Va trece viaţa noastră ca un abur….

Va trece viaţa noastră ca un abur,
Ca umbra ce se pierde-n asfinţit….
Şi ce va mai rămâne după noi?
O rimă…un cuvânt…tot ce-am iubit…

Vor trece anii noştri ca un râu
Ce nu se mai întoarce la izvoare…
În urmă va rămâne amintirea
Şi tot ce-am strâns în lumea trecătoare…

Căci omul ce-i? Ce-i viaţa pe pământ?
O licărire scurtă în vastul univers,
O frunză ce-i pierdută, purtată de furtuni,
Un orologiu vechi ce s-a oprit din mers…

E omul fir de praf şi viaţa o nălucă…
Şi-atunci ce rost mai are umblarea pe pământ
Când totu-i relativ şi viaţa e un vis
Şi e deşertăciune şi goană după vânt?

E-adevărat…aici e totul trecător!
Şi viaţa, şi speranţa, şi lacrima şi cântul…
Dar…o, ce fericire să ştii c-ai strâns comori
Acolo, sus în ceruri cum te-anvăţat Cuvântul!

Să ştii că n-ai trăit o viaţă în zadar…
C-ai fost lumină vie şi trâmbiţă-n popor,
Că inima ţi-a fost altar de închinare
Şi L-ai slujit pe Domnul cu dragoste şi dor!

Şi-atunci când drumul tău va fi sfârşit, creştine,
S-auzi o voce dulce şoptindu-ţi din înalt:
-Când vei zbura spre cer lăsând această lume-
„Hai, vino fiu iubit! De mult te-am aşteptat!”

Vulcan-24-03-2013       Maria Luca