Categorie: BIOGRAFII

Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26).

SANDU MARIN „Dar, după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» Nouă, însă, ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Cor 2:9-10).

M-am născut în 28 ianuarie 1929, în comuna Buceşti, judeţul Galaţi. Părinţii mei au fost oameni simpli, fără şcoală, iar religia pentru ei era foarte importantă. Ne-au învăţat să respectăm datinile şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi chiar insistau să ne rugăm cu faţa spre Răsărit, iar la sfârşit să ne facem semnul crucii. Mama, fiind mai religioasă decât tata, ne spunea că dacă vrem să ne mântuim sufletele atunci trebuie să respectăm toate obiceiurile acestea.

În perioada copilăriei o însoţeam pe mama la Adunarea Oastea Domnului, însă, când am ajuns la pubertate, alte lucruri au fost mai importante pentru mine. Adunarea nu mai era pe lista mea cu priorităţi şi nici nu mă gândeam că va fi vreodată, însă Dumnezeu este Cel care are ultimul cuvânt.

Astfel, când fratele meu Dumitru, mai mare decât mine cu 10 ani, s-a întors din armată, m-a rugat să merg cu el la adunare. I-am respins invitaţia imediat, însă el a continuat să insiste, spunân- du-mi că vor mai fi şi alţi tineri acolo. Auzind eu lucrul acesta am acceptat să merg cu el. Adunarea era la Costache Negri şi pentru că erau foarte mulţi oameni slujba s-a ţinut în grădina familiei Vârtosu.

Serviciul religios a început sâmbătă seara şi s-a încheiat duminică seara. Predicatori au fost Bălăuţă din Bacău, Silviu din Cluj, Ioan Marini şi Traian Dorz.

Prima zi o petrecusem alături de nişte tineri care nu erau ostaşi, glumind şi povestind. Nu am dat importanţă rugăciunilor şi cuvântărilor ţinute de acei predicatori „însemnaţi”, cum îi numea fratele meu. A doua zi, în jurul orei 9, în timp ce Ioan Marini predica, a sosit un preot ortodox din Cudalbi. Acesta a intrat în grădină şi a început să-l insulte pe Ioan Marini:

– Măi îngâmfaţilor, aţi venit voi cu ostăşia voastră să stricaţi religia şi tradiţia strămoşească! Ne-a mâncat atâţia ani viermele baptist şi acum veniţi şi voi cu învăţătura voastră, ca să tulburaţi credinţa oamenilor…

M-am apropiat încet de locul în care se aflau cei doi şi mă uitam când la preot, când la predicator. Ioan Marini era slab, chiar foarte slab, iar preotul era la cealaltă extremă. Marini nu spunea nimic, dar preotul nu mai înceta în a arunca insulte la adresa lui Marini şi a întregii adunări. Însă toată zarva asta nu dură mult, deoarece gazda, ortodox şi el, a luat un par şi s-a repezit la preot, spunându-i:

– Cine-i mai îngâmfat, mă? El sau tu? Nu vezi cum curge grăsimea de pe tine? Cine ţi-a dat voie să intri în grădina mea şi să tulburi liniştea? Stai că te învăţ eu pe tine!

Preotul s-a suit repede în şaretă şi a luat-o la galop. Dupa plecarea acestuia, Ioan Marini a citit din Isaia 53, unde prorocul vorbeşte despre suferinţele şi patimile prin care avea să treacă Mântuitorul lumii – Isus Hristos. Cuvintele acelea au străpuns inima mea şi toate îndoielile şi prejudecăţile pe care le-am avut au dispărut. Simţeam că vreau să ştiu mai multe despre acest Isus. Exemplul de răbdare şi tăcere în faţa preotului dat de Ioan Marini mi-a schimbat părerea pe care o aveam despre ostaşi. De aceea, când fratele Traian Dorz i-a îndemnat să meargă în faţă pe toţi acei ce doresc să încheie legământ cu Domnul, eu am fost primul care a răspuns. Domnul s-a atins de mine în ziua aceea şi ştiam că viaţa mea nu o să mai fie la fel din acel moment. În mine se născuse dorinţa de a şti mai multe despre Dumnezeu, de a-L cunoaşte mai mult. Am simţit atunci că Dumnezeu mă cheamă să-L vestesc celor din întuneric.

La scurt timp după ce mi-am predat viaţa în mâna Domnului, fraţii din adunarea Oastea Domnului m-au pus să slujesc. Am fost invitat să predic în biserica locală, în Buceşti,dar şi în cele din satele vecine: Lieşti, Nămoloasa, Criviţa, Costache Negri, Moisei, Comăneşti etc.

În anul 1946, o secetă mare a cuprins Moldova de Sud. Întreaga recolta s-a uscat şi, inevitabil,o foamete cumplită şi-a arătat colţii. Oamenii erau disperaţi; cei credincioşi sperau că Dumnezeu v-a aduce izbăvire… şi izbăvirea a venit, însă nu era tocmai cum s-au aşteptat ei. Fraţii din comuna Chiuieşti, judeţul Cluj (în vremea aceea judeţul Someş), au trimis un delegat în zona noastră cu următoarea misiune: să găsească tineri şi tinere doritori să lucreze în Ardeal, plata constând în hrană şi îmbrăcăminte.

Ne-am adunat la Iveşti. Eram 28 de tineri, din mai multe localităţi, cu vârsta cuprinsă între 15-20 de ani. Pentru că eram predicator şi mulţi mă cunoşteau, părinţii tinerilor au decis ca eu să fiu conducătorul lor şi şi-au sfătuit copiii să mă asculte.

Datoria mea era să-i ajut şi să-i învăţ să rămână lângă Domnul.

Odată ajunşi în Chiuieşti am avut parte de o mare surpriză: întreg satul ne-a primit cu braţele deschise. Erau acolo ortodocşi, baptişti, penticostali, catolici, ostaşi. Erau mulţi, iar noi eram aşa de bucuroşi că suntem primiţi cu atâta bucurie şi căldură. Am avut grija ca fiecare tânăr de care eram responsabil să fie luat în grijă de către o familie. Eu nu voiam să lucrez numai pentru mâncare şi îmbrăcămine. Eram fierar şi voiam să lucrez pentru bani, ca să pot să-mi ajut şi familia din Moldova.

Astfel, mi-am închiriat un loc micuţ în care să mă pot refugia după o zi obositoare. După 2 săptămâni de la sosirea mea în Ardeal mi-am găsit şi de lucru: în satul Dealul Mare, la 15 km distanţă de Chiuieşti, locuia un om care avea o fierarie, însă din cauza bătrâneţii şi a bolii el nu se mai putea ocupa de ea aşa că mi-a închiriat-o pe gratis.

Toate erau bune şi frumoase, însă un lucru îmi lipsea… în satul acela nu era adunare de ostaşi, ci numai de penticostali, iar despre aceştia eu auzisem niste poveşti tulburătoare, cum duhurile rele îi trântesc de pământ, se zvârcolesc şi fac spume la gură. Când am aflat că printre tinerii de care eram responsabil se aflau unii care frecventau bisericile penticostale i-am mustrat şi le-am cerut să nu mai meargă la adunările acestora. Atunci eram convins că gestul meu a fost unul bun. Printre clienţii mei se aflau şi penticostali. De multe ori, în timp ce eu le executam comanda, ei îmi vorbeau despre credinţa lor. Eram aşa de supărat pe ei şi adeseori îi reduceam la tăcere spunându-le: „Despre religie să vorbiţi la biserică. La atelier vorbim despre ce aveţi nevoie, iar eu vă servesc.”

Din banii pe care îi obţineam la atelier cumpăram grâu şi mălai pe care sora mea Culina le ducea cu ea înapoi în Moldova, unde era aşteptată cu nerăbdare de restul familiei. Astfel, familia mea a reuşit să treacă cu bine peste aceea perioadă dificilă.

Ori de câte ori Culina venea în Ardeal după provizii, stătea în gazdă la o soră penticostală, Rusandra Voievod. Într-o joi seara, amândouă au venit la mine la fierarie şi m-au rugat stăruitor să merg cu ele la biserica penticostală. Nici nu am vrut să aud aşa ceva; nu voiam să am de-a face cu duhurile rele. Mă gândeam: „Cum am să arăt eu în faţa tinerilor pe care i-am mustrat că au fost într-o astfel de biserică? Categoric nu merg acolo.” Obosit însă de insistenţele fetelor am hotărât să le însoţesc şi în timp ce ne îndreptam spre adunare mă gândeam că atunci când voi ajunge acolo îmi voi căuta un loc mai în spate, lângă perete, pentru a mă putea apăra de penticostalii stăpâniţi de duhuri (în cazul în care ar sări la mine).

Când am ajuns acolo, fratii m-au rugat să ocup un loc în faţă, dar i-am refuzat. Mi-am găsit repede un loc mai în spate şi aşteptam încordat, dar şi curios, să văd cum se desfăşoară un serviciu religios la penticostali. La ora de rugăciune, un frate s-a rugat în alte limbi. M-am bucurat că nu e lângă mine şi în timp ce el se ruga eu mă uitam să văd ce se va întâmpla cu el… însă nimic din ce auzisem eu nu s-a întâmplat: nu l-au izbit duhurile de pământ şi nici nu a făcut spume la gură. În timp ce eu meditam la toate astea l-am auzit pe fratele rugân-du-se astfel: „Doamne, Tată, iartă-i petoţi acei care ne vorbesc de rău, căci până să cunoaştem Adevărul aşa am făcut şi noi!”

Auzind rugăciunea asta şi văzând cum lacrimile i se scurg pe obraz, un duh de pocăinţă mi-a cuprins întreaga-mi fiinţă. Atunci mi-am zis: „Doamne, nu este drept ca pentru nişte hulitori să se roage un bărbat plângând. Imediat, Domnul îmi vorbi printr-o soră:

„Tinere care cunosti Cuvântul Meu, de ce nu crezi când Duhul Meu vorbeşte?” Pentru mine, Duhul Sfânt şi darurile Lui erau ceva nou şi învăluit în mister. Auzind însă cuvintele acelea mi-am spus: „Doamne, eu vreau să cred, dar nu ştiu ce.” În clipa aceea, un frate s-a ridicat de pe genunchi şi Duhul Domnului îmi vorbi prin el astfel: „Tocmai de aceea te-am adus aici, ca să ştii ce să crezi şi ce ai să propovăduieşti!”

Ori de câte ori citesc versetele 24 şi 25 din 1 Corinteni 14 îmi vine în minte aceea adunare mică, acea zi de joi seara, când eu am luat hotărârea să rămân în Biserica Penticostală: „Dar, dacă toţi prorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina înaintea lui Dumnezeu şi va mărturisi că , în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.”

Viaţa mea de creştin s-a schimbat radical din momentul în care am experimentat prezenţa Duhului Sfânt în viaţa mea. Lucrarea

Duhului m-a uimit şi continuă să mă uimească.

În 4 iulie 1947 am încheiat legământ cu Dumnezeu prin apa botezului, iar primii mei mentori spirituali au fost fraţii Rusu Elisei (foto), care m-a şi botezat, şi Cozma Isidor, conducătorul Bisericii Penticostale din Dealul Mare, unde eram şi eu membru. Când ne întâlneam îmi dădea pasaje din Scriptură, iar la următoarea întâlnire trebuia să le explic ce am înţeles. Prin metoda aceasta am reuşit să citesc şi să înţeleg Scriptura. Printre primii mentori (învăţători) pe care i-am avut se mai numară şi Mihiş Nicolae, Mihiş Augustin, Gheorghe Sigartău (proroc si prezbiter), Lador Vasile (prezbiter), Georgiu Daniel. Fratele Mihiş Nicolae (proroc) a fost cel care m-a învăţat despre lucrarea Duhului Sfânt. Nu eram singurul tânăr pe care dânşii îl mentorau. Îmi amintesc cum mergeam împreună cu mentorii noştri la biserici, pe jos, peste dealuri, prin păduri. Noi, învăţăceii, îi înconjuram pe învăţători şi sorbeam fiecare cuvânt ce le ieşea din gură.

În 1948, la un an dupa botezul meu, m-am casatorit  cu Isai Raveca  din comuna  Ciceu-Giurgești județul Bistrița Năsăud

In toamna anului 1974 m-am inscris la cursurile biblice de instruire pastorala organizate de fratii din Conducerea Cultului la Bucuresti. Am avut parte de profesori  foarte buni, bine pregatiti, prin care Dumnezeu m-a invatat multe lucruri.

Am stat de vorba cu ei  și, printre altele, le-am reamintit de greșeala lui Roboam, care a ignorat sfatul batranilor în favoarea celui primit din partea tinerilor, rezultatul fiind unul catastrofal – dezbinarea lmparatiei (Împarati 12:6-13).                                                . .

Am propus ca în noul Consiliu Bisericesc, pe langa batrani sa fie aleiși tineri, urmand sa propunem aceasta varianta și celor mai în varsta care ne așteptau sus la etaj. Pentru ca aceasta propunere sa intre în vigoare aveam nevoie de acceptarea acestora. Dintre tineri,  Moise Ardelean a fost primul care a acceptat sfatul meu, iar apoi și restul.

Inainte de a intra în camera unde erau adunati fratii în varsta am auzit pe unul dintre ei zicand:

–     Ce cred ei? (se referea la tineri). Daca punem înaintea fratilor problema aceasta (a alegerilor pentru Consiliul Bisericesc) mai multi vor f1 de partea noastra, decat de partea lor.

Ajuns In fata batranilor, mi-am început cuvantarea de la cuvintele auzite.

– Fratilor, ne-am luptat ani de zile împotriva dezidentei, iar acum ne   facem și noi dezidenti? Calculam cati sunt cu ei și cati sunt cu noi? Sa învatam de la Samuel, care, deși a fost înlaturat, așa ca și noi, batranii, nu a încetat sa se roage pentru popor:     ”Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă”. (1 Samuel12: 23).  Haideti sa-i acceptam pe cei tineri în Conducerea Cultului, sa ne rugam pentru ei și sa-i învatam din experientele noastre.

Fratele Sandru Trandafir a fost primul care a acceptat propunerea mea și a sustinut-o. Si ceilalti frati au acceptat ideea, de asemenea. Duhul Domnului a lucrat în acea zi și nu s-a ajuns la dezbinarea Cultului.       . .

Mai tarziu s-a format un Consilu Bisericesc în care au fost aleși   și tineri și batrani, printre care am fost  și eu. Implicarea tinerilor în conducerea Cultului a fost un lucru bun, un semn de unitate frateasca.

In 1992 mi-am depus cererea de pensionare la Filiala Cluj. Am continuat sa fiu pastor de sector  1 membru în Comisia de Disciplina a Filialei Cluj pana în anul2003, cand am depus o alta cerere rugand sa mi se aprobe predarea sectorului unde slujeam unui pastor mai tanar ca mine, și anume fratelui Miclea Daniel.

Am continuat sa fiu consilier la Casa de Pensii și Ajutoare, unde am fost numit imediat dupa revolutie, pana în anul 2011, cand mie și altor frati mai în varsta ne-a fost aprobata cererea verbala pe care o exprimasem cu ceva timp înainte, de a  fi înlocuiti cu frati mai tineri.

Cred ca este bine ca fratii mai în varsta sa dea întaietatea celor mai tineri în conducerea Bisericii. Nu spun ca noi, cei mai în varsta nu mai suntem de folos, însa puterile noastre sunt mai limitate. Nu mai putem face fata la tot ce implica conducerea unei biserici. Daca ne retragem în linia a doua nu înseamna ca trebuie sa ne oprim din a sluji. Experientele noastre în lucrarea Domnului li pot ajuta pe cei tineri sa fie mai buni și sa faca mai putine greșeli. Sfaturile noastre  și rugaciunile noastre pentru ei sunt foarte importante.

Moise a lasat un urmaș nainte de a merge la Domnul, pe Iosua, iar poporul evreu a cautat sa placa Domnului. Iosua nu a mentorat pe nimeni, nu a lasat în urma lui un lider, iar dupa moartea lui poporul evreu s-a îndepartat de Domnul.

Dumnezeu sa va lumineze pe fiecare și sa va dea întelepciunea  de a ști cum sa procedati pentru binele bisericii.

Lucrarea de mentorare nu este ușoara, însa trebuie facuta..Domnul Isus ne-a lnvatat cum trebuie sa fie un mentor și cum trebuie sa mentoram.sa lasam frati demni de a purta mai departe Cuvantul lui Dumnezeu.

Dumnezeul pacii sa vă sfinteasca El însuși pe deplin; și duhul vostru, sufletul vostru și trupul vostru sa fie pazite  întregi, fara prihana, la venirea Domnului nostru, Isus Hristos” (1 Tes. 5:23).

Indemnul meu pentru fiecare este:

,lata  de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatalui Domnului nostru,Isus Hristos, din care își trage numele orice familie,  în ceruri și pe pamant, și-L rog ca, potrivit cu bogatia Slavei Sale, sa vă faca să va întariti în putere, prin Duhul Lui, în omul din launtru, așa încat Hristos sa locuiasca  în inimile voastre prin credinta; pentru ca avand radacina și temelia pusa  în dragoste, sa puteți pricepe  împreuna cu toți sfintii care este largimea, lungimea, adancimea și înaltimea; și sa cunoașteti dragostea lui Hristos, care  întrece orice cunoștinta, ca sa ajungeti plini de toata plinatatea lui Dumnezeu. Jar a Celui ce, prin puterea care lucreaza în noi, poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi, a Lui sa fie slava  în Biserica și în Hristos Isus, din neam  în neam,  în vecii vecilor! Amin!”   (Efeseni 3:14-21)

Multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a lucrat în viata mea în toti acești ani, ca mi-a pastrat mintea clara putand astfel sa transmit adevarul despre tainele Scripturii, tainele vietii creștine, în viata de familie sau în societate, atat prin predici, cat și personal. Adeseori, fratii din tara și din diaspora ma suna pentru a-mi cere sfatul unor probleme bisericești sau familiale, _iar acest fapt ma bucura, deoarece mai pot înca sa fiu de folos celor în nevoi.

Aduceti-va aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvantul Lui Dumnezeu; uitati-va cu bagare de seama la sfarșitul felului lor de vietuire și urmati-le credinta! Isus Hristos este același ieri și azi și în veci!” (Evrei 13:7-8)

Sursa: CuvantulAdevarului

Sursa: CuvantulAdevarului

Pastorul Richard Wurmbrand este considerat unul dintre cei mai influenţi creştini din toate timpurile. Cărţile sale, despre religie şi chinurile îndurate în închisorile comuniste din România, au fost publicate în peste 80 de limbi. În urma sa a rămas şi o operă caritabilă uriaşă.

Unul dintre cei mai apreciaţi istorici ai Creştinismului, britanicul Geoffrey Hanks, l-a inclus pe Richard Wurmbrand în lucrarea sa, „70 Great Christians”, în care a analizat influenţa a diverşi lideri religioşi în cele 20 de secole de Creştinism. Publicaţia „Times” l-a numit „un român gigantic”, iar alt prestigios cotidian britanic, „The Guardian”, apreciază că, în anii ’60, în plină teroare roşie în estul Europei, Richard Wurmbrand a reuşit să schimbe pentru totdeauna percepţia Occidentului asupra comunismului. Cum înţelegea Vestul ce se întâmplă în lumea comunistă i s-a revelat lui Richard Wurmbrand în Norvegia, în 1964, stat căruia regimul roşu din România îl vânduse pe pastorul luteran contra sumei de 10.000 de dolari. Liderul religios tocmai terminase „un stagiu” prelungit de 14 ani în închisorile comuniste.

Chemat să vorbească în faţa mai multor militari americani staţionaţi în Norvegia, Wurmbrand a fost întrebat de către un colonel cum ar putea Vestul să încerce să coexiste cu regimul totalitar din Est. Drept răspuns, pastorul român, cunoscut pentru dramatismului comportamentului său, s-a îndreptat înspre ofiţerul american şi i-a smuls portofelul din buzunar. Apoi i-a spus: „Ţi-am luat banii! Banii tăi sunt în buzunarul meu. Să coexistăm!”. Ulterior, ofiţerul american l-a convins pe Richard Wurmbrand să plece în Statele Unite ale Americii pentru a pleda cauza anticomunismului cu replica: „Domnilor, să-l trimitem pe acest om în America să le smulgă portofelele tuturor stângiştilor şi să le deschidă ochii!”.

În SUA, tot mai mulţi americani erau revoltaţi de prelungirea războiului din Vietnam, iar mitingurile pentru susţinerea regimului comunist din ţara asiatică se înmulţiseră şi câştigau adepţi. Iniţial, pastorul a vorbit doar în baze militare din zona New York şi, în ciuda discursului său convingător, era convins de insuccesul demersului general şi-şi programase revenirea în Norvegia.

Cu puţin timp înainte de a pleca, a vizitat un prieten pastor protestant din Philadelphia şi a nimerit întâmplător în mijlocul unui miting anti-războiul din Vietnam. Revoltat, românul s-a dus direct la microfon şi a ţipat: „Nu ştiţi nimic despre comunism. Eu sunt doctor! Ar trebui să fiţi de partea victimelor comunismului, în loc să le luaţi apărarea torţionarilor!”. Şi pentru a arată că ştie despre ce vorbeşte şi-a dat jos cămaşa şi a arătat audienţei cele 18 răni adânci căpătate în timpul torturilor din închisorile comuniste. A fost închis în cele mai grele temniţe, rând pe rând, la Rahova, la Jilava, Văcăreşti, Gherla, Craiova, Tg. Ocna, în perioadele 1948-1956 şi 1959-1964.

Trei ani a stat în izolare completă de restul deţinuţilor. Episodul a fost de natură să atragă scoaterea sa cu Poliţia din sală dar, în acelaşi timp, a fost fotografiat de către cei câţiva reporteri prezenţi, iar povestea sa a făcut înconjurul Americii. A fost invitat să-şi prezinte trecutul în zeci de locuri, dar momentul de maximă mediatizare a venit în anul 1966, când a fost chemat în faţa sub-comisiei pentru Afaceri Interne din cadrul Senatului Statelor Unite ale Americii (foto sus). Mărturia sa, publicată ulterior, a fost cel mai bine vândut document al Guvernului Statelor Unite în următorii 3 ani. S-a stabilit cu familia în Statele Unite ale Americii în 1966 şi a înfiinţat organizaţia „Misiu­nea Creştină pentru lumea co­mu­nistă” sau „Vocea Martirilor”, în cadrul căreia a lucrat neîntrerupt, vreme de 30 de ani, şi care este şi acum una dintre cele mai influente organizaţii caritbabile din lume. Cartea sa, „Torturat în numele lui Hristos”, lansată în 1967, a ajuns în scurt timp, de asemenea, un succes pe plan mondial.

De-a lungul anilor, „Vocea Martirilor” a luptat împotriva discriminării creştinilor din Albania, China, Coreea de Nord, Rusia, ţările din America Latină, Somalia, Ethiopia, South Yemen, Iraq, Angola, Mozambic, Golful Arabic ş.a. După prăbuşirea comunismului, organizaţia a militat în special pentru combaterea sărăciei şi educaţia copiilor extrem de săraci.

Şcolit de comunişti la Moscova Trecutul lui Richard Wurmbrand este, însă, la fel de impresionant. Născut în 1909, la Bucureşti, într-o familie evreiască, Richard a rămas orfan de părinţi la vârsta de 9 ani. În perioada interbelică, s-a lăsat sedus de doctrina generoasă şi s-a înscris în Partidul Comunist. Determinarea şi entuziasmul cu care a susţinut cauza l-au ridicat pe scara politică. „În 1927 pleacă la Paris ca să se întâlnească cu o rudă, scriitorul Konrad Bercovici. Acesta îi favorizează o întâlnire cu Rakovski, ambasadorul URSS, care îi era prieten. Făcându-i o bună impresie, Rakokzy îi promite să-l trimită la o şcoală de partid la Moscova. Ajuns la Moscova, studiază vreme de doi ani într-o şcoală de politruci (KUNMZ) ideologia comunistă.

Pe lângă marxisim-leninism, urmează cursuri de sociologie, economie-politică, limba rusă etc. La sfârşitul anului 1928 i se comunică că trebuie să-şi întrerupă studiile pentru a se întoarce în România, ca să lucreze în UTC.”, se arată în biografia oficială a pastorului. Richard Wurmbrand în închisoare În 1929, este arestat pentru că ar fi dorit să publice în clandestinitate un ziar. La proces a fost apărat de celebrul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, dar a fost condamnat la trei ani de închisoare. „La final, la vârsta de numai 21 de ani  obţine patru condamnări, cea mai lungă fiind de 3 ani de puşcărie, apologia făcută comunismului în timpul procesului fiind considerată drept ultragiu adus magistraturii.  Va fi închis până în 1932 la Doftana şi Văcăreşti, alături de floarea comuniştilor români: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Stefan Foriş etc. Conform propriei lui declaraţii, în închisoare ţinea conferinţe pentru tovarăşii lui de luptă.”, se mai arată în biografia pastorului. A ieşit în 1932 şi a continuat să lupte pentru cauza comunismului, iar în 1933 este condamnat la 10 ani de închisoare în lipsă. „În 1934 este arestat la Timişoara de către doi agenţi ai Siguranţei, fiind vândut de însuşi secretarul regionalei de partid Timiş. Acest lucru provoacă un declic, Richard realizând înşelătoria provocată de doctrina comunistă. Temelia lui politică se năruie.

Vede acum pe viu cât de uşor se turnau unii pe alţii comuniştii şi, scârbit, se decide să renunţe la orice implicare politică. Scapă de condamnare, face recurs şi la condamnarea din procesul ceferiştilor şi tribunalul, luând notă de schimbarea lui de atitudine îl achită. Ca urmare este exclus din partid şi acuzat de deviationism troţkist. Dezertarea lui nu-i va fi iertată niciodată de foştii lui camarazi”, se mai arată în biografia alcătuită de Mihai Ciucă.

În 1936, se căsătoreşte cu cea care îi va rămâne alături până la sfârşitul vieţii, vreme de 65 de ani, Sabina Oster, o evreică din Cernăuţi. În 1937, aflat într-o perioadă de depresie după dezamăgirea produsă de comunişti, Richard Wurmbrand este convertit la creştinism de către un tâmplar sas din oraşul Săcele, pe nume Christian Wölfkes, care îi înmânează o biblie. Se înscrie în Misiunea anglicană pentru evrei din Bucureşti, care avea ca scop convertirea de evrei. „În urma intrării României în război, Misiunea anglicană se retrage din România şi locul îi este luat de Misiunea luterană norvegiană. Wurmbrand este ordinat ca pastor luteran. În timpul regimului antonescian Richard este arestat de trei ori, anchetat şi maltratat. Familia Sabinei este deportată în Transnistria şi dispare fără urmă, fiind probabil exterminată. În timpul războiului Wurmbrand se va implica în evanghelizarea prizonierilor de război ruşi”, mai scrie Mihai Ciucă. Misiunea norvegiană avea să fie cea care îl va salva în 1966, contra sumei de 10.000 de dolari.

A continuat să susţină cauza evreilor, militând pentru înfiinţarea unui stat pe teritoriul Palestinei, iar în preajma anului 1945, s-a manifestat dur împotriva regimului comunist. „Luând parte la un congres al cultelor, la care invitat de onoare era însuşi Petru Groza, proaspăt desemnat prim-ministru în urma alegerilor trucate din 6 martie 1945, Wurmbrand ia cuvântul şi cere participanţilor să-l slujească pe Dumnezeu, nu puterea trecătoare. Asta în contextul în care sala îl ovaţiona pe Stalin, liderii tuturor cultelor grăbindu-se a colabora cu noul regim. Este luat la ochi de autorităţi şi va fi pus sub urmărire”, explică cercetătorul Mihai Ciucă. Richard Wurmbrand a fost arestat în 1948. „Pentru a nu i se da de urmă, în închisoare i se dă alt nume, Vasile Georgescu.

După câteva zile devine coleg de celulă cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Ulterior până la proces avea să fie ţinut la izolare vreme de aproape 3 ani. Avea să fie torturat, maltratat, supus ani de zile aşa numitei „reeducări”, vreme în care familia sa nu ştia nimic de el. Se încearcă în mod repetat, inclusiv cu promisiunea de a fi eliberat şi numit episcop, să se obţină colaborarea lui cu regimul. În cele din urmă este condamnat la 10 de ani de închisoare pentru crima de „surpare a ordinii constituţionale”.

Va fi plimbat din închisoare în închisoare, trecând de la Rahova, la Jilava, Văcăreşti, Gherla, Craiova, Tg. Ocna etc.” Soţii Wurmbrand, în timpul unei acţiuni misionare în Africa Soţia sa, Sabina, a fost, de asemenea, închisă în 1950 în temniţele de la Jilava şi Târguşor şi, ulterior, la construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră. A fost eliberată în 1953 şi şi-a aşteptat soţul timp de alţi 11 ani, deşi autorităţile comuniste voiau s-o facă să creadă că a fugit din ţară. Sabina Wurmbrand a murit în California, pe 11 august 2000. La mai puţin de jumătate de an, pe 17 februarie 2001, avea s-o urmeze şi soţul, Richard Wurmbrand.

Citeste mai mult: adev.ro/nm5jtk