Categorie: Mărturii

Din groapa suferinţei pe culmile iubirii

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, Mărturii

Povestea adevărată a modului în care Dumnezeu reaprinde flacăra dragostei în inimi pârjolite de suferinţă şi durere.12

Isaia 12.3-4 Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui ! Cântaţi Domnului căci a făcut lucruri strălucite : să fie cunoscute în tot pământul !

Iarna anului 2009. Afară era frig dar tristeţea era mare şi în suflet; durerea despărţirii de cei dragi, suferinţa bântuiau în ţară. Rămâneau în urmă soţi îndureraţi, copii orfani şi părinţi nemângâiaţi care-şi purtau pe ultimul drum un suflet drag răpit fulgerător şi fără veste de un virus mortal –Gripa AH1N1. Deja făcuse multe victime. Se vorbea chiar de o pandemie, iar massmedia era plină de veşti îngrijorătoare: tineri şi adulţi, bărbaţi şi femei, anonimi sau personalităţi publice se stingeau printre noi.

Alexandria. Deşi oraşul se pregătea de sărbătoare, peste familia Radu cobora o umbră de îngrijorare. Cei patru copii erau prea mici şi prea atrasi de farmecul crăciunului ca să fie conştienţi de frământarea tinerei mame. O gripă obişnuită sau poate o răceală mai agresivă, un drum la spital iar mai apoi o ambulanţă trimisă de urgenţă la Bucureşti- semnele unei tragedii neaşteptate. Tânărul Sorin, în vârstă de numai 39 de ani, om în toată puterea, zăcea intubat şi respira greu sub aparate într-un salon al spitalului Matei Balş. Totul era învăluit în mister: medicii dădeau din umeri şi erau foarte reţinuţi în declaraţii. Nu, nu gripa amintită fusese cauza. Alte complicaţii. Şi totuşi accesul în salonul bolnavului era extrem de limitat încât abia soţia mai putea să-şi vadă iubitul.

Pentru familie, rude şi cunoscuţi, timpul trecea, dar parcă greu. Mai repede însă trecea şi se scurgea viaţa …din el. În mod neaşteptat soseşte fulgerător vestea cutremurătoare: „Sorin a murit!”  N-ai fi ştiut  cum să reacţionezi: să crezi?  Sau poate nu, …poate o glumă proastă, …. Din păcate, era adevărul, dur şi rece pentru cei care l-au cunoscut pe Sorin. Rămâneau în urmă o tânără mamă de 27 de ani şi patru copii: Ioel-6 ani, Iosif- 4, Timotei- 2 şi fetiţa Ana de numai …câteva luni; Sorin fusese stâlpul familiei, iar salariul lui era unicul venit al familiei.

Cuvintele profetului Ieremia descriu parcă cel mai bine starea sufletească a Mariei: „Eu sunt omul care a văzut suferinţa … Domnul m-a dus, m-a mânat în întuneric şi nu în lumină… a făcut zid împrejurul meu şi m-a înconjurat cu otravă şi durere. Mă aşează în întuneric ca pe cei morţi pentru totdeauna. M-a înconjurat cu un zid ca să nu ies, m-a pus în lanţuri grele. Să tot strig şi să tot cer ajutor căci El tot nu-mi primeşte rugăciunea… M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin, …m-a acoperit cu cenuşă. Mi-ai luat pacea şi nu mai cunosc fericirea şi am zis: „S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nici o nădejde în Domnul.” (Plângerile lui Ieremia 3.1-18) 

Nu voi uita niciodată acel sfârşit de an; era 12 noaptea, 31 decembrie. Trecerea dintre ani am petrecut-o alături de soţia mea la căpătâiul cumnatului nostru. În prima zi a anului 2010, când Alexandria era încă amorţită iar cei mai petrecăreţi încă nu se treziseră, Maria, la numai 27 de ani, cu inima frântă de durere, însoţită de rude, prieteni şi cunoscuţi, urca podul spre locul tăcerii şi al despărţirii.

Viaţa nu i-a permis atunci să-şi tragă sufletul în tihnă. Copiii erau mici, aveau nevoie de îngrijire, iar micul apartament de la ultimul etaj în care locuiseră trebuia părăsit. Egrasia ameninţa sănătatea copiilor; în lipsa oricărui venit, chiria era imposibil de plătit ţinând cont de cheltuielile obişnuite pentru hrană, dar parcă mai greu de suportat erau amintirile pe care le trezea locul acela. Prin bunăvoinţa părinţilor ei, este primită în casa părintească.

„Gândeşte-Te Doamne la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă! Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mîhnit în mine.” (Plângerile lui Ieremia 3.19-20)

Au trecut aproape cinci ani de atunci şi n-a fost deloc uşor. E-adevărat, părinţii şi socrii i-au fost alături, biserica a sprijinit-o, fraţi şi surori de credinţă din ţară şi chiar din străinătate care au auzit de suferinţa ei i-au sărit în ajutor aşa după cum Însuşi Domnul Isus ne învaţă „să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură.” Dumnezeu a spus că El este „Tatăl văduvei şi al orfanului”- cu siguranţă I-au simţit mângâierea şi grija.

O fire mai introvertită, Maria a purtat suferinţa în tăcere. Doar ea şi Dumnezeu au ştiut ce-a fost în inima ei. Sărbătorile parcă erau cele mai grele. Atunci familiile erau adunate laolaltă, dar ea, deşi împreună cu „răţoii” ei (cum obişnuia să le spună Sorin), se simţea singură- el nu mai era alături. Câte rugăciuni? Câte lacrimi în taină? Numai Dumnezeu ştie. Noi am văzut doar o tânără mamă care, în ciuda suferinţei, a acceptat Voia lui Dumnezeu şi, hotărâtă, a ales să-I rămână credincioasă crescându-şi copiii cu credinţă în Dumnezeu, fiind nelipsită de la Biserică în fiecare duminică, în fiecare joi, citind din Biblie şi rugându-se împreună cu copiii şi pentru ei. Ea a înţeles că trebuie să-L slujească pe Dumnezeu nu doar când ne dă ci şi când ne ia ceva (sau pe cineva), ea a înţeles că Dumnezeu este vrednic de închinarea noastră pentru ceea ce este nu pentru ceea ce face- El este Dumnezeu Creatorul şi ştie ce face şi toate au un scop şi un rost pe care noi nu le înţelegem acum.

  „Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3.21-23)

Poate că s-ar fi recăsătorit… dar are patru copii. Toţi cunoscuţii ei ne-am fi dorit s-o vedem recăsătorită. Ea este încă tânără şi chiar copiii, poate mai ales cei trei băieţi, simt nevoia unui tată. Dar cine s-o ia în căsătorie cu „atâţia” copii? Vremurile sunt grele- financiar este criză dar şi emoţional este- oamenii sunt tot mai egoişti. Este nevoie de un bărbat cu inimă mare …să încapă o tânără fată cu cei patru năzdrăvani ai ei.

24 Mai 2014, sâmbătă. Aeroportul Henry Coandă- Otopeni. Împreună cu soţia mea şi Maria eram în aeroport şi aşteptam. Maria era tare emoţionată şi mâinile îi transpirau. Uşile pe care intrau călătorii se deschideau neregulat şi ea privea cu atenţie şi nelinişte când la una când la cealaltă. Priveam şi noi şi aşteptam dar nu ştiam prea bine pe cine. De fapt nici ea, nu-l ştia decât de aproximativ două săptămâni. O verişoară din Oradea i-a spus despre el, iar soţul acesteia i-a spus lui despre ea. Au vorbit la telefon s-au văzut prin intermediul internetului, iar acum îl aştepta cu inima strânsă- „Oare cum va fi în realitate?! Oare cum voi fi eu pentru el în realitate?”

Încă o bătaie a inimii, şi încă una… priveam de la distanţă. Era un moment unic, cu trăiri intese. Cu siguranţă n-avea nevoie de ajutor. Ştia ce are de făcut sau poate nu… Un tânăr prezentabil se îndrepta către ea cu faţa radiind de bucurie. Parcă se ştiau de-o veşnicie…Nu acum venea s-o cunoască?! Ai fi jurat că sunt proaspăt căsătoriţi cu toate că nu se ştiau nici de-o lună. Imediat după el venea Nathan (unul dintre copiii lui), iar mai în urmă, Vali, cumnatul lui (care în mai puţin de o săptămână a trebuit să hotărască să-l însoţească), surprins, încerca să imortalizeze momentul pe suport video.

Beni este numele lui. Venea tocmai din Chicago, Statele Unite ale Americii. Deşi venise doar cu unul dintre copii, îl mai aşteptau acasă încă cinci (cea mai mare Rachel-16 ani, iar cea mai mică 3 ani)- mămica lor, Dana, o femeie foarte credinciosă şi iubitoare a fost răpusă de un cancer în urmă cu mai bine de un an de zile. Dumnezeu ştia bine şi povestea suferinţei lor. Dar ştia mai mult de atât- ştia şi ce are de gând să facă.cei 6 copii Beni

Deşi s-a întâmplat totul într-un timp foarte scurt, toţi care i-au cunoscut, cât şi noi care am fost martori la întâlnirea lui Beni cu Maria am rămas uimiţi, uimiţi de lucrările lui Dumnezeu căci numai El era capabil de aşa ceva. Contextul suferinţelor lor, prezenţa copiilor, mii de kilometri distanţă, temeri şi doar câteva vorbe schimbate de la distanţă…  Cine oare ar fi deschis inima unui bărbat să ia de soţie o mamă cu încă patru copii alături de cei şase ai săi? Cine oare ar fi deschis inima unei tinere mame să accepte pe lângă cei patru copii încă alţi şase?  Şi pe lângă toate acestea, cine oare ar fi putut deschide inimile copiilor Mariei să-i spună lui Beni „tată” iar copiilor lui să-i spună Mariei „mamă” într-un timp atât de scurt?

IndragostitiM-am bucurat să-i privesc din umbră şi să văd dragostea şi curăţia pe care Domnul a pus-o între ei. Am văzut în Beni un tânăr care „merge pe mâna” Domnului. Deşi Domnul l-a binecuvântat cu şase copii, mi-am dat seama că nu greutăţile l-au împins să facă pasul acesta, ci în primul rând dragostea curată din Dumnezeu. La fel şi în cazul Mariei. Vali a fost şi el convins că era degetul lui Dumnezeu. Şi-a văzut misiunea îndeplinită şi, liniştit, a putut pleca chiar a doua zi să-şi viziteze rudele din Arad.

Ioel, băiatul cel mare al Mariei, deşi trist că va trebui să se despartă de mulţi prieteni de aici din Alexandria, spunea „mă bucur că o să am şi eu tată.” Iar Ana cea mică este încântată şi ea de „noul ei tată.” Domnul le-a dat mai mult decât s-au aşteptat: le-a mai dat fraţi şi surori, o Biserică (Logos) sănătoasă în învăţătură care-i aşteaptă cu drag, o şcoală creştină pentru fiecare dintre ei şi o familie primitoare  (Vali Gabor) unde vor locui cu toţii.

În data de 28 mai a.c. ne-am bucurat să luăm parte la logodna lor. Vineri 30 mai a.c., a doua zi după sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, parcă urmându-I modelul, Beni se întoarce acasă în SUA cu promisiunea revenirii să ia acolo pe Maria şi copiii ei. Ne rugăm Domnului ca finalizarea tuturor actelor necesare să fie cât mai grabnică. Domnul va duce la bun sfârşit ce a început pentru ei!26 la logodna

„Domnul este partea mea de moştenire-zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută!” (Plângerile lui Ieremia 3.24-25)

 

Da, vin zile de suferinţă şi peste cel credincios. Durerea este mare şi te împresoară ca un zid, ca într-o carceră nu-ţi poţi găsi odihna, groaza şi disperarea îţi cuprind sufletul, deznădejdea te face să crezi că nu mai este nici o speranţă. Rugăciunile parcă-s mute iar urechea Domnului surdă…. Dumnezeu însă este în control, El este Suveran. Suferinţa îşi are şi ea rolul ei căci este îngăduită de Dumnezeu şi înţelepciunea Lui depăşeşte înţelegerea noastră limitată. Şi iată că adevărat este ce spune Biblia prin profetul lacrimilor: „bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3.21-23)

Dacă treci prin suferinţă, iată un cuvânt din partea profetului care i-a gustat otrava, dar care a ajuns să descopere măreţia lui Dumnezeu chiar în mijlocul necazului lui. Învaţă din experienţa lui:

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui, să stea singur şi să tacă pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să se sature de ocări căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare…” (Plângerile lui Ieremia 3.26-32)

Indiferent cât de mare ţi-ar fi întunericul, adu-ţi aminte: strălucirea stelelor este mai măreaţă în întuneric. Priveşte la Dumnezeu din mijlocul suferinţei tale, nădăjduieşte în El, umblă în credincioşie şi în curăţie de inimă şi El va fi moştenirea sufletului tău!

Mihail Geabou, Calea Domnului- Alexandria

https://caleadomnului.wordpress.com

De ce noi nu suntem Ortodocsi – Iosif Țon

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, EDITORIALE, Mărturii

Iosif Ton Londra 1

Din vizita Doctorului Iosif Ton la Biserica Sion, in care a predicat Evanghelia si a impartasit o abordare sistematica de a dezvolta discipline spirituale in viata personala a credinciosului. Londra, 26-27 octombrie 2014

De ce noi nu suntem ortodocsi

Ma bucur ca suntem eu si sotia impreuna cu voi in seara aceasta si putem sa deschidem Cuvantul lui Dumnezeu. Pe mine, Dumnezeu m-a facut dascal. De cand am fost tinerel am inceput a fi profesor de Limba Romana si dupa aeceea, alte subiecte. Dar toata viata am fost in scoala, ori elev si student, ori dascal. Si in seara asta, pentru ca majoritatea sunteti tineri, o sa facem scoala.

Eu sunt constient cand vorbesc in diaspora romaneasca si imi place mult sa vorbesc, am fost in mai multe tari- am fost in Spania, de mai multe ori in Germania, am fost in Belgia si peste tot am romani din toata tara si din toate cultele. Si sunt constient ca invatatura care o dau se duce. In primul rand, am inteles, cam 10% din voi va veti face din Anglia tara voastra. Dar restul, va veti intoarce inapoi. Si va veti duce la bisericile voastre si veti spune ce ati invatat in Londra de la fratele Ton. Dar acuma, mai e ceva minune mare: ceea ce vorbesc eu in seara asta, maine e deja pe Youtube, pe Facebook, pe nu stiu cate [saituri]. Dar e minunea asta ca dintr-o data toata lumea il vede pe fratele Ton si aude ce-a vorbit in Londra. Asta e o mare, mare minune pe care o traim noi, care nu ne-am imaginat-o acum 20-30 de ani.

Iosif Ton la Europa Libera

Photo credit www.reportervirtual.ro

Vreau sa stiti ca in 1981 am fost exilati din Romania. Adica, asta inseamna ca am fost chemat la Securitate si mi s-a dat 3 saptamani sa iau sotia si fetita. Plecam si [ni s-a spus ca] niciodata sa nu ne mai intoarcem in Romania. Am fost exilati in america, in loc sa fim exilati in Siberia. Imediat dupa ce am sosit acolo am fost contactat de la cei de la Radio Europa Libera pentru ca eu fusesem subiect al discutiilor lor. Am fost de mai multe ori arestat, am avut probleme cu Securitatea si de fiecare data, Europa Libera spunea ce se intampla cu Iosif Ton, Acuma, cand am ajuns dincolo, m-au contactat si mi-au spus: “N-ai vrea sa lucrezi cu noi?”

Photo credit www.clipa.com

Initial, mi-au dat 10 minute in fiecare duminica seara, dar dupa aceea mi-au dat 50 de minute in fiecare duminica dupa masa pentru un program de vestirea Evangheliei. Cum sa vorbesti Cuvantul lui Dumnezeu la o tara intreaga: ortodocsi, Crestini dupa Evanghelie, baptisti, penticostali, adventisti si toti sa te asculte cu placere? Asta era sarcina. Cei de la Europa Libera mi-au spus: “Fa un fel de catechizare a tarii.” Adica, sa le dai invataturile fundamentale ale religiei crestine. Si asa am nceput, cu sensibilitate pentru toate credintele. Si cred ca am reusit. Unul dintre lucrurile pe care le-am facut era ca atunci cand tratam un subiect era sa spun: “Ortodocsii cred asa, catolicii cred asa si Evanghelicii- care inseamna baptisti, crestini dupa Evanghelie, penticostali- evanghelicii cred asa. Noua ani de zile am dus acel program.

De ce-s unii ortodocsi si de ce-s altii evanghelici

Acum, inteleg in seara aceasta ca avem mai multi prieteni ortodocsi. Vreau sa va spun de la inceput si asta nu numai pentru ortodocsi, ci si pentru tinerii evanghelici care ei nu stiu de ce-s ortodocsi unii si de ce-s altii evanghelici. Fiti, va rog, tare atenti. Cand a venit Domnul nostru Isus Hristos si a inceput sa predice Evanghelia, predica intr-o tara, tara evreilor, in care religia evreilor avea urmatoarele elemente de baza:

  1. Totul se petrecea la Templu- intai de toate, totul se petrecea la Templu. Nu puteai sa-I aduci lui Dumnezeu inchinaredecat la Templu. Templu era centru vietii spirituale- Templul din Ierusalim.
  2. La templu te intampinau preoti – Si preotii iti luau jertfa din mana, mielul care-l aduceai ca jertfa si ei il puneau pe altar. Ei spuneau lui Dumnezeu ce probleme ai. Tu nu te puteai duce singur, direct la Dumnezeu, decat prin preot.
  3. Acolo era un altar pe care se aduceau jertfe – si nu te puteai duce la Dumnezeu decat aducandu-I o jertfa.
  4. Statul – Acuma, mai era inca un element tare important: statul veghea ca toata lumea sa respecte toate randuielile. Atata iti trebuia, sa calci ziua Sabatului, ca statul punea mana pe tine si te pedepsea.

Fiti acum atenti. Domnul Isus, cand l-a intrebat o femeie din Samaria: “Doamne, voi evreii, ziceti ca Templul din Ierusalim e valabil. Noi, Samaritenii, avem templul nostru pe muntele Gherizim. Care-i mai bun?” Femeie, in curand, templele astea nu vor mai fi.”

Trupurile voastre sunt templul Duhului Sfant Photo credit hopeforpain.org

Schimbarile care le-a adus Domnul Isus:

  1. Vremea templelor s-a incheiat. De-acum inainte, fiecare se va inchina in duh si in adevar. Si Pavel va scrie: Trupul vostru e templul Duhului Sfant. Fiecare om devine un Templu in care se instaleaza Duhul lui Dumnezeu.
  2. A doua schimbare: nu vor mai fi preoti. Din moment ce nu va mai fi templu, nu va mai fi nici altar si nu vor mai fi nici preoti care sa-ti duca jertfa la altar si nu vor mai fi jertfe. Spune Isus: “Pentruca jertfa jertfelor sunt Eu. Eu sunt Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. eu ma jertfesc pentru voi. Si eu ma duc la Tatal cu propriul Meu sange pentru spalarea pacatelor voastre. eu voi fi Marele Preot, care mijlocesc la Tatal pentru voi.” Si apostolul Pavel, in 1 Timotei 2:5 spune: Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,

Au disparut

  1. templul
  2. preotul
  3. jertfa
  4. altarul

pentru ca Domnul Isus devine Preotul si jertfa, in locul nostru. Astea-s schimbarile pe care le-a adus Domnul Isus. Si El a spus, “Acuma, invatatura Mea se va raspandi pe tot pamantul. Duceti-va,” ucenicii, “duceti Evanghelia la toate natiunile. Si cand se vor intoarce la Dumnezeu toate natiunile, atunci va veni sfarsitul. Dar,” a spus Domnul Isus, “daca pana acuma, statul evreu veghea ca toata lumea sa tina legea lui Moise, de-acuma, statul nu va mai avea niciun rol in religie, in relatia cu Dumnezeu. De-acum inainte, statele vor fi ostile credintei. Nimeni nu va mai veghea, sa impuna legea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa auda despre El si sa zica: ‘Daca asa e Dumnezeu, imi place si-L vreau sa fie Dumnezeul meu. Si vreau ca eu sa devin templul Lui. Si eu vreau sa devin copilul Lui. In libertate ma predau Lui, ca El sa ma nasca din nou, sa ma nasca din Dumnezeu- prin libera mea acceptiune, prin libera mea alegere.’” Toate astea, dragii mei, sunt schimbarile aduse de Domnul Isus Hristos.

Si inca ceva, Domnul Isus ne-a invatat ca daca El e Marele Preot, noi, fiecare dintre noi, devenim preoti. Scrie ap. Petru in 1 Petru 2:9 Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, si in Apocalipsa 1 si Apocalipsa 5, Domnul Isus face din toti credinciosii preoti pentru Dumnezeu. De ce? Pentru ca acuma nu mai este mijlocitor, om intre noi si Dumnezeu. De acuma, e calea deschisa pentru fiecare dintre noi sa stabileasca o relatie personala cu Dumnezeu. Si pentru ca fiecare e liber sa intre in prezenta lui Dumnezeu, fiecare e preot. Asta, in teologie, se numeste: preotia tuturor credinciosilor. Astea sunt schimbarile facute de Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

In anul 250 Papa Ciprian readuce preotia Vechiului Testament in biserica

Pana aici, nimeni nu ma poate contesta, sa zica: “Nu-i asa.” Toate astea le gasiti in Noul Testament. Dar acuma, se intampla ceva ciudat. Se intampla asta si in bisericile evanghelice. Conducatorilor tare le place puterea. Si conducatorii, care ar trebui sa fie slujitorii celorlalti- asa spune Petru: voi slujiti turmei; nu stapaniti asupra ei.” Dar unii se fac stapani pe turma, ca asa-i omul, ii place sa acapareze puterea si sa domine el. Asta a fost tentatia de intotdeauna. Si asta s-a intamplat in crestinism, timp de 200 de ani, tot mai multa putere au acaparat, ceea ce se numeau prezbiterii. Noi zicem: batranii bisericii. Pana cand, la anul 250, Papa de la Roma, pe nume Ciprian, a zis: “Stai, d-le. Biserica trebuie sa aiba preoti.” Si a decis, cu autoritatea lui de papa, sa aduca preotia din Vechiul Testament in biserica, cu tot ce a vazut el din Vechiul Testament: haine lungi si negre, cadelnita, altar, tamaie. Dintr-o data, toate astea au fost transferate in biserica fara nicio baza in Biblie.

Urmatorul pas: biserica devine depozitul harului mantuitor

Acuma, daca ai introdus preoti, mergi un pas mai departe. Care-i restul preotilor? Ca trebuie sa le dai o slujba. Si s-a ajuns la urmatoarea formula. Dar, asta sa o tineti minte. Uite cum au zis ei. Domnul Isus, cand a murit pe cruce, ne-a castigat mantuirea, iertarea de pacate. Si ei au redus mantuirea la iertarea de pacate. Dar, mantuirea nu e numai atat. Vom vedea mai tarziu. Oricum, iertarea de pacate a fost depozitata in biserica si biserica devine depozitul harului mantuitor. Si preotul iti imparte mantuirea prin spovedanie, prin cuminecatura si prin alte liturghii sau slujbe, inclusiv liturghia pentru mort. Astea nu sunt in Biblie. Astea s-au introdus dupa anul 250. Faptul ca mantuirea castigata de Domnul Isus, iertarea de pacate ii depozitata in biserica, preotul, prin spovedanie, prin cuminecatura si alte liturghii, inclusiv liturghia pentru cei morti, iti imparte mantuirea.

Preotul lucreaza cu Dumnezeu pentru tine. Dintr-o data, perotul devine din nou mijlocitor intre om si Dumnezeu. Daca esti atent, in biserica ortodoxa niciodata nu ti se spuneL “Oameni buni, veniti la Domnul Isus.” Se zice: “Veniti la maica biserica. Atata trebuie sa faci tu, sa vii la maica biserica.” Ca maica biserica, prin preoti, iti imparte mantuirea. Biserica iti da mantuirea si biserica da mantuirea la intreg neamul. Si atunci, se cladeste la Bucuresti o mare catedrala cu numele “Catedrala Mantuirii Neamului”, ca sa spuna la toata lumea ca, neamul, il mantuieste sfanta biserica.

CITESTE articolul lui Iosif Ton la Romania Libera aici –http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/catedrala-mantuirii-neamului–cum-incurajeaza-biserica-ortodoxa-coruptia-in-poporul-roman

Eu am scris un articol pe tema asta, l-au publicat in Romania Libera. Cand l-a vazut cineva din guvern, inainte de a-l tipari, mi-a spus: “Domnul Ton, iti risti viata si iti dai seama ca poate sa-ti puna capat zilelor.” “Pai, d-le, asa mi-a spus si Ceausescu.”Si pentru ce vorbeam la Europa Libera, mi s-a transmis: “Fii atent, ca esti pe lista celor care trebuie lichidati.” Cand am primit vestea asta, in America, tocmai ma duceam undeva sa predic, in Phoenix, Arizona. La pastorul care m-a adus de la avion la biserica i-am spus: “Tocmai am primit vestea ca eu sunt pe lista celor care trebuie lichidati. Fii atent, daca auzi ceva impuscaturi, nu te speia, nu-s pentru tine, is pentru mine.” El a inghetat. Seara, la biserica, le-a spus fratilor: “Cu atata seninatate mi-a spus fratele Ton ca impuscaturile alea nu-s pentru mine, ci pentru el. eu am inghetat.” Si el radea. Stiti de ce [am ras]? Pentru ca eu am invatat de la Domnul Isus ca El a murit moartea mea. Eu nu mai mor. Cine crede in Mine a trecut din moarte la viata. Si cand un securist m-a amenintat ca ma impusca, am zambit: “D-le, nu intelegi. Cand ma impusti, ma trimiti la glorie. Pe mine nu ma sperii ca ma impusti. Ca prin aia, tu imi spui: Gata cu tine aici; te trimitem sus, la glorie.”

Revenim la punctul nostru de discutie. Prietenii mei ortodocsi de aici, eu sunt roman, profesor de cultura romaneasca. Am crescut, e adevarat ca eu am crescut intr-o familie de baptisti. Dar, fac parte din neamul romanesc. Ca profesor de limba romana, am fost profesor de cultura romaneasca. Insa, am incercat sa inteleg de ce noi nu suntem ortodocsi. Si ce v-am spus pana acuma e raspunsul. Si am scris doua carti pe tema asta: “Credinta Adevarata” si “Caderea in Ritual”. Deci, pentru tineri, daca vreti sa stiti, intr-un popor ortodox, noi cei care am decis ca nu suntem ortodocsi sau s-au decis parintii nostri si noi ne-am trezit ca suntem evanghelici, dar, de ce? De ce noi suntem altfel? Si ca profesor de cultura romaneasca am scris aceste doua carti.

Actualul ministru al culturii, Daniel Barbu, el a scris doua carti: “Firea Romanilor” si “Bizanti Contra Bizanti” in care el face analiza istorica a rolului Bizantului in ortodoxia romaneasca. El e Ministrul Culturii si e Greco-Catolic, dar are si un doctorat in Elvetia in Teologie Protestanta. A fost decan la stiinte politice la Bucuresti. Acuma, cred ca nu v-am instrainat prea tare pe prietenii mei ortodocsi. Dar, invatati de la mine ca putem dialoga; si eu am dialogat la Europa Libera 10 ani cu tot poporul roman. Si dupa ce m-am dus inapoi in Romania, oameni la cele mai inalte niveluri mi-au strans mana zicand: “Ai facut un lucru extraordinar la Europa Libera pentru noi toti.” Deci, se poate dialoga fara sa ne dam in cap si fara sa ne jignim.

http://rodiagnusdei.wordpress.com/

MARTURIA UNUI TANAR (19 ani) – Calancea George Paul

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Mărturii

000

Multumesc fratelui Gabi Lupescu pentru marturia aceasta!

Calancea George Paul:

“Înainte de a vă descoperi ce lucruri măreţe a făcut Domnul în viaţa mea, vreau ca tot ce voi scrie să fie spre Slava lui Dumnezeu, căci merită toată cinstea și onoarea de acum şi până în veci, AMIN!!!

Mă numesc Calancea George Paul şi am 19 ani. Îl cunosc pe Dumnezeu încă de mic copil, prin familia din partea mamei. Am umblat tare în Hristos, El era totul pentru mine, mă încuraja şi îmi dădea de fiecare dată pacea sufletească de care aveam nevoie, acea pace pe care mulţi încearcă să o înlocuiască, agățându-se de ceva lumesc. Printre acei “mulţi” mă număr şi eu. La vârsta de aproximativ nouă ani, viaţa mea a avut un declin.

Din cauza situaţiei financiare, mama a trebuit să plece în străinătate ca să ne poată asigura pâinea de toate zilele. Eu, de fire, eram foarte “mămos” să zic aşa, unde era ea întotdeauna eram şi eu, o iubeam extraordinar de mult, ea era singura mea sursă de afecţiune pământească. Eram o fire emotivă, doream să fiu înţeles în toate, să mi se acorde un maxim de importanţă. Odată cu plecarea mamei toate acestea s-au dus. Dintr-o dată paradisul vieţii mele s-a transformat întrun infern. Despărţirea aceasta a pus baza noii mele persoane. Depresia a început să-și facă loc în inima și-n mintea mea. Batjocura şi lipsa de afecțiune a celor din jur o intensifica tot mai mult. Aveam un refugiu în credinţă, dar până şi acesta mi-a fost înfrânt. Încetul cu încetul m-am depărtat de Dumnezeu, plăcerile lumeşti îmi otrăveau sufletul.

Am vrut să umplu acel gol din inimă, mai întâi capturat nonstop de calculator, totuşi mă simţeam părăsit de toată lumea. Pe lângă aceasta trebuia să am grijă de casă, ținând în unele privințe, locul mamei. Din această cauză nu mai vroiam nici prieteni, nu mai aveam timp de nimic. M-am închis în mine şi am încercat să arăt lumii că sunt vesel, dar numai eu ştiam ce aveam în suflet.

De multe ori mă uitam la sora mea care avea doar 2 ani la plecarea mamei şi mă gândeam: “De ce nu putem oare să avem şi noi o viaţă normală?” Această întrebare a început să mă macine tot mai mult. Răceala din suflet, de-a lungul anilor s-a mărit. Ajuns la vârsta de 15 ani, am fost nevoit să părăsesc casa din cauza liceului şi m-am mutat la oraş. Mi-a fost foarte greu să mă acomodez cu un mediu total diferit, deoarece eu stăteam la sat, fapt care m-a determinat să mă închid tot mai mult şi să nu mai conteze nimic pentru mine. Un an mai târziu, întunericul a pus ochii pe mine, a observat clar situaţia mea şi a reuşit să mă doboare complet prin curentul “ EMO KIDS”!

Lăsându-mă ispitit şi crezând că mă regăsesc în totalitate în acest „curent” am început să mă schimb dramatic, la început prin înfăţişare: păr lung, haine tot spre negru, apoi chiar şi stărilor sufleteşti le-am adăugat încă un plus de tristeţe.

Am ajuns la concepţia că pentru mine totul este pierdut, motiv pentru care să trăiesc nu mai am, nu este nimeni care să îmi fie
alături, nu am pe nimeni în care să mă bazez, căruia să îi spun tot ce am pe suflet. Totuşi, prin toate astea, câteodată mai strecuram câte o rugăciune spre Dumnezeu şi ceream măcar un prieten, dar în majoritatea timpului depresia mi-era atât de mare, încât nu vedeam decât moarte. Eram foarte răzvrătit, nu mai acceptam pe nimeni, niciun fel de afecţiune. Toţi pentru mine erau morţi, nu exista nimeni, credeam că mă aflu într-o lume părăsită unde rătăceam singur fără scăpare.

Satana şi-a “înfipt ghiarele„ tot mai mult, nu mai exista un lucru frumos în viaţa mea, o zi nu trecea fără să nu plâng.
Într-una din zile, după insistenţa unei surori care m-a ajutat foarte mult, am mers la adunare îmbrăcat specific emo, cu bretonul peste ochi şi un frate păstor a dat îndemnul să se facă o rugăciune pentru cei din curentul EMO. Eu fiind de faţă, fierbeam de nervi, celui ce mă influenţa nu îi convenea deloc, totuşi m-a impresionat credinţa cu care se rugau fraţii pentru mine şi m-a încurajat puţin, iar acea rugăciune a făcut multe în viitor.

După o vreme am început să mă plimb singur din nou, mai ales în timpul nopţii sau pe vreme rea, cu ploaie, nu mai conta nimic, ascultam mereu melodii EMO ROCK care nu făceau decât să mă deprime mai mult, cu bretonul peste ochi nu mai vedeam nimic nu mai auzeam nimic, pur şi simplueram închis într-o lume a mea, paralel cu realitatea. Cimitirele erau ca o a doua casă pentru mine, noapte sau zi, tot mai mult le vizitam.Adoram cuvântul „moarte” până şi vestimentaţia mi-era împodobită cu acei capi de morţi specific EMO, pe hanorace, tricouri, inele, medalioane, brăţări, etc.Eram însetat de întuneric până şi ochii, apoi unghiile le-am pictat cu negru.În orice caz, se cunoştea că nu mai eram eu stăpân pe viaţa mea. Frica şi durerea mă cuprindea tot mult, cei din jur au început să arate cu degetul, să mă catalogheze numai din cauza look-ului, apoi mă excludeau din vieţile lor. Pe unii care vroiau să mă ajute îi refuzam complet, ceva în interiorul meu nu îmi dădea voie să îi accept. Mama a venit acasă pentru puţină vreme, nu am
cuvinte să exprim durerea din sufletul ei când a văzut ce am devenit. Îmi punea nişte întrebări care parcă erau nişte săgeţi aruncate direct în inimă, iar eu îi răspundeam cu aceeaşi răceală dar, apoi conştiinţa mă condamna pentru că o iubesc enorm. Doream tot mai multă moarte, să mi se termine odată coşmarul în care trăiam, vroiam să nu mă fi născut să dispar în aşa fel încât să nu fi ştiut nimeni că am existat vreodată, dar eram conştient de ceea ce mă aştepta, dacă provocam eu moartea.
Singurătatea a crescut, situaţia şcolară a scăzut drastic, de la copil premiant am ajuns aproape corigent. Iubire în mine nu mai
exista, familia nu mai conta, mă plimbam pe stradă şi, deşi erau atâţia oameni, nu vedeam nimic, nu simţeam nimic, un lucru bun nu vedeam în viaţă, ziceam că nu se merita să o mai trăiesc, nu am de ce.Îmi venea să ţip mereu, să zic că nu mai pot, vreau salvare.Ura faţă de mine creştea tot mai mult, mă consideram bun de nimic.
Apoi, când am văzut ce am devenit, cum mi-am distrus toată viaţa, regretul şi-a făcut prezenţa şi mă rodea enorm. Crezând că durerea trupească ar putea să mă trezească, am apelat la automutilare, mă tăiam pe mâini, palme…dar, nu a fost aşa, la început două, trei tăieturi apoi setea de moarte mi-a ajuns la maxim. Chiar nu vroiam să mai trăiesc în coşmarul acela. Mi-era foarte frică, oriunde mergeam şi mă uitam mă vedeam mort. Dacă mergeam într-un bloc cu multe etaje, de exemplu, aveam instinctul de a mă arunca. Dar, numai puterea lui Dumnezeu m-a împiedicat să nu fac asta.Aproximativ un an am fost capturat de jocuri online, nu mâncam şi nu dormeam cu zilele. Zi şi noapte eram în faţa calculatorului, rob al internetului. Viaţa reala puţin mai conta. Când mă trezeam puţin la viaţă, mă uram atât de mult încât nu mai vroiam să am contact cu lumea. Credeam că prin aceste jocuri totuşi puteam să umplu acel gol imens din suflet, dar dimpotrivă, l-am mărit.Între timp totuşi, Dumnezeu mă trezea câte un pic prin câţiva fraţi şi surori dar, apoi cădeam şi mai tare. Important e că aceşti fraţi au sădit sămânţa Cuvântului care a început să mă frământe totuși, pentru perioade scurte …Tăieturile se înmulţeau, ura
de sine tot creştea… Dumnezeu văzând în ce situaţie am ajuns mi-a răspuns la vechea mea rugăciune de a avea măcar un
prieten. Acest prieten stătea zi de zi cu mine, nu pleca până nu încetam să mai plâng sau până nu vedea că mă simt mai bine.Avea atâta răbdare, asculta totul, fapt care m-a determinat să am încredere în el. Îmi vorbea despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, de punctele roz din marele întuneric la care ar trebui să mă uit, să îmi ascult slaba voce a sufletului şi să nu las ca cel rău să îşi bată joc de mine. Pentru ceva vreme, mi-am recăpătat încrederea în mine … m-am trezit din nou dar, stările anterioare mă invadau şi nu puteam să fac mai nimic. Prietenul respectiv, văzând că nu dau ascultare mai la nimic, pentru puţină vreme s-a supărat şi s-a distanţat oarecum de mine.
Eu, crezând că nu îl mai am nici pe el sau altcineva care să mă ajute, am ajuns într-o stare în care durerea din suflet mi-era enormă. Am fost ajuns la 50 și ceva de kilograme cu o înălţime de 1,84 m. Nu îmi simţeam nici trupul, credeam că mor… Am
zis: „Doamne ajută-mă că mor!” deci am avut această capabilitate şi voinţă de a cere ajutor Domnului. Atunci Dumnezeu a vorbit inimii mele cu aceste cuvinte: „Vino acasă! Prea mult ai suferit şi ai fost rob al întunericului, e timpul să te întorci ACASĂ!”
În momentul acela am simţit prezenţa Domnului Isus lângă mine şi, din plâns de tristeţe, am ajuns să plâng de bucurie… în sfârşit ACASĂ! Nu am cuvinte să Îi mulţumesc Domnului pentru seara aceea. Dar, după această întâmplare am mai căzut, totuși nu aşa tare încât să nu mă mai pot ridica. Satana, crezând că aproape mă pierduse, m-a ispitit din nou. Mi-a pus o fată în faţă de care m-am îndrăgostit, dar nu puteam să fiu cu ea. Aceasta mi-a readus vechea stare timp de o săptămână, aproximativ. Dându-mi seama că nu pot fi cu ea, am încercat să mă refugiez în alcool pentru prima dată în viaţa mea. M-am ameţit oarecum, apoi am luat o lamă şi m-am tăiat la ambele mâini foarte tare. Colegii de apartament şi prietenii s-au speriat şi au vrut să cheme ambulanţa .Apoi mi-am dat seama de ce am făcut şi am zis că trebuie să se termine odată pentru totdeauna. Cu aceasta am încheiat definitiv viaţa emo. Circa doi ani am fost rob al întunericului. Am început o nouă viaţă prin Isus Hristos. Domnul mi-a arătat din nou toată slava Lui prin vechii fraţi şi surori din copilărie dar şi prin cei noi. M-am născut din nou prin sângele Domnului şi viaţa mea s-a schimbat radical. Fericirea şi speranţa sunt nelipsite acum. Nu am cuvinte să Îi mulţumesc pentru toate. A Lui să fie slava, cinstea şi onoarea în veci de veci.
AMIN!!!!Sper că prin această mărturie să vă daţi seama că Dumnezeu poate lucra şi la inimile voastre oricât de împietrite ar fi ele, doar să Îl acceptaţi, El nu poate intra dacă nu aveţi puţină voinţă. Aşa cum am strigat ”Doamne ajută-mă că nu mai pot!”, aşa puteţi să faceţi şi voi când speranţa vi-e răpusă, doborâtă la pământ.Astfel vă îndemn dar fraţilor în numele Domnului Isus Hristos … pentru cei care nu Îl cunosc cu adevărat pe Domnul nu încercaţi să vă găsiţi refugiul în lucruri pământeşti… alcoolul, internetul, anumite grupări sau secte care apar şi dispar… singura scăpare e Însuşi Domnul Isus Hrisos şi vă garantez asta!!!Doamne ajută-ne ca fiind copii ai Tăi să ne păstrăm vie calea, să ne smerim întru totul şi să ne uităm doar la Tine. Căci Tu eşti calea, adevărul şi viaţa, nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin TINE!De aceea vă zic fraţilor, ori de câte ori vedeţi un frate mai ieşit din comun nu începeţi imediat să criticaţi, ci încercaţi să îl cunoaşteţi, să îi arătaţi că totuşi Dumnezeu îl iubeşte şi că are nevoie de îndurarea Lui.Fie ca Domnul să ne binecuvinteze cu harul și pacea Lui şi să domnească în vieţile noastre prin orice lucru înfăptuit.

AMIN !!!

Calancea George Paul

http://rodiagnusdei.wordpress.com/

Mărturia unei mame a zece copii

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Mărturii

mamă

Sursă: fundacionvida.net

Când eram mică visam că o să mă căsătoresc și o să am 4 copii, dar când m-am logodit am aflat că fiind operată de apendicită la 18 ani, mi-a fost extirpat un ovar care fusese perforat de mai multe chisturi, iar eu nu puteam face copii. Dar la Dumnezeu nimic nu este imposibil. Logodnicul meu m-a liniștit și mi-a zis: ”copiii sunt ai lui Dumnezeu, iar noi o să avem mulți”.

Astăzi, sunt căsătorită și pot să spun că este adevărat. Prima mea sarcină la 22 de ani a avut foarte multe complicații, cu șapte amenințări de avort. Tot ce mâncam vomitam, iar începând cu a șaptea lună de sarcină a apărut preeclampsia. Până la naștere am reținut apă și nu am mai mâncat sare. Fiind la prima naștere, la primul semnal de durere în zona coapselor am plecat la spital, dar m-au trimis acasă. M-am întors a doua zi și am rămas timp de  24 de ore. Medicul ne-a informat că riscul este mare și l-a întrebat pe soțul meu între cine să aleagă, între mine sau copil. Soțul meu i-a răspuns că pe amândoi. Am așteptat să apară contracțiile, s-a evitat cezariana şi copilașul nostru s-a născut cu 1,6 kg, fără câteva săptămâni de gestație, dar sănătos.

Au trecut mulți ani de atunci și am fost binecuvântați. Viața e un dar de la Dumnezeu. Timp de 23 de ani am văzut încontinuu biberoane și scutece. Cea mai mică are trei ani și este al zecelea copil. Am avut trei avorturi neprovocate (știu ce se simte, un gol enorm și o tristețe profundă) și o sarcină molară. Fiecare sarcină a fost diferită, dar cu toate a trebuit să am grijă, deoarece exista riscul de avort. Cu al treilea am aflat că sunt însărcinată deoarece am avut o hemoragie, dar slavă Domnului, a putut fi controlată și am stat la pat o lună de zile până la naștere.

În timpul nașterii celui de-al șaptelea copil, am avut binecuvântarea de a fi asistată de un doctor creștin, care m-a ajutat și a așteptat cu răbdare șapte ore ca să evităm cezariana. Nașterea a fost grea, am avut hemoragie, dar s-a terminat cu bine. Și la ultima sarcină mi s-a rupt apa în luna a șasea și a trebuit să stau la pat fără să mă mișc timp de două săptămâni și să urmez un tratament pentru dezvoltarea plămânilor fetiței; am fost amândouă în pericol. Cu adevărat am văzut moartea cu ochii, dar chiar se împlinește vorba ”dai viață, pentru viață”.

La 43 de ani și cu lumea împotrivă, doctorul m-a supus la o cezariană. Aici vreau să mă opresc puțin, deoarece niciodată nu am experimentat ceva asemănător. Nu este nimic pe lume ca sentimentul care îl ai când  îl ajuți pe copilașul tău din pântec să iasă pe lume și fericirea ce o simți când îl vezi, îl simți și îl auzi pentru prima dată. Cezariana e traumatizantă. Prima dată îți fac o injecție, după aia te taie, iar imediat tu doar asculți și îți imaginezi ce se întâmplă…În fine, s-a născut fetița noastră sănătoasă și frumoasă și nu a fost nevoie să fie intubată sau să primească altă îngrijire specială, așa cum se aștepta. A avut nevoie numai de căldură timp de patru ore.

Acum pot să mărturisesc: copii sunt un dar de la Dumnezeu. Viața nu ne aparține, iar eu, slavă Domnului, sunt sănătoasă. Maternitatea face ca noi femeile să ne simțim că facem parte din împlinirea planului lui Dumnezeu în perfectă armonie. Totul pentru dragoste și cu dragoste, fiindcă niciodată nu o să evit să fac copii, iar eu sunt martor că Dumnezeu există, că este Tatăl nostru care ne sprijină și ne dă de toate din abundență.

MONICA CALDERÓN DE VANEGAS

Catolică

Guayaquil – Ecuador

Traducere: Irina Gheţau

http://stiripentruviata.ro/

SECRETUL TERIBIL AL HANDBALISTEI TALIDA TOLNAI: „AM CUNOSCUT PĂCATUL, PLĂCERILE ACESTEI LUMI.

Publicat de de Biserica Maranata Vulcan în Mărturii, STIRI

botez-toty-168

“Am cunoscut păcatul. Am umblat în lume, am căutat să aflu plăcerile lumii acesteia”, este mărturisirea cunoscutei handbaliste Talida Tolnai, la şase ani de când a devenit pocăită. Toto, aşa cum îi spun iubitorii handbalului, cea care a adus medalia de bronz României la Campionatele Europene din anul 2010, a vorbit pentru Gândul despre religia ei şi despre alegerile dramatice pe care le facem în viaţă. Cine sunt penticostalii? Care sunt obiceiurile lor, dar şi ce restricţii au? Sunt răspunsuri pe care le-am obţinut intrând în lumea Talidei şi a fraţilor ei pocăiţi. În săptămânile următoare, Gândul vă va prezenta mai multe materiale dinlăuntrul diferitelor comunităţi religioase din România.

Duminică, trecut de ora 10. Ajungem pe Strada Munţii Gurgiului, undeva între cartierul Crângaşi şi zona Regie, din Capitală. La capătul străzii, pe partea stângă, se înalţă semeţ o clădire cu cinci nivele. Seamănă aproape cu un bloc. Pe acoperiş, în lateral, printre frunzele plopilor, se întrezăreşte o cruce albă din marmură. Abia după ce treci de poarta cu gratii, care stă deschisă, afli din sigla de deasupra intrării cine sunt “locatarii”: Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală Nr. 1 Betel.

Pe lângă noi trec câţiva oameni, se îndreaptă grăbiţi spre intrare. Ne luăm după ei. Femeile din faţa noastră poartă batic pe cap şi fuste sau rochii a căror lungime nu este mult deasupra genunchilor.

Ne oprim la nivelul 2 al clădirii, unde intrăm prin uşa din stânga. Prima senzaţie pe care o simţim este că am ajuns la un spectacol. Un bărbat care nu pare să aibă mai mult de 43 – 45 de ani vorbeşte mulţimii. Aşezaţi pe scaunele de jur împrejurul sălii şi al balcoanelor, aproximativ  1000 de oameni îi ascultă predica. Cel care le vorbeşte este pastorul Florin Ianovici, psihoterapeut şi fost avocat. Pentru penticostalii acestei biserici astăzi este “Sărbătoarea perilor albi”. Sunt omagiaţi taţii, bunicii, unchii, mătuşile, toţi fraţii şi surorile care au ajuns la o vârstă respectabilă. Tuturor acestora le sunt aduse laude şi mulţumiri prin invocarea lui Iisus Hristos şi a lui Dumnezeu.

Cum jos pare totul plin, urcăm încă un etaj. La balcoane, peisajul social este divers. Pe băncile roşii tapiţate stau copii, tineri, bătrâni. Pastorul anunţă la microfon că în sală se află şi Talida Tolnai, “pentru cei care nu ştiu, portarul echipei naţionale de handbal”. Talida Tolnai sau Toto, cum îi spun colegii şi fanii, este unul dintre portarii echipei naţionale de handbal a României. Datorită ei, România a luat brozul la Campionatul European din 2010. În prezent, joacă la CSM Bucureşti. Anterior a făcut istorie la HC Zalău şi CS Oltchim Râmnicu Vâlcea.

Imagine din Biserica Betel

Talida Tolnai: „Am cunoscut păcatul”

Aici, în Biserica Penticostală, Talida Tolnai arată altfel faţă de cum am văzut-o la televizor. Este mult mai înaltă, părul creţ îi atârnă liber peste umeri, iar şortul şi tricoul, de regulă de culoare negră, pe care le poartă pe teren au fost înlocuite de veşminte mai feminine: fustă, tricou şi sacou, toate de culoare roz. În biroul pastorului, situat la parterul clădirii, cunoscuta sportivă începe să vorbească despre credinţa ei. De la bun început afirmă că Dumnezeu îi va călăuzi cuvintele şi face următoarea precizare: „Înainte să mă întorc la Dumnezeu, eu eram un om de rând. Am cunoscut păcatul. Am umblat în lume, am căutat să aflu plăcerile lumii acesteia şi la un moment dat am început să îmi dau seama că nu asta este ceea ce vreau de la viaţă”.

În urmă cu nouă ani a intrat pentru prima dată într-o biserică penticostală. Iniţierea o făcuse mai devreme, ascultând emisiuni şi melodii penticostale la Radio Unison din Zalău, localitatea în care s-a născut.

Vestea că fiica lor se îndreaptă spre o nouă credinţă i-a surprins neplăcut pe părinţii ei. Tatăl ei a fost reformat. Mama este ortodoxă, religie în care a fost botezată, după naştere, şi Talida. „Mama mea chiar mi-a zis că dacă cu adevărat o iubesc să nu fac pasul acesta. Eu i-am spus: ’Mamă, nu mă pune să aleg între tine şi Dumnezeu, căci îl voi alege pe Dumnezeu. Eu vreau să te am şi pe tine şi Dumnezeu’”, îşi aminteşte handbalista.

Botezul penticostal l-a făcut în urmă cu şase ani, pe când juca la Oltchim Râmnicu Vâlcea. „A fost o zi minunată, în care am plâns şi am râs, totodată”, rememorează ea cu bucurie vădită pe chip. Pentru a nu-şi necăji prea tare mama, Talida i-a ascuns timp de un an faptul că s-a pocăit. “Prin 2009, când a venit mama mea în vizită la Râmnicu Vâlcea, am avut inimă să îi mărturisesc că am făcut legământ cu Dumnezeu. A început să plângă, nu i-a venit să creadă că am trecut peste cuvântul ei şi am făcut acest lucru”, povesteşte Talida. Cu greu, mama ei a acceptat noua religie. Ulterior a aflat şi tatăl. “(Tata n.r.) a spus că copilul lui nu este pocăit şi că mă dezmoşteneşte. I-am spus: ‘Tată, cum să mă dezmoşteneşti? Şi aşa nu ai ce să îmi dăruieşti, decât că vă am pe voi’”, îşi aminteşte sportiva cu emoţie în glas . Peste câţiva ani, pe patul de moarte avea să se pocăiască la rândul lui, chiar sub ochii ei.

 

Talida Tolnai, în ziua botezului penticostal

„Dincolo de toate lucrurile astea, Dumnezeu este cel care te întăreşte şi te ţine sus în vârful piramidei, fără el nu putem să facem nimic. Nu religia este cea care te mântuieşte, ci Domnul Iisus Christos şi credinţa”, consideră Talida, care se loveşte în continuare de reacţia celor care nu reuşesc să înţeleagă schimbarea ei confesională. I s-a întâmplat chiar şi la cluburile la care a activat, precum şi la echipa naţională. “Când auzeau că sunt pocăită,  unele colege spuneau că eu vreau să le schimb gândirea, religia. Le-am spus că nu caut lucrul acesta. Le-am îndemnat, însă, mereu să citească cuvântul lui Dumnezeu, pentru că acolo găsesc întrebările pe care mi le puneau. Lor li se pare ceva ieşit din comun că eu, în fiecare zi, citesc din Biblie şi mă rog”, susţine Talida.

Crezul pocăiţilor: „Niciodată nu renunţa”

Revenim în Biserică, la balcon. Lângă noi, în apropiere se află cameramanul şi întreaga echipă de filmare a bisericii. Toată slujba care este transmisă pe plasma din faţa noastră poate fi urmărită în direct şi pe internet, pe site-ul bisericii.

După ce tremină predica, pastorul cheamă un grup de tineri care încep să cânte un cântec ritmat cu versuri religioase. Resimţim din nou senzaţia de spectacol şi uimire. Grupul este acompaniat de cinci violonişti, trei fete şi doi băieţi, şi de un alt tânăr care cântă la orgă. La balcon continuă să urce oameni. Remarcăm un cuplu, abândoi purtând blugi. Ea duce în braţe un bebeluş ce pare să nu aibă mai mult de 4 – 5 luni. În spate, el duce landoul în care şi-au adus copilul. Trec pe lângă noi, urcă scările şi intră în camera aflată în spatele balconului principal, de unde din când în când se mai aud plânsete de copii. Gândim că probabil este un cabinet medical. După cum vom afla mai târziu, camera se numeşte “Mama şi copilul”. Aici, părinţii penticostali îşi aduc copii mici pentru a asculta slujba într-un cadru special creat pentru ei, pentru a nu îi deranja pe ceilalţi credincioşi. Melodia se termină, pastorul îi invită apoi pe toţi cei prezenţi să se salute. În stânga mea, o tânără brunetă, cu părul lung aranjat printr-o simplă cordeluţă, îmi ia mâna şi o strânge călduros. Nu pare să aibă mai mult de 18 – 19 ani. Lângă ea, un alt tânăr o priveşte din când în când drăgăstos.

De la microfonul de jos, pastorul Florin Ianovici anunţă că luni este o nouă zi de post, dar şi calendarul întâlnirilor religioase de la Biserica  Penticostală Betel de săptămâna următoare.

Pastorul Florin Ianovici

Pe scena de jos începe o nouă melodie, de data asta fredonată de un grup de cinci tineri. Printre rânduri circulă din mână în mână un săculeţ mov, din catifea, cu o cruce aurie inscripţionată pe el, în care mulţi dintre cei prezenţi contribuie cu donaţii. Penticostalii se ajută între ei şi apelează la comunităţile penticostale din afara ţării când au nevoie de fonduri suplimentare. Banii care se strâng săptămânal la biserici se cheamă “darul de bunăvoie”.

La pupitru urcă celălalt pastor al bisericii, Ştefan Ivan. Începe cu o rugăciune. Cei prezenţi se ridică în picioare pentru a o asculta. La sfârşit nu se închină, dar spun „Amin”. Vorbeşte apoi despre martirii Bisericii Penticostale, despre fratele Jidoveanu, omorât în bătaie din cauza credinţei sale, despre „curajosul Caleb”, cel care apare în Vechiul Testament ca fiind unul dintre cei 12 spioni trimişi de Moise în Israel, dar şi din Cărţile Profeţilor .  „Şi astăzi sunt tare”, „Niciodată nu renunţa”, „Dumnezeu ne poartă pe umerii lui”, sunt doar câteva dintre crezurile pe care pastorul Ştefan Ivan le rosteşte cu înflăcărare îndemnându-i pe cei prezenţi „să îl mărturisescă pe Dumnezeu”. Mulţi dintre cei prezenţi rostesc din când în când „Aleluia”. Unii plâng, alţii cască, semn de oboseală sau de plictiseală, poate.

După două ore de muzică religioasă, ritmată, predici, maxime şi încurajări, slujba se termină. Rând pe rând, cei prezenţi ies pe uşa de ieşire pentru a se îndrepta spre casă. Mai înainte îşi iau la revedere de la cei cunoscuţi, strângându-le mânile cu putere.

Pastor: „Pare-se că românul are deja un gen de fatalitate cu privire la viitorul său, precum în Mioriţa”

Cultul penticostal este unul dintre cultele creştine protestante recunoscute oficial în România. Potrivit rezultatelor recensământului din 2011, în România sunt 367.938 de adepţi, adică 1,9% din populaţie. Penticostalii reprezintă a patra confesiune ca mărime, după ortodocşi (85,9%), romano-catolici (4,6%) şi reformaţi (3,2%). Comparativ cu datele recensământului din 2002, confesiunea penticostală este singura care a avut o creştere considerabilă a numărului adepţilor ei.  Explicaţia o dă chiar pastorul Bisericii Betel, cea mai mare din Bucureşti. “Noi trăim acum în nişte timpuri ale lehamitei şi ale deznădejdiei. Oamenii caută acum miracolul. Lucrurile sunt destul de cenuşii şi pare-se că românul are deja un gen de fatalitate cu privire la viitorul său, precum în Mioriţa. Credinţa penticostală este una care accentuează foarte mult trăirea cu Dumnezeu în miracol, un Dumnezeu care are puterea să vindece să oprească necazurile, care poate să îţi dea pâinea cea de toate zilele”, explică Florin Ianovici. Pastor de 12 ani, fost avocat, mediator şi psiholog, Florin Ianovici a îmbrăţişat credinţa penticostală în anii studenţiei la Facultatea de Drept din Capitală. Ulterior a urmat cursurile Institutului Teologic Penticostal, precum şi ale Facultăţii de Psihologie. Convins că hipnoza aduce mintea unui om sub controlul altui om, Florin Ianovici a refuzat să participe la aceste cursuri pe care trebuia să le urmeze în facultate.

Cultul penticostal a apărut pentru prima dată în SUA, la sfârşitul secolului XIX. Penticostalii sunt pe locul doi în lume, peste 600 de milioane în întreaga lume, după catolici. În România, ideile penticostale au fost aduse de arădeanul Pavel Budeanu, după ce a vizitat America în 1910. Cartea de căpătâi a credinţei penticostale este Biblia. Adepţii acestui cult cred în miracole şi în noua revărsare a Duhului Sfânt.

Penticostalii nu au sfinţi, în afară de profeţii menţionaţi în Biblie, şi nici icoane. Slujbele lor din Biserică sunt animate cu multă muzică. Penticostalii nu fac pomeni.

Postul este ţinut până la asfinţit şi nu se mânâncă şi nu se bea. Trebuie să se roage de mai multe ori pe zi, să citească din Sfânta Scriptură şi să mediteze. Micul dejun şi prânzul trebuie dăruit.

Penticostalii nu îşi botează copiii. Botezul se face la maturitate, printr-o singură afundare în apă.Penticostalii fac copii mulţi şi divorţează rar. De când este pastor, Florin Ianovici a aflat de doar 2 divorţuri la penticostali. La nuntă participă toată comunitatea. Dacă tinerii au întreţinut relaţii sexuale înainte de căsătorie, nunta are loc, însă, într-un cadru restrâns, în afara bisericii, afirmă pastorul. Înainte de a se căsători, tinerii penticostali au mai multe întâlniri consultative cu pastorul prin care “realizează importanţa căsniciei, dar şi dacă sunt făcuţi unul pentru celălalt”.

Lucrurile pe care penticostalii le consideră grave sunt fumatul, băutura, adulterul, avortul, hoţia şi minciuna. La biserică, femeile au voie doar în fustă, cu capul acoperit şi fără podoabe pe ele. “Domnul Isus Hristos nu a băut, nu a fumat, nu a avut case mari. Simplitatea este modelul care trebuie urmat”, afirmă pastorul Bisericii Betel care are 1.400 de credincioşi. În total, în Bucureşti sunt 11.000 de penticostali.

Penticostalii practică “ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli.

În fruntea bisericii se află un pastor, absolvent al Institutului Teologic Penticostal, din Bucureşti. Pastorul este foarte activ în viaţa comunităţii, el fiind implicat într-o serie de proiecte sociale prin intermediul unei fundaţii de întrajutorare. “Dacă eu nu mai pot ca şi comunitate locală să spijin o familie, eu scriu la cineva din afară, la o biserică de acolo şi ei trimit bani în cont. Cum ai putea să spui cuiva că ai credinţă şi când îl vezi lipsit să îi spui să meargă în pace. Cum să meargă în pace dacă el nu are ce să mănânce. E adevărat că poate că sunt unii care intră în biserică doar ca să primească ajutoare, dar aceştia se găsesc peste tot”, afirmă pastorul Florin Ianovici.

La nivel central, există Consiliul Bisericesc Naţional, care ia deciziile principale legate de credinţa şi biserica penticostală. În România există 3.000 de biserici penticostale, care fac parte din nouă regiuni

http://crestinmonden.wordpress.com/