Recent s-au împlinit 366 de ani de la apariția primului Nou Testament în limba română. Volumul are valoare de patrimoniu şi datorită modului atractiv în care a fost legat în piele. Dincolo de designul cărții, ceea ce surprinde este motivația traducerii în limba poporului. Importanța acordată cândva textului sacru contrastează puternic cu neglijența manifestată astăzi.

La 21 ianuarie 1648 a apărut la Alba Iulia (Bălgrad, cum era cunoscută în acea perioadă) prima traducere integrală în limba română a Noului Testament. Noul Testament de la Bălgrad este considerat o operă de referinţă pentru traducerile ulterioare ale Sfintei Scripturi, devansând mult mai cunoscuta „Biblia de la Bucureşti” din 1688 sau „Biblia de la Blaj” din 1795. Cercetătorii care au fost preocupați de acest gen de traduceri susțin că ceea ce impresionează la citirea tipăriturii de acum 366 de ani este faptul că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de aceea a poporului, de o mare frumuseţe literară și care a stat la baza limbii române literare.

Traducerea, care îi aparține mitropolitului Transilvaniei Simion Ştefan, trebuie încadrată în contextul epocii sale. Demersul a fost influenţat de mişcările religioase care au avut loc în Transilvania. Fiind prigoniţi atât din motive etnice, cât şi confesionale, românii erau supuşi unui presiuni calvine din ce în ce mai accentuate. Specialiștii justifică această traducere ca o formă de înfruntare a calvinizării forţate a românilor din Transilvania.

Însă surprinzător este faptul că rezistența în faţa calvinism a putut să aibă loc acceptând chiar una dintre cerințele sale: traducerea Bibliei în limba fiecărui popor. Ierarhia bisericească consideră că această traducere constituie o dovadă a rolului pe care ortodoxia l-a jucat în punerea bazelor limbii române. Importanța acordată acestei cărți este ilustrată și prin faptul că mitropolitul Simion Ştefan a fost canonizat.

Text biblic românesc sub influență protestantă?

Cu siguranță, rolul jucat de către ierarhul transilvănean în realizarea acestei traduceri este incontestabil. Însă, în spiritul onestității față de fapte, trebuie menționat faptul că în istoria traducerii Bibliei în limba română un capitol substanțial ar trebui să îl ocupe în primul rânddiaconul Coresi. Traducerile sale constituie un caz aparte, în condițiile în care, spre deosebire de mitropolit, Coresi pare să fi colaborat fructuos și echidistant cu luteranii, calviniştii și ortodocșii. Mai mult de atât, primele traduceri ale textului biblic în limba română îi aparțin lui Coresi, nu răspunzând inițiativelor Bisericii Ortodoxe, ci în ciuda acesteia.

Deja în 1570, cu mult timp înaintea traducerii lui Simion Ștefan, Coresi publicase în limba română Psaltirea și Liturghierul. La acel moment, slujba în Biserica Ortodoxă se desfășura în limba slavonă. Pe acest fond, traducerile lui Coresi au venit în contrast cu tendințele tradiționaliste ale bisericii. Pentru a diminua criticile din partea ierarhiei ortodoxe, Coresi a tradus și a tipărit în 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu doar cărțile aflate sub influența reformei luterane pot fi traduse în limba română, ci și cărțile ortodoxe.

Acest demers poate fi justificat în spiritul Reformei protestante: „Toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avămu.” Un asemenea argument este susținut de către lingvistul și filologul Ioan Gheție, în cartea Diaconul Coresi și izbânda scrisului în limba română. În opinia sa, nu există mărturii de încredere care să ateste că Biserica Ortodoxă ar fi admis introducerea limbii române în slujbele bisericești, aceasta fiind interesată mai mult cu păstrarea tradiției. Luând în calcul aceste aspecte, se poate concluziona că apariția primelor traduceri ale textului biblic în limba română este rezultatul influențelor puternice venite dinspre Occident, cu scopul de a facilita citirea Bibliei în limba vorbită de popor.

Soluția vine din mediul laic?

Dacă trecutul istoric este marcat de aceste dispute legate între tendințele reformatoare și cele tradiționaliste din sânul Bisericii Ortodoxe, asistăm astăzi la propagarea unei inerții care face ca Biblia să fie considerată mai mult pentru uzul bisericesc.

În aceste condiții, par ciudate inițiative de promovare a lecturii Bibliei care vin din zona laică și nu din mediul bisericesc, așa cum ar fi fost de așteptat. Astfel, o lansare de carte precum cea a criticului literar Dan C. Mihăilescu,  Cărțile care ne-au făcut oameni, a prilejuit ocazia unor mari personalități românești să mărturisească despre Biblie că a fost cartea care a schimbat viețile multora dintre ei. „A citit toată viaţa aceeaşi carte. Aveam mai bine de 40 de ani când mi-am dat seama că bunica mea cu patru clase vorbea atât de frumos, pentru că toată viaţa ei a citit Psalmii”, a afirmat pictorul Ștefan Câlția.

Una dintre cele mai intense provocări în direcția lecturării Bibliei vine din partea filosofului Andrei Pleșu. Deja celebra carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (un succes al Editurii Humanitas) se constituie și ca o acuză adresată bisericii majoritare: „Biserica noastră are, într-o anumită zonă a ei, o înclinaţie folclorică spre invalidarea studiului, a intelectului, a cercetării. S-ar zice că lucrurile astea pun în pericol trăirea. Nu strică un pic de studiu: biblioteca nu e chiar iad şi inteligenţa nu e neapărat un păcat. Nu există viaţă spirituală fără riscuri.”

Dincolo de încercarea de a scoate din letargie un tradiționalism inert, apelul lui Andrei Pleșu se constituie ca o invitație pentru rescrierea propriului destin: „Cred că e mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei, a parabolelor lui Iisus decât să fii cuplat la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin în mod ilicit Biblia noastră cotidiană.”

semneletimpului.ro

O declarație adoptată în unanimitate duminică noaptea de către membrii Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite îndemna la un „armistițiu umanitar imediat și fără condiții” în Fâșia Gaza. Aceasta după ce armata israeliană a anunțat duminică dimineața că va relua în cel mai scurt timp operațiunile militare, ca răspuns la „tirurile de rachete lansate constant de către Hamas”, în ciuda armistițiului umanitar declarat cu puțin timp în urmă.

Preşedintele american Barack Obama a intervenit personal, duminică, cerându-i aliatului său israelian să accepte un armistiţiu „imediat şi fără condiţii” cu Hamas, în Fâşia Gaza, unde, potrivit unui ultim bilanţ prezentat de salvatori locali, conflictul, care a intrat duminică în a douăzecea zi, a provocat moartea a 1.049 de palestinieni, marea majoritate civili. Alţi aproximativ 6.000 au fost răniţi, relatează Mediafax.

De asemenea, peste 40 de militari israelieni au fost ucişi în lupte în această regiune, iar doi civili au murit în urma unor tiruri de rachete palestiniene. Sâmbătă, au fost spitalizaţi 138 de militari, dintre care nouă se află în stare gravă, potrivit armatei, transmite aceeași sursă.

Bilanțul victimelor continuă să crească pe măsură ce conflictul se intensifică și adâncește o întrebare veche, cu variante multiple de răspuns: de ce nu pot face pace Hamas, palestinienii și israelienii? Propunerile de armistițiu nu reușesc să își atingă scopul în toate taberele simultan și, prin urmare, de data aceasta, organizația Hamas a fost prima care a renunțat la pace.

Fiul Hamasului

Pe acest fond, un reputat critic al grupării, fiul unuia dintre fondatorii ei, care în prezent se declară creștin, oferea viziunea lui într-un interviu recent acordat postului CNN. „Hamasului nu îi pasă nici de viețile israelienilor, nici de cele ale palestinienilor (…), nu le pasă nici măcar de ei înșiși”, declara Mosab Hassan Yousef. „Ei consideră că moartea pentru ideologia lor este o formă de închinare. Hamasul nu caută coabitarea și compromisul; Hamasul caută cucerirea”, a adăugat Yousef, spunând și că „distrugerea statului Israel nu este destinația finală a organizației Hamas”. Aceasta, în opinia lui Yousef, ar avea drept scop „construirea unui stat islamic pe ruinele oricărei alte civilizații”.

Povestea lui Yousef, exploatată la nivel internațional și sub forma unei cărți (Son of Hamas) și a unui film (The Green Prince), a fost un atu de imagine pentru tabăra israeliană. Deși s-a născut în familia fondatorului și liderului Hamas Sheikh Hassan Yousef, Mosab Yousef a ajuns să lucreze sub acoperire pentru serviciile secrete israeliene, Shin Bet, care îl considerau cea mai valoroasă resursă a lor în rândul conducerii Hamas. Potrivit surselor israeliene, informațiile pe care Yousef le-a furnizat cât timp a lucrat pentru Shin Bet au prevenit zeci de atacuri sinucigașe și asasinate avându-i ca țintă pe israelieni, au dus la descoperirea a numeroase celule Hamas și la prinderea mai multor militanți ai grupării islamiste, între care chiar și tatăl lui.

Șeicul Hassan Yousef s-a dezis de fiul lui când a aflat că, după ce a fost arestat de israelieni, acesta a fost „cumpărat” de ei și transformat în spion. Mosab Yousef relata aceeași poveste punând accentele diferit și spunând că timpul pe care l-a petrecut în închisoarea israeliană l-a convins de cruzimea incomparabilă a Hamasului. Însă și faptul că Mosab s-a convertit la creștinism a contat, tatăl lui dezmoștenindu-l „cu tristețe”, invocând lipsa oricărei alte alternative după ce fiul lui „a încetat să mai creadă în Dumnezeu”, nota NBC News.

Din nou, istoria pe care o spune Mosab e diferită, el povestind că a devenit creștin fiind cucerit de principiul christic al iubirii pentru dușmani. Și, de fapt, acesta a fost și motivul pentru care Mosab a întors armele. În cartea lui, despre care a vorbit într-o emisiune a jurnalistei CNN Christina Amanpour, el povestește că inițial a vrut să-i mintă pe israelieni și doar să pretindă că ar lucra pentru ei. Însă în timp, a ajuns convins că israelienii, deși nelipsiți de greșeli, „sunt mai morali decât poporul lui”. Iar această constatare „a fost o problemă de ordin moral pentru mine”, spunea Mosab, dezgustat de duritatea și implacabilitatea Hamasului.

Epilog

Povestea lui Mosab nu s-a încheiat, nici după ce s-a mutat în California (SUA), de unde continuă să activeze pentru aplanarea conflictului în Gaza. În recapitularea cauzelor acestui conflict, este de reamintit faptul că Hamas s-a format din Frăţia Musulmană a Egiptului, în 1987, după izbucnirea Primei Intifade, şi reprezintă Mişcarea Islamică de Rezistenţă. Ţinta lor este să elibereze teritoriile palestiniene de sub ocupaţia israeliană. Statele Unite, Israel şi UE o consideră o grupare teroristă. Conform Cartei Mişcării Hamas, acceptarea existenței statului Israel reprezintă o încălcare a jurisprudenței musulmane, Palestina fiind un dar de la Dumnezeu pentru palestinieni.

Nici Israelul, nici Hamasul nu sunt dispuse să înceteze focul în absența satisfacerii unor condiții. Israelul cerea ca toate grupările armate palestiniene din Gaza să înceteze atacurile, iar palestinienii au cerut deschiderea granițelor Israelului pentru libera circulație a persoanelor și bunurilor și stoparea crimelor îndreptate de Israel împotriva liderilor Hamas.

semneletimpului.ro

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Papa Francisc este primit cu aplauze într-o biserică penticostală din Italia

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Comemorare un secol de existență a creștinilor penticostali pe meleagurile Cleanov și Filiași, județul Dolj

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Brădețel: Tabăra tinerilor peste 25 de ani