe spate. Când a fost la câţiva paşi de mine, a ridicat două degete şi mi-a spus: „Nădejdea este la Dumnezeu!” Eu am întrebat-o: „Spune-mi, cine eşti?” Din nou, mi s-a răspuns asemănător situaţiilor anterioare: „Dar, nu mă cunoşti? Eu sunt logodnica Mielului şi în curând îi voi fi mireasă! “ Şi s-a întors cu 90 de grade, iar pe spatele ei scria cu litere aurii „BISERICA”… şi a dispărut. Eram atât de mirat şi mă întrebam: „Cum a fost posibil ca biserica, lumea şi moartea să se personifice şi să-mi vorbească? “ în timp ce reflectam la discuţiile avute cu aceste trei fiinţe, mi-am zis: „Trebuie să mai vină cineva! Nu se poate, nu se termină totul aici! “

M-am întors spre poarta grădinii şi… am văzut un bărbat mai înalt decât toţi oamenii pe care i-am văzut vreodată! Era foarte bine îmbrăcat. N-am avut răbdare să se apropie de mine, am pus mâinile pâlnie la gură şi am strigat: „Spune-mi, tu cine eşti? ” El mi-a răspuns: „ Eu sunt trimisid Celui care a zis că este ÎNVIEREA şi VIAŢA! El este şi viaţa ta! Ridică-te şi vino cu mine! “ Am sărit în vis, ca să mă ridic de pe marginea gropii, dar… am sărit şi din pat! Era ora patru şi un sfert dimineaţa. Soţia mea a pus mâna pe mine şi m-a întrebat: „Ce se întâmplă?” Eu i-am spus: „Scoală-te, că n-am să mor! Uite ce vis am avut în noaptea asta! Eu cred că Dumnezeu mă vindecă!” Şi slavă lui Dumnezeu, ziua respectivă a fost o zi a minunilor!

Tocmai avusese loc o înmormântare. Un frate bătrân din biserică plecase la Domnul. Aşa de slăbit cum am fost, dar plin de credinţă după visul acela, m-am dus la înmormântare. Acolo am avut şi un cuvânt, deşi vorbeam foarte greu. La un moment dat, am simţit că mă sufoc. M-am oprit. S-a terminat înmormântarea şi fratele păstor Mariş a condus cortegiul funebru la cimitir, iar eu veneam cu soţia spre casă. Când am ajuns la o intersecţie din cartierul în care locuiesc, a trebuit să opresc maşina, pentru că n-am mai primit aer. M-am sufocat complet. Credeam că acolo se sfârşeşte totul! M-am forţat de câteva ori şi ciuperca de pe coarda vocală dreaptă s-a desprins singură, după care am eliminat-o. Imediat a încetat durerea de cap şi durerea fondului de ochi, după care am simţit că mă înviorez!

Exact la două săptămâni, la aceeaşi oră, acasă fiind, am avut aceleaşi simptome. De această dată am eliminat ciuperca desprinsă de pe esofag. Ulterior, m-au văzut medicii şi am repetat toate analizele. Dumnezeu m-a vindecat, fără a fi nevoie de intervenţie chirurgicală! De atunci, au trecut 13 ani şi sunt perfect sănătos, slujind în multe biserici din ţară şi străinătate. Eram doar un pachet de oase, dar acum depăşesc 100 de kilograme. Spun tuturor că Dumnezeu vindecă nu numai sufletul, ci şi trupul! El îi iartă pe păcătoşi şi îi vindecă pe bolnavi!

Unul dintre medici mi-a spus: „Domnule, dumneata nu de pe marginea gropii, ci din groapă ai ieşit!” Eu îl laud pe Dumnezeu! îmi văd copiii mari! Slujesc în continuare şi nu mai simt nici o urmă a bolii. Dumnezeul nostru a zis: „Eu sunt medicul tău, Eu sunt Mântuitorul tău!” Aştept ziua când vom ajunge în slavă! Acum şi aici, vocabularul nostru este limitat, dar cred că atunci vom sta alături de El, mulţumindu-i deplin!

Numele Lui să fie binecuvântat !”

De la Penticostalismulazi

Rubrica Faith & Blogs a portalului CNN găzduiește mărturia tulburătoare a tinerei Andrea Palpant Dilley, fiica unor misionari creștini conservatori.

 

Tânăra povestește cum, în primul an de facultate, s-a despărțit brusc de mediul religios în care crescuse, neîncrezătoare în valorile pe care părinții ei s-au străduit să i le insufle.

„Motivele nemulțumirii mele au fost complicate,” mărturisește Andrea. După toate standardele, am avut o copilărie fericită. Am crescut într-o familie de quakeri misionari în Kenya. Ulterior ne-am alăturat unei biserici prezbiteriene stabile. Eram înconjurată de creștini deștepți și responsabili. Când am intrat în faza mea de scepticism, comunitatea mi-a făcut loc să mă lupt. Mi-au ascultat îndoielile și mi-au luat întrebările în serios,” povestește tânăra. Cu toate acestea, la 23 de ani, Andrea a părăsit biserica.

„Mă săturasem de biserică,” scrie ea. „Și mă săturasem de întrebările spirituale care mă bântuiau: De ce pare biserica atât de izolată cultural și de disfuncțională? De ce pare Dumnezeu distant și neimplicat? Și, mai presus de toate, de ce permite Dumnezeu suferința?”

Tânăra relatează cum în timpul în care nu a mai frecventat biserica nu a mai studiat și s-a implicat în „activitățile clișeu ale rebeliunii unei tinere creștine, fumând, consumând alcool, întâlnindu-se cu bărbați de două ori mai în vârstă decât ea”. Totul fiindcă voia să „ia o pauză de a la fi ‘bună’.”

S-a întors la biserică „în mod straniu”, spune Andrea. Nu fiindcă și-ar fi rezolvat dilemele, ci fiindcă a realizat două lucruri. „Primul: îndoiala mea își avea locul în biserică. Cu toate defectele ei, încă leg biserica de căutarea adevărului și a dreptății, încă o asociez cu ideea de comunitate și umanitate împărtășită. Nicio instituție nu mi-a oferit ce mi-a oferit biserica: un spațiu în care să Îl caut pe Dumnezeu.”

A doua realizare a tinerei a fost că îndoiala „este parte din experiența de credință”. „În Marcu 9:24 un om îi spune lui Iisus: ‘cred, Doamne. Ajută necredinței mele.’,” spune Andrea care mărturisește că adesea se roagă cu aceleași cuvinte. „Și cred că Dumnezeu îmi onorează sinceritatea.”

http://www.semneletimpului.ro