Categorie: Mărturii

     “Am traversat şoseaua, şi după ce am făcut doi paşi în câmpul din dreapta, între mărăcini şi fân necosit ce era pe lângă şanţul acela, m-am împiedecat de un obiect şi m-am prăbuşit cu faţa în jos. Prima reacţie a fost să înjur. Ochii mi-au căzut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulaţie.
Pe plăcuţa din mijlocul crucii am văzut scris: LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989.
Pe mine mă cheamă LUNCAN OCTAVIAN şi sunt născut în 9 Februarie 1953.”
*Grupul muzical “Sonor” s-a constituit în deceniul al optulea; au cântat la nunţi şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.
Astăzi grupul se numeşte “Harul”, şi-au schimbat şi numele şi stăpânul şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu.
Vă prezentăm istoria adevărată, tulburătoare şi extraordinară a vieţii lui OCTAVIAN LUNCAN, unul dintre membrii acestui grup.

Reporter:
– Ce v-a determinat să renunţaţi la vechiul mod de viaţă şi să fiţi parte a unui grup muzical creştin?
Un membru al grupului (Titel Munteanu):
La o întâlnire a grupului, bateristul ne cere o Biblie, pe motiv că au trecut aproape 20 de ani de când suntem împreună şi nu s-a întâmplat nimic rău cu noi, cu toate că am umblat pe aproape toate drumurile ţării fără să ni se întâmple nici o nenorocire. El spunea că aceasta a fost numai pentru că Dumnezeu ne-a purtat de grijă.
Pentru noi a fost ceva ieşit din comun, niciodată nu l-am auzit vorbind de Dumnezeu. De fapt niciunul dintre noi nu aveam timp de Dumnezeu. Eram orbiţi de plăcerile lumii, n-aveam noi timp de Dumnezeu şi acum dintr-o dată, ne trezim cu el că ne cere o Biblie.
Eram în apartamentul unuia dintre noi şi ne-a luat ceva timp până să găsim o Biblie. El a luat Scriptura în mână şi a deschis-o în faţa noastră. A fost pentru prima dată când Dumnezeu ne-a vorbit astfel, după aproape 20 de ani:
“Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în alte slujiri idoleşti neîngăduite.”
Era exact viaţa noastră, şi Dumnezeu a găsit cu cale să ne avertizeze:
“Ajunge!”.
*
Octavian Luncan:
Eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu. Am lucrat în armată, ca ofiţer. Eram comandantul unei fanfare militare şi în cei 8 ani de şcoală militară pe care i-am petrecut în Bucureşti, n-am auzit vorbindu-se despre Dumnezeu, dimpotrivă, am citit “Biblia hazlie” şi am scris poezii în care mă declaram ateu şi consideram că nu aveam nevoie de existenţa lui Dumnezeu în viaţa mea.
Veneam de la o nuntă de la Petroşani, duminica spre amiază, după ce cântaserăm de sâmbătă de la amiază. Între 2 sate, am oprit să împărţim banii. Am oprit maşina pe dreapta drumului, am traversat câmpul în stânga, am pus lada de bere între noi, cu ţigările în gură, cu glume, împărţeam la bani, ne depănam amintirile şi aventurile de la ultima distracţie. În momentul acela s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit în viaţa mea.
Undeva, în adâncul sufletului meu, am auzit un glas foarte cald şi ciudat, vorbindu-mi răspicat: “Scoală-te şi du-te în partea dreaptă”. M-am ridicat dintre ceilalţi şi am avut o reacţie rapidă – primul lucru am simţit vinovăţia ţigării. Am aruncat ţigara din mână. Fumam foarte mult – sudam ţigară de ţigară – la o nuntă poate şi 3-4 pachete, de asemenea beam foarte mult – mă lăudam că până la miezul nopţii îmi făceam partea – cam 2 kilograme de alcool şi nu mă-mbătam.
În momentul acela am simţit că trebuie să execut comanda acelui gând care mi-a vorbit. Am ieşit dintre colegi, am traversat şoseaua prin spatele maşinii şi după ce am făcut 2 paşi în câmpul din dreapta, între mărăcini şi fân necosit ce era pe lângă şanţul acela, m-am împiedecat de un obiect şi m-am prăbuşit cu faţa în jos. Prima reacţie a fost să înjur, pentru că Îl înjuram pe Dumnezeu cu multă uşurinţă, din orice supărare. N-am mai apucat s-o fac din ziua aceea niciodată. Au trecut mulţi ani de atunci şi spun: “Slăvit să fie Dumnezeu”. Nu L-am mai blestemat niciodată.
Ochii mi-au căzut pe obiectul acela – era o cruce, semnul unui accident de circulaţie. Cândva murise în locul acela un om. Sunt pline drumurile ţării de asemenea semne, unde oamenii şi-au pierdut viaţa. Dar, ca să înţelegeţi lucrarea şi minunea lui Dumnezeu, pe plăcuţa din mijlocul crucii am văzut scris: “LUNCAN OCTAVIAN, născut în 9 Februarie 1953, decedat în 1989”. Mă numesc LUNCAN OCTAVIAN, sunt născut în 9 Februarie 1953. “Ce coincidenţă” – acesta mi-a fost primul gând. Ce coincidenţă că tocmai în locul acela oprisem maşina. Dacă am mai fi făcut vreo 10-15 metri în faţă sau în spate, de bună seamă că niciodată n-aş fi găsit crucea aceea, ascunsă de altfel în buruieni. Dar ce coincidenţă a fost glasul care m-a ridicat pe mine dintre ei, să păşesc în partea dreaptă, să dau faţă cu acea imagine.
A venit un gând care m-a cercetat: “Cu ce eram eu mai bun decât acel tiz al meu, care era mort în locul acela? Cu ce fusese el mai rău decât mine, ca să moară şi eu să trăiesc?” Aceste gânduri mă frământau şi în timp ce eram uimit de ce se întâmplă, am auzit înlăuntrul meu din nou vocea aceea, glasul acela: “Astăzi este duminică. Tu…de unde vii?” M-am speriat, m-a luat o teamă pentru că simţeam pentru prima dată vinovăţia indiferenţei care o simţeam faţă de duminică. Ştiam că duminica este ziua când oamenii merg la biserică. Eu de 20 de ani duminica veneam acasă, mai treaz, mai băut, mai bucuros, mai supărat, depinde în ce relaţii mă aflam cu “mediul în care munceam”. De 20 de ani n-am găsit cu cale să mă gândesc că alţii duminica vin de la biserică sau se duc la biserică.
În timp ce simţeam ruşinea faţă de această stare a mea intimă, am auzit a 3-a oară glasul acela extraordinar: “Aceasta este cântarea de laudă pe care mi-ai promis-o în timpul revoluţiei, cu frica morţii în inima ta?” ATUNCI MI-AM ADUS AMINTE, şi am priceput ce s-a întâmplat.
*
În timpul revoluţiei mi s-a întâmplat un lucru extraordinar. Primisem misiunea, cu un tânăr ostaş, să păzim un obiectiv militar, de pe acoperişul unei clădiri cu 4 etaje. Era vorba de arestul garnizoanei unde erau închişi generalii Nuţă şi Mihalea. De undeva a venit un ordin, în care se preciza că un grup de 30 de elicoptere va ataca unitatea noastra, ca să-i salveze pe cei 2 generali. Ultimul semnal pe care l-am primit prin staţia radio a fost că au trecut de Sibiu şi în 13 minute vor fi pe noi. Şi inima dar şi hainele îmi tremurau de frică, îmi era frică de moarte.
Tânărul ostaş ‘m-a citit’ şi cu o privire senină s-a apropiat de mine şi mi-a spus: “Domnule locotenent-major, vă este frică de moarte?”. I-am răspuns că da, şi îmi pare rău să mor la 38 de ani, că am 2 fetiţe acasă. M-a apucat de după umeri, ca şi cum el ar fi fost superiorul iar eu subalternul, m-a dus la colţul clădirii unde el descoperise o gaură acoperită cu o bucată de tablă, urma unui coş de fum care a fost darâmat. Mi-a spus: “Dacă vă înghesuiţi bine, eu vă acopăr cu această tablă şi dacă vin elicopterele nu veţi fi reperat.” În prima clipă am vrut să sar în adăpost, pentru că minutele trecuseră, din 13 mai erau doar câteva. Dar un gând m-a reţinut, si i-am spus: “Tinere, dar tu ce vei face?”. Mi-a răspuns: “Domnule, fiţi liniştit, eu îmi voi face datoria, dar dacă mor, eu ştiu unde mă duc, iar dumneavoastră veţi avea timp să mai trăiţi, să vă întoarceţi la Dumnezeul meu.”
“Tinere, sunt uimit de ce-mi spui”, i-am răspuns eu, “dar mai mult mă uimeşte dragostea ta faţă de mine. Tu eşti în stare să-mi oferi adăpostul tău de scăpare mie, pe care nici măcar nu mă cunoşti. Tu-mi oferi mie şansa vieţii tale, eşti gata să mori în locul meu. Cine te-a învăţat pe tine să-ţi dai viaţa pentru aproapele tău?” El mi-a răspuns: “Eu am învăţat în Biserica creştină din Alba-Iulia, de unde vin. Am învăţat că a-ţi da viaţa pentru aproapele tău înseamnă a trăi pentru Dumnezeu”.
În câteva secunde s-a prăbuşit în mintea mea o întreagă şcoală, o viaţă în care am învăţat multe despre patriotism, despre datorie faţă de ţară, faţă de aproapele, despre morală, despre echitate. Eu m-aş fi băgat în gaura aceea ca să scap, şi tânărul de 20 de ani şi-ar fi dat viaţa pentru mine.
Mi-am amintit cum îmi băteam joc de bunica mea, şi îi spuneam că nu există Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama că există un Dumnezeu care înalţă oameni mici, îi face mari. M-am văzut un gunoi, un nimeni în faţa acelui tânăr care era pentru mine un munte de om. N-am mai avut curaj să intru în adăpost, pentru că îmi era ruşine de el.
      El s-a retras într-un colţ, s-a rugat, apoi a venit în fugă şi mi-a spus “Domnule locotenent-major, să ştiţi că nu se va întâmpla nimic şi în câteva minute vom fi jos.” L-am întrebat:“De unde ştii tu?” “În timp ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a vorbit că nu se va întâmpla nimic”. “Cum adică ţi-a vorbit Dumnezeu? Îţi vorbeşte Dumnezeu ţie?”. “Da, Dumnezeu vorbeşte prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este telefonul lui Dumnezeu aşezat în inima noastră, prin care comunicăm cu El.”
Mi-am zis: “Doamne, ce lucruri”. Eram uimit peste măsură, dar chiar atunci a sunat staţia radio: “Coborâţi, alarma încetează”. În timp ce coboram scările clădirii, aruncam cascheta în sus de bucurie, îl sărutam pe tânărul acela şi îi spuneam: “Băiatule, eu sunt compozitor, şi îţi promit că prima cântare care va ieşi din gura mea va fi spre Slava Dumnezeului tău”. El mi-a spus: “Să nu uitaţi niciodată că nu mie mi-aţi promis, ci lui Dumnezeu, care ne-a scăpat de moarte.”
Dar eu am continuat să cânt cu grupul Sonor la tot felul de nunţi şi petreceri. La o singură nuntă câştigam de două ori mai mult decât salariul meu de ofiţer. Am uitat de cântarea de laudă.
*
Şi iată-mă acum pe marginea unei şosele, în faţa acelei cruci, unde murise acel tiz al meu. Am început să plâng cu toată puterea, stând îngenuncheat la pământ. Colegii m-au văzut căzut şi au venit spre mine. M-au ridicat de umeri şi m-au întrebat: “Ţi-e rău? Ai băut?”. Bateristul formaţiei le-a făcut semn cu mâna: “Lăsaţi-l în pace, cred că s-a stricat de cap”.
Eu le-am răspuns: “Băieţi, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar eu de astăzi mă despart de voi.    Mă duc acasă la Deva şi mă pocăiesc”.
Am ajuns acasă şi când am intrat pe uşă m-am aruncat în genunchi în faţa soţiei mele, cerându-mi iertare pentru viaţa duplicitară pe care o duceam faţă de ea, şi spunându-i că eu vreau să mă pocăiesc. Ea s-a supărat, chiar s-a pronunţat cuvântul divorţ. “Eu nu las religia mea” mi-a spus ea, “du-te unde vrei, divorţăm. Nu te gândeşti la cei 2 copii? Vor fi marginalizaţi. Tu ştii bine cine sunt pocăiţii, ce categorie inferioară de oameni sunt.” Atunci n-am putut să-i răspund decât să plâng.
În aceeaşi după-masă de duminică m-am dus la o biserică de pocăiţi.
Era prima biserică de pocăiţi în care am intrat în viaţa mea. M-am pus pe ultimul rând să nu mă recunoască cineva, pentru că eram şeful fanfarei militare din Deva, şi mă ştiau oamenii. Programul s-a deschis cu o rugăciune.
La un moment dat, un om din capătul celălalt al bisericii şi-a ridicat vocea peste mulţime şi mi 
s-a adresat mie spunându-mi: “Ascultă bărbatule, care astăzi ai venit pentru prima dată în casa în care se cheamă Numele Meu. Să ştii că Eu, Domnul, ţi-am dat darul cântatului, eu te-am pus deoparte din pântecele mamei tale, pentru o mare lucrare spre Slava Numelui Meu, dar tu ce ai făcut cu darul tău? Ai ajuns să cânţi destrăbălării şi urâciunii oamenilor veacului acestuia!”
Vă daţi seama? Era viaţa mea. Îmi treceau fulgere din creştet până în tălpi şi tremuram tot de frică. Eram ca un copil şi am început să plâng. Glasul continua: “Eu ţi-am fost mamă şi tată, când erai printre străini.” Mi-am adus aminte că părinţii mei au divorţat din cauza alcoolului, în timp ce eu eram în Şcoala militară. Şi glasul acela a încheiat astfel: “Nu plânge. Eu te-am adus în casa Mea şi te voi face un stâlp al bisericii.”
La câteva luni dupa ce eu am rămas în biserică, a cercetat-o Dumnezeu şi pe soţia mea şi împreună am intrat în apa botezului.
*
Privind în urmă, îmi pare rău că am pierdut 38 de ani de viaţă fără Dumnezeu. Nimic nu are valoare fără Dumnezeu.
Căsnicia fără Dumnezeu este minciună, copiii fără Dumnezeu nu sunt fericiţi cu părinţii lor.        Muzica, deşi am avut o culme profesională, fără Dumnezeu este o alergare după vânt.
*
L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea cântarea de laudă pe care I-am promis-o. Într-o noapte, la ora 3, m-am trezit şi am compus şi textul şi partitura cântării de laudă, iar de atunci viaţa mea este o cântare de laudă

Început de an şcolar obişnuit, cu flori, bucurie, dar şi lacrimi din partea copiilor care nu s-ar fi lăsat desprinşi de mâna mamei. Urma să iau clasa I, dar după atâţia ani de experienţă nu mă temeam. Ştiam că totul va fi bine.

În clasă mă aşteptau 23 de copii între 6-7 ani. Fiecare cu întrebarea sa, cu speranţa sau cu teama de un nou început… I-am îmbrăţişat pe toţi într-o privire şi, după primele cuvinte de bun venit, am fost întreruptă de un puşti ştirb, cu ochii negri şi obrajii îmbujoraţi. A sărit din bancă în picioare, ţipând:

– Să ştiţi că eu sunt cel mai lău copil!!!!

Un moment am rămas fără replică. Ţipătul lui a continuat să-mi persiste în minte. Am rămas cu privirea aţintită asupra lui, nevenindu-mi a crede că se întâmpla cu adevărat. Dar era pe cât se poate de adevărat!! Continua să sară, să bată cu pumnişorii în bancă, în timp ce din gât scotea sunete înăbuşite, ce voiau să pară a fi râs.

M-am apropiat de el şi, în timp ce i-am cuprins umărul fragil în palmă, cu fermitate, l-am întrebat:

– Cum te numeşti?

– Emanueeel!!!!!

– Şi… zici că eşti cel mai rău copil?

– Da! a răspuns continuând să râdă înfundat, ţintindu-mă cu o privire sfidătoare.

– Ei, atunci ai cam încurcat-o: află că eu sunt cea mai rea învăţătoare! Te rog să iei loc şi poate că am să te iert pentru ce ai făcut…

Mai că nu-i venea a crede, dar întâlnindu-mi privirea şi-a dat seama că nu e glumă. Aproape s-a prelins în bancă, încercând să mai zâmbească…

După un timp l-am observat cum sta cu capul pe bancă, cu degetul mare în gură şi privirea fixată într-un punct fix.

Dar reuşise să-mi atragă atenţia…

Emanuel era unul dintre cei cinci copii de la Centrul de plasament local (fosta Casă de copii) pe care-i aveam în clasă. Erau trei băieţi: Emanuel, Cristi şi Bogdan. Bogdan provenea dintr-o familie din localitate şi avea în ochişorii albaştri-verzui o licărire de şiretenie care te deruta pe moment. Cristi, cu un intelect slab dezvoltat, nu rata nici o ocazie de a-mi sări în braţe. Ema, plăpândă şi fragilă, avea mereu un zâmbet pe buze şi mergea în vacanţe în Irlanda, de unde se întorcea alt om… dar nu rămânea mult timp aşa. Monica, puţin răsfăţată de sora ei mai mare, mergea în familie de câte ori avea ocazia…

Doar de Emanuel nu ştiam prea multe. Venea la şcoală cu un trening vechi şi rupt, murdar de cele mai multe ori cu gem pe faţă, cu unghii mari şi negre… Şi atitudinea lui nu era uşor de prezis: ba mă ignora, stând cu capul pe bancă, cu degetul mare în gură şi privirea în gol, ba era foarte agitat. Ţipa pe neaşteptate în timpul orei, lovea cu pumnii în bancă, rupea caietele copiilor, îi muşca sau îi scuipa. Reuşeam să-l liniştesc printr-o privire severă sau chiar ridicând tonul, vorbeam mult cu el, în timp ce restul clasei îşi exprima părerea în legătură cu comportamentul lui… Cel mai mult mă îngrijora faptul că, profitând că scriu la tablă şi sunt cu spatele la clasă, fugea afară. Bătea în uşile claselor vecine şi urla pe hol mai ceva decât Tarzan. Îmi era teamă să nu ajungă în mijlocul străzii.

Era deja începutul lui octombrie şi eram gata obosită. Într-o ora le-am dat de colorat în completarea lecţiei şi i-am rugat să fie cuminţi, deoarece aveam de completat o situaţie. Copiii s-au bucurat, doar Emanuel nu părea a fi de acord cu restul clasei. S-a întors de la bancă şi, cu un aer sfidător, clătinând din cap ca un om mare, care ştie multe, a întrebat:

– Ce, măi, vouă vă e frică?

Colegii l-au privit lung, unii au izbucnit în râs, alţii îşi dădeau coate. Am reuşit să-i liniştesc, dar Emanuel continua să râdă şi să se strâmbe. Trebuia să găsesc repede o soluţie… M-am apropiat destul de mult de el şi, în timp ce-l aşezam în bancă, l-am întrebat:

– Şi ţie nu ţi-e frică?!

– Nuuuuu!!!!

Răspunsul a venit însoţit de acelaşi râs forţat.

– Nici nu trebuie să-ţi fie frică. La şcoală e bine să vii de plăcere… Daca ţi-e frică, înseamnă că nu eşti cuminte şi aştepţi mereu o pedeapsă. Şi nu e bună frica asta, crede-mă! Dar cred că şi tu poţi fi cuminte, daca vrei. Ce zici, vrei?

M-a privit lung, lăsând un zambet să-i joace în colţul gurii, apoi a răspuns de parcă mi-ar fi făcut o favoare:

– Pai… dacă vleau eu… pot…

– Şi ce crezi, poţi?

A urmat o clipă de tăcere, clipă în care privirile ni s-au încrucişat. Atunci am văzut în ochii lui ceva care contrazicea comportamentul. Am surprins o tristeţe fără margini…

S-a aşezat în bancă, privind spre clasă cu un aer de superioritate: doar negociase cu mine, nu?!

În ziua aceea am ajuns acasă foarte obosită, aproape epuizată. N-am vorbit cu nimeni. Voiam doar linişte. M-am închis într-o camera şi m-am rugat. Simţeam că e ceva nou şi teama că nu voi reuşi să mă descurc mai că începuse să-şi facă loc în sufletul meu. Am luat Biblia, cartea mea cea mai de preţ, Cuvântul lui Dumnezeu care mă povăţuise de atâtea ori. Şi am citit:”Şi să nu obosim în facerea binelui, căci la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine oamenilor, şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:9) „Doamne, dar ce trebuie să fac în situaţia asta?” şi lacrimi de linişte mi s-au prelins pe obraji, pentru că înţelesesem mesajul, dar îmi era teamă să-l rostesc.

Am vorbit soţului despre toate întâmplările de la şcoală, despre ceea ce am citit, aşteptând o confirmare. M-a cuprins în braţe şi mi-a spus:

– Cred ca ar trebui să-l vizitezi la Centru şi să afli mai multe despre el… Apoi, să avem răbdare… Totul va fi bine…

Zilele care au urmat nu s-au deosebit prea mult una de cealaltă, atâta doar că Emanuel schimba „răutăţile” din program, dar reuşisem să-i captez atenţia şi să participe la ore. Şi avea cu ce, dând dovadă de inteligenţă, în ciuda faptului că domnişoara psiholog m-a asigurat că nu e chiar aşa.

Dar în fiecare zi îl vedeam cu privirea rătăcită, ochii împăienjeniţi şi obosiţi, cu degetul mare în gură… undeva, într-o lume doar a lui, în care nu lăsa pe nimeni să pătrundă… Mă durea privirea aceea, mă dureau lacrimile care-i şiroiau pe obraz când cineva îl jignea sau îl lovea…

În drum spre casă m-am întâlnit cu fiul meu, care tocmai venea de la liceu. Era ultimul an. De obicei zâmbeam, dar acum zămbetul murise.

– Hei, mamă, ce s-a întâmplat?! De ce plângi? I-am povestit.

Mă asculta uşor încruntat şi cand am terminat m-a prins de umeri:

– Eu zic să mergi chiar acum la Centru şi să vorbeşti că vrei să–l iei la noi!!!

– Chiar eşti de acord?!

– Cum să nu?Doar ştii că mereu mi-am dorit să luăm un copil în grijă.Uite că s-a ivit ocazia….

În ziua aceea am mers la Centrul de plasament şi am vorbit cu doamna asistent social. Mi-am exprimat dorinţa de a-l lua pe Emanuel acasă în weekend şi, când se poate, şi-n vacanţe. A rămas şocată. S-a uitat la mine cu nişte ochi, de am întors capul instinctiv să văd dacă nu e cineva în spatele meu: nu era nimeni.

– Vă daţi seama ce risc vă asumaţi?

– Normal că-mi dau seama… Dar este dorinţa noastră!

Am respirat uşurată când mi-a zis să întocmesc dosarul şi că, mai mult decât sigur, se va rezolva. Am vorbit apoi cu psihologul Centrului, care mi-a spus pe scurt trecutul lui. Era în Centru de la 4 ani, când îi murise bunica. Mama fusese o femeie educată, care din cauza unei decepţii a înnebunit şi s-ar părea fără speranţe de a se vindeca. În crizele ei de nebunie, lua copilul şi-l tăia cu lama, îl lega de pat sau incendia casa. Peste o săptămână am primit aprobarea. După-amiază am mers în centru să-l iau într-o scurtă vizită, pentru acomodare. Am vorbit cu educatoarea, i-am arătat aprobarea scrisă şi iarăşi am văzut o figură uluită, de data aceasta însoţită de comentarii:

– Chiar pe ăsta v-aţi găsit să-l luaţi? Ăsta e drac, nu copil!

– Da. Chiar pe ăsta… Şi eu nu am văzut niciun drac, mai ales într-un copil. Eu văd un băieţel… Cam obraznic, cam năzdrăvan, dar cred totuşi că e DOAR un băieţel…

L-a chemat de pe terenul de fotbal. Era o zi frumoasă de noiembrie. Parcă şi natura ţinea cu mine şi se bucura de bucuria mea (sau poate de a copilului!!!). Pomii erau împodobiţi cu frunze pastelate, soarele zâmbea vesel, iar un vânticel plăcut îmi mângâia obrazul.

A venit în fugă. Plin de praf, cu acelaşi trening rupt. S-a oprit în faţa mea şi m-a privit descumpănit.

– M-aţi chemat? În timp ce vorbea îşi frământa degetele, de parcă ar fi vrut să le schimbe forma.

– Da. Vrei să vii cu mine la o plimbare?

– Da!!!

Nici nu mă aşteptasem să primesc un răspuns aşa de prompt. I-am întins mâna fără să-l privesc. Din cauza emoţiilor, simţeam că-mi dau lacrimile. Ne-am plimbat prin oraş, l-am dus la o cofetărie, apoi am pornit spre casă. În tot acest timp l-am ţinut de mână. Cu coada ochiului am observat cum îşi ridica din când în când privirea spre mine. Şi simţeam că e o privire plină de întrebări, simţeam că e descumpănit, de parcă nu-i venea să creadă că e real ceea ce i se întâmplă.

L-am dus acasa şi i-am urmărit reacţia: se aşezase pe colţul canapelei, de parcă s-ar fi temut să nu ocupe prea mult loc. Căţeluşele mele (că am şi aşa ceva prin casa) au sărit pe el, vesele că au cu cine se juca. L-au ajutat să-şi învingă timiditatea. N-a trecut mult şi a început joaca… Din când în când mai sărea şi pisica, înfoindu-şi coada stufoasă, o zbughea printre ei, se aseza la pândă mişcându-şi corpul pe gresie, de parcă ai fi zis că e la saritura în lungime, apoi se năpustea asupra lor, ca imediat să fugă în alt colţ al camerei, să repete figura. Emanuel o urmărea şi râdea în hohote… nu era un râs forţat, ci venea de undeva dintr-o inimă de copil… Se împrietenise deja cu membrii familiei. Soţul zâmbea pe sub mustaţă, încântat că se acomodase atât de repede. Iar Marian îl cunoscuse cu ceva timp în urmă, când a mers cu un grup de tineri să se ocupe de copii, să le ofere puţină atenţie şi mai ales afecţiune. Mergea cam o dată pe săptămână şi de fiecare dată îmi povestea despre ei. Îmi spusese despre Emanuel că e unul dintre cei mai năzdrăvani copii din centru, că urla pe holuri cât îl ţinea gura şi chiar lovea copiii mai mici. Mi-am dat seama că nu va fi uşor, dar nu aveam de gând să renunţ…

A trecut luna noiembrie şi nu l-am mai luat acasă. Mă lăsasem furată de toate problemele pe care le aveam de rezolvat… În vacanţa de iarnă l-am luat la noi. Cred că eu am avut emoţii mai mari decat el. Mă temeam că nu mă voi descurca, dar teama a fost inutilă. Emanuel s-a dovedit a fi un copil tare cuminte. Unde eram eu, era şi el. Noaptea trebuia să merg des în camera lui, pentru că ţipa în somn. Avea coşmar destul de des. Când voiam să-l mângâi avea reţinere, se retrăgea… Nu era obişnuit. Cu timpul, a început să vină singur să-l iau în braţe. Am început să lucram la dicţie: era mare, deci trebuia să înveţe să pronunţe corect.

Dar, ca şi cum nu ar fi fost suficient câte suferise, a mai urmat ceva… Observasem că de câte ori voia să vadă ceva, se apropia exagerat de mult, înclinându-şi capul într-o parte. L-am dus la un medic oftalmolog, la un cabinet particular, în speranţa că i se vor recomanda ochelari.

Dar din pacate s-a descoperit a fi o fractură de cristalin, care necesita operaţie… Am vorbit cu el pe această temă şi ne-am înţeles: la operaţie să stau cu el. Însă nu se ştie când va fi asta…

Înainte de sărbători am fost toată familia la cumpărături: eu, soţul, Marian si Emanuel. A fost cuminte tot timpul. Ne-a privit cum luam una, alta, iar când am cerut haine şi pentru el, a tresărit:

– Pentlu mine??!!

Dacă l-aş fi lăsat, ar fi dormit cu tot ce i-am cumpărat în braţe!!

În Ajunul Crăciunului l-am dus în centru, să fie prezent când vine „Moşu”. Atunci am fost surprinsă să aflu că are o soră! El nu-mi spusese nimic, cei de la centru la fel… Mi-am făcut mii de gânduri: oare ce o fi simţit fetiţa aceea, când a văzut că fratele ei a plecat, iar ea nu?!… Când am ajuns în Centru, toţi au rămas uimiţi: Emanuel, în costum şi cu cravată, parcă nu era Emanuel! Unul dintre băieţii mai mari a exclamat:

– Am crezut că e unul din familie, nu din Centru! Bă, Emanuele, ce noroc ai!!

Şi din nou s-a rupt ceva în interiorul meu: erau aşa mulţi copii necăjiţi, iar eu nu-i puteam ajuta!!!…

M-am consolat cu gândul că va trebui să-mi focalizez toata atenţia asupra lui Emanuel, apoi… În una din seri am citit din Biblie. Isaia7:14 – „…Se va naşte un Fiu, şi-I va pune numele Emanuel (Dumnezeu cu noi)”. A rămas pe gânduri un timp, apoi a şoptit:

– Ce nume frumos am! Înseamnă că mă iubeşte Dumnezeu, nu-i aşa?

Emanuel face parte acum din familia noastră, împreuna cu sora lui, Antonia… N-am avut timp să mai scriu, de, acum am doi copii în grija. :))… Sunt fericită şi mi se umple inima de bucurie când văd fericirea în privirea lor… Învăţăm să trăim împreuna, să ne acceptam, să ne iubim… Mai ales ei, ca fraţi, până acum nu se suportau… Mă rog să ne ţină Domnul în braţul SĂU…