Au ţinut cuiele în alcool medicinal toată noaptea, iar a doua zi şi-au dezinfectat mâinile de nenumărate ori. Îşi pregăteau crucificarea.
Roberto Quiroz (50 ani) este unul dintre cei 12 bărbaţi filipinezi care au participat anul acesta la sărbătorirea Paştelui prin… crucificare. Pentru Quiroz, aceasta este al douăzecilea an în care trece prin durerosul ritual. Prima dată când s-a oferit să fie crucificat gestul lui a fost motivat de o durere sufletească: a crescut orfan după ce părinţii l-au abandonat. Ani de-a rândul a încercat să îşi găsească familia, fără succes. În mod surprinzător, după ce a participat prima dată la crucificare, Quiroz şi-a regăsit părinţii. Aceasta l-a convins să continue să parcurgă Drumul Durerii în fiecare an, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul pe care i l-a dat Dumnezeu.
Povestea lui Quiroz o spune Tess Rivers, într-un material care tulbură prin contrastele pe care le prezintă. Nu e neobişnuit, relatează Rivers, ca în cadrul acestor procesiuni, în timp ce penitenţii se lovesc cu biciul stropind în stânga şi în dreapta cu propriul sânge, să vezi copii alergând de colo-colo, jucându-se cu baloane colorate sau căutând bomboane pe la tarabele cu mărunţişuri, instalate în piaţă.
În fiecare an, piaţa Pampanga este scena pe care se reface, în Vinerea Mare dinaintea Paştelui, crucificarea Domnului Iisus. Zeci de oameni se autoflagelează până le sare sângele, şi alţi câţiva se lasă ridicaţi pe crucile de lemn, pentru a comemora evenimentele de la Paşte. Biserica Catolică, cea din care face parte majoritatea acestor credincioşi, nu este de acord cu practicile crucificării, însă le trece cu vederea pentru că tradiţia este prea bine înrădăcinată în mentalul colectiv.
Crucificarea, ca practică devoţională există cel puţin de la jumătatea secolului XIX, când un grup de catolici din New Mexico, autointitulaţi „Hermanos de Luz” (Fraţii Luminii), conduceau anual repuneri în scenă a crucificării Domnului, în Săptămâna Patimilor. Pe atunci însă, cel care pătimea era legat, nu bătut în cuie.
Ca şi Quiroz, unii penitenţi au practicat acest ritual în repetate rânduri. În San Pedro Cutud, Euben Enaje a fost crucificat de 21 de ori (începând cu anul 2007).
Un alt bărbat, Ronaldo del Campo, tâmplar în Pampanga, a jurat să se lase crucificat în fiecare Vinere Mare, timp de 15 ani, dacă Dumnezeu o va ajuta pe soţia lui să păstreze o sarcină dificilă. Şi s-a ţinut de cuvânt.
Autorităţile din Filipine sunt nemulţumite de perpetuarea acestei tradiţii, însă sunt neputincioase în faţa acestei exprimări extreme a pietăţii. Tot ce pot face autorităţile este să lanseze apeluri către participanţi, pe care îi avertizează să îşi administreze injecţii cu tetanos şi să sterilizeze cuiele folosite în ritual.
Dincolo de implicaţiile pentru sănătate, impactul pe care această practică îl are asupra convingerilor spirituale ale penitenţilor este greu de estimat. Nimeni nu poate spune cu certitudine cât rău poate face perspectiva existenţei unui Dumnezeu care Se lasă îmbunat de practicile automutilante ale credincioşilor sau care îşi condiţionează ajutorul şi iubirea după cantitatea de sânge pe care o varsă închinătorii. Dacă Quiroz şi-a găsit familia biologică, el a rămas, într-un fel orfan, fiindcă nu a înţeles că Dumnezeu are toată deschiderea să îl primească în „familia” Lui, fără penitenţe, şi că penitenţa supremă a fost deja îndeplinită prin răstignirea Domnului Christos.
Calculele realizate în urma datelor strânse la ultimul recensământ, din 2011, arată care este situația curentă a religiei în România.
O familie din Cociu este nevoită să-şi înmormânteze ruda decedată în alt cimitir şi nu în cel în care i se odihneşte soţia, întrucât bătrânul a trecut la altă religie anul precedent, iar preotul ortodox din localitate refuză să-i dea un loc de veci alături de consoartă, în ciuda faptului că este plătit încă din timpul vieţii.
La o vârstă la care alți oameni se pregătesc să își încheie viața, Fauja Singh a început una nouă. Aproape de 90 de ani se simțea mai mult mort decât viu, după ce soția și unul dintre fiii săi au decedat. Atunci a început să alerge, iar acum, la 102 ani, nu își poate închipui viața fără pantofii săi de alergat.
Situația din Siria se deteriorează tot mai mult. Peste 7 milioane de persoane suferă din cauza nevoii de asistență umanitară. Creștinii din Siria suferă nu doar din cauza nevoii de asistență umanitară și a crizei politice, ci și din cauza persecuției din partea musulmanilor. 90% din populația Siriei este musulmană.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 