Un slujitor mentorat de Duhul Sfânt -SANDU MARIN (Auto-biografie) 1

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am  spus Eu”  (Ioan 14:26).

 M-am născut în 28 ianuarie 1929, în comuna Buceşti, judeţul Galaţi. Părinţii mei  au fost oameni simpli, fără  şcoală, iar religia pentru ei era foarte importantă. Ne-au învăţat să respectăm datinile şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi chiar insistau să ne rugăm cu faţa spre Răsărit, iar la sfârşit să ne facem semnul crucii. Mama, fiind mai  religioasă decât tata, ne spunea că dacă  vrem să ne mântuim sufletele atunci trebuie să respectăm toate obiceiurile acestea.

 În perioada copilăriei o însoţeam pe mama la Adunarea Oastea Domnului, însă, când am  ajuns la pubertate, alte lucruri au fost mai importante pentru mine. Adunarea nu mai  era pe lista mea cu priorităţi şi nici  nu mă  gândeam că va fi vreodată, însă Dumnezeu este Cel care  are ultimul cuvânt.

 Astfel, când fratele meu Dumitru, mai  mare decât mine cu 10 ani, s-a întors din armată, m-a rugat să merg cu el la adunare. I-am respins invitaţia imediat, însă el a continuat să insiste, spunân- du-mi că vor mai  fi şi alţi tineri acolo.  Auzind eu lucrul acesta am acceptat să merg cu el. Adunarea era la Costache Negri  şi pentru că erau foarte mulţi oameni slujba s-a ţinut în grădina familiei Vârtosu.

Serviciul religios a început sâmbătă seara şi s-a încheiat duminică seara. Predicatori au fost Bălăuţă din Bacău, Silviu din Cluj, Ioan Marini şi Traian Dorz.

– Măi îngâmfaţilor, aţi venit voi cu ostăşia voastră să stricaţi religia şi tradiţia strămoşească! Ne-a mâncat atâţia ani  viermele baptist şi acum veniţi şi voi cu învăţătura voastră, ca să tulburaţi credinţa oamenilor…

 M-am apropiat încet de locul  în care se aflau  cei doi şi mă  uitam când la preot, când la predicator. Ioan Marini era slab,  chiar foarte slab,  iar preotul era la cealaltă extremă. Marini nu spunea nimic, dar  preotul nu mai  înceta în a arunca insulte la adresa lui Marini şi a întregii adunări. Însă  toată zarva asta nu dură mult, deoarece gazda, ortodox şi el, a luat un par  şi s-a repezit la preot, spunându-i:

– Cine-i mai  îngâmfat, mă? El sau tu? Nu vezi cum curge grăsimea de pe tine?  Cine  ţi-a dat  voie să intri în grădina mea şi să tulburi liniştea? Stai că te învăţ eu pe tine!

 Preotul s-a suit repede în şaretă şi a luat-o  la galop. Dupa plecarea acestuia, Ioan Marini a citit  din Isaia  53, unde prorocul vorbeşte despre suferinţele şi patimile prin care  avea  să treacă Mântuitorul lumii – Isus  Hristos. Cuvintele acelea au străpuns inima mea şi toate îndoielile şi prejudecăţile pe care  le-am  avut au dispărut. Simţeam că vreau să ştiu mai  multe despre acest Isus.  Exemplul de răbdare şi tăcere în faţa preotului dat de Ioan Marini mi-a schimbat părerea pe care  o aveam despre ostaşi. De aceea, când fratele Traian Dorz i-a îndemnat să meargă în faţă pe toţi acei ce doresc să încheie legământ cu Domnul, eu am  fost primul care  a răspuns. Domnul s-a atins de mine în ziua  aceea şi ştiam că viaţa mea nu o să mai  fie la fel din acel moment. În mine se născuse dorinţa de a şti mai  multe despre Dumnezeu, de a-L cunoaşte mai  mult. Am simţit atunci că Dumnezeu mă  cheamă să-L vestesc celor  din întuneric.

 La scurt timp după ce mi-am predat viaţa în mâna Domnului, fraţii din adunarea Oastea Domnului m-au pus  să slujesc. Am fost invitat să predic în biserica locală, în Buceşti,dar şi în cele din satele vecine: Lieşti,  Nămoloasa, Criviţa, Costache Negri, Moisei, Comăneşti etc.

 În anul 1946, o secetă mare a cuprins Moldova de Sud.  Întreaga recolta s-a uscat şi, inevitabil,o foamete cumplită şi-a arătat colţii.  Oamenii erau disperaţi; cei credincioşi sperau că Dumnezeu v-a aduce izbăvire… şi izbăvirea a venit, însă nu era tocmai cum s-au aşteptat ei. Fraţii din comuna Chiuieşti, judeţul Cluj (în vremea aceea judeţul Someş), au trimis un delegat în zona noastră cu următoarea misiune: să găsească tineri şi tinere doritori să lucreze în Ardeal, plata constând în hrană şi îmbrăcăminte.

 Ne-am  adunat la Iveşti. Eram 28 de tineri, din mai  multe localităţi, cu vârsta cuprinsă între 15-20 de ani. Pentru că eram predicator şi mulţi mă  cunoşteau, părinţii tinerilor au decis  ca eu să fiu conducătorul lor şi şi-au sfătuit copiii să mă  asculte.

Datoria mea era să-i ajut  şi să-i învăţ să rămână lângă Domnul.

 Odată ajunşi în Chiuieşti am  avut parte de o mare surpriză: întreg satul ne-a primit cu braţele deschise. Erau acolo  ortodocşi, baptişti, penticostali, catolici, ostaşi. Erau mulţi, iar noi  eram aşa de bucuroşi că suntem primiţi cu atâta bucurie şi căldură. Am avut grija  ca fiecare tânăr de care  eram responsabil să fie luat în grijă  de către o familie. Eu nu voiam să lucrez numai pentru mâncare şi îmbrăcămine. Eram fierar şi voiam să lucrez pentru bani, ca să pot să-mi ajut  şi familia din Moldova.

 Astfel, mi-am închiriat un loc micuţ în care  să mă  pot refugia după o zi obositoare. După 2 săptămâni de la sosirea mea în Ardeal mi-am găsit şi de lucru: în satul Dealul Mare,  la 15 km  distanţă de Chiuieşti, locuia un om care  avea  o fierarie, însă din cauza bătrâneţii şi a bolii  el nu se mai  putea ocupa de ea aşa că mi-a închiriat-o pe gratis.

 Toate  erau bune şi frumoase, însă un lucru îmi  lipsea… în satul acela  nu era adunare de ostaşi, ci numai de penticostali, iar despre aceştia eu auzisem niste poveşti tulburătoare, cum duhurile rele îi trântesc de pământ, se zvârcolesc şi fac spume la gură. Când am aflat că printre tinerii de care eram responsabil se aflau  unii care frecventau bisericile penticostale i-am mustrat şi le-am  cerut să nu mai  meargă la adunările acestora. Atunci eram convins că gestul meu a fost unul bun. Printre clienţii mei se aflau  şi penticostali. De multe ori, în timp ce eu le executam comanda, ei îmi  vorbeau despre credinţa lor. Eram aşa de supărat pe ei şi adeseori îi reduceam la tăcere spunându-le: „Despre religie să vorbiţi la biserică. La atelier vorbim despre ce aveţi nevoie, iar eu vă servesc.”

 Din banii pe care  îi obţineam la atelier cumpăram grâu şi mălai pe care  sora  mea Culina le ducea cu ea înapoi în Moldova, unde era aşteptată cu nerăbdare de restul familiei. Astfel, familia mea a reuşit să treacă cu bine peste aceea perioadă dificilă.

 Ori de câte ori Culina venea în Ardeal după provizii, stătea în gazdă la o soră  penticostală, Rusandra Voievod. Într-o joi seara, amândouă au venit la mine la fierarie şi m-au rugat stăruitor să merg cu ele la biserica penticostală. Nici nu am  vrut să aud aşa ceva; nu voiam să am  de-a face cu duhurile rele. Mă gândeam: „Cum am  să arăt eu în faţa tinerilor pe care  i-am mustrat că au fost într-o astfel de biserică? Categoric nu merg acolo.” Obosit însă de insistenţele fetelor am hotărât să le însoţesc şi în timp ce ne îndreptam spre adunare mă  gândeam că atunci când voi ajunge acolo  îmi  voi căuta un loc mai  în spate, lângă perete, pentru a mă  putea apăra de penticostalii stăpâniţi de duhuri (în cazul în care  ar sări  la mine).

 Când am  ajuns acolo,  fratii m-au rugat să ocup un loc în faţă,  dar i-am refuzat. Mi-am  găsit  repede un loc mai  în spate şi aşteptam încordat, dar  şi curios, să văd cum se desfăşoară un serviciu religios la penticostali. La ora  de rugăciune, un frate s-a rugat în alte  limbi. M-am bucurat că nu e lângă mine şi în timp ce el se ruga eu mă  uitam să văd  ce se va întâmpla cu el… însă nimic din ce auzisem eu nu s-a întâmplat: nu l-au izbit duhurile de pământ şi nici  nu a făcut spume la gură. În timp ce eu meditam la toate astea l-am auzit pe fratele rugân-du-se astfel: „Doamne, Tată,  iartă-i petoţi acei care  ne vorbesc de rău, căci până să cunoaştem Adevărul aşa am  făcut şi noi!”