Etichetă: Eseuri de Simion Felix Marţian
Vreau acasă, nene Barnevernet!
Mă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?
Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.
Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.
Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la…
Vezi articolul original 341 de cuvinte mai mult
Copiii aparțin părinților!
Mi-am supraevaluat echilibrul interior și controlul asupra supapelor care-mi dozează sentimentele. Nu eram pregătit pentru încă o lovitură. Căutând să fiu la curent cu evoluția dramei familiei Bodnariu, am întâlnit această afirmație mai mult decât șocantă: Copiii aparțin Statului.
Ludovic al XIV-lea, Le Roi Soleil, a spus: „L’Etat c’est moi!”. Statul sunt eu. Dar pe el îl folosim doar ca exemplu de absolutism monarhic. Care este, totuși, rolul Statului în democrația contemporană?
Că un sistem face o astfel de afirmație, nu e surprinzător, pentru că diavolul poate să spună orice. Surpinzător, dureros, sfâșietor e faptul că sunt oameni care îmbrățișează astfel de idei. Cui aparțin copiii?
Toate războaiele care au însângerat filele istoriei au pornit de la proprietate. De la încălcarea și apărarea ei. Oamenii au avut dintotdeauna un puternic sentiment al proprietății. Astăzi vorbim tot mai mult de „proprietate intelectuală”. Proprietate apărată de lege prin „drept de autor”, „marcă…
Vezi articolul original 400 de cuvinte mai mult
Bodnariu, numele unei drame
Sunt creștin. Dacă ar fi fost la modă, aș fi spus-o în șoaptă, să nu pară că mă laud. Dar nu mai e la modă. De mult. Ba dimpotrivă. Așa că pot să și strig, fără să fiu acuzat de lipsă de modestie.
Sunt și tată. Ambele perspective sunt canale prin care drama cu care se confruntă această familie mă afectează profund. Mă zguduie. Și dacă nu aș fi fost nici creștin, nici părinte, aș fi rămas, totuși, om. Cu rațiune și sentimente. Sentimente la care apelează chiar și cei care sfidează morala creștină.
Chiar mă ispitea un gând nebunesc: ce-aș fi făcut într-o situație similară? Am alungat cu lașitate gândul. Nu vreau să-mi evaluez nici măcar imaginar rezistența la astfel de tensiuni. Mi-e teamă să mă întreb cât ar fi rezistat zidul sentimentelor creștinești în fața durerii de fiară rănită căreia i s-au furat puii.
Sufăr alături de familia…
Vezi articolul original 422 de cuvinte mai mult
Rusalii şi flori de câmp
Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.
Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.
Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.
Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.
Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.
Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.
Vulcan, 14 iunie 2013 Simion Felix Marțian
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 