Care este importanta botezului nou testamental si de ce trebuie sa ne botezam?


 

pizap.com15430358779981

Botezul in apa sau botezul nou testamental face parte din Marea Trimitere  care ne este marturisita in Evanghelia dupa Matei: „Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.” Matei 28:19

Conform versetului de mai sus prin botez devii ucenicul lui Hristos, adica te supui in mod voit si deliberat Autoritatii, Suveranitatii si Fiintei Lui.

Botezul NT este un act unic in viata unui crestin, de o bogata incarcatura simbolistica.

Botezul este un simbol al mortii noastre fata de pacat si invierii la o viata noua in Hristos.

Cufundarea în apă simbolizează îngroparea noastră faţă de păcat (moartea), iar ridicarea din apă simbolizează învierea la o viaţă nouă, transformata.

„Nu stiti ca toti cati am fost botezati in Isus Hristos, am fost botezati in moartea Lui? Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua. In adevar, daca ne-am facut una cu El, printr-o moarte asemanatoare cu a Lui, vom fi una cu El si printr-o inviere asemanatoare cu a Lui. » Romani 6:3-5

„fiind ingropati impreuna cu El, prin botez, si inviati in El si impreuna cu El, prin credinta in puterea lui Dumnezeu care L-a inviat din morti.” Coloseni 2:12

Botezul NT ne dezvaluie identitatea ca si crestini. Asa cum cartea de identitate dovedeste apartenenta si statul noastru in societate  asa si botezul reprezinta cartea de identitate ca apartinem lui Hristos si Bisericii Lui si dovedim statutul nostru de crestini.

Astfel botezul este semnul vizibil ca ne alipim la viaţa Trupului lui Cristos.

„Căci dupa cum trupul este unul şi are mai multe mădulare, şi după cum toate madularele trupului, macar că sunt mai multe, sunt un singur trup, – tot aşa este şi Cristos. Noi toţi, în adevar, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toti am fost adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12:12, 13).

Prin apa botezului ne identificam ca  fiinte si fapturi noi.

„Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi.” 2 Corinteni 5:17

Astfel conform versetului de mai sus botezul in apa este un legamant incheiat cu Dumnezeu, prin care crestinul se supune ascultarii Duhului Sfant, murind astfel fata de placerile lumesti, devenind o faptura noua in Hristos.

Botezul reprezinta si un simbol al spalarii de pacate. : „Şi acum, ce zăboveşti? Scoala-te, primeşte botezul, şi fii spălat de pacatele tale, chemând Numele Domnului” (Fapte 22:16). În Biblie, apa este un simbol al curăţirii, iar în ceea ce priveşte actul propriu-zis al botezului, apa este un simbol al curăţirii spirituale produsă de sângele Domnului Isus.

Prin botez avem mantuirea si iertarea pacatelor? Intram in Imparatia Cerurilor daca ne botezam?

Trebuie sa nu facem confuzie si sa nu intelegem gresit. Botezul nu aduce mantuire!

Botezul nu reprezinta o conditie pentru a fi mantuit ci este consecinta faptului ca ai crezut si ca ai primit Evanghelia lui Hristos, ca L-ai primit ca Domn si Mantuitor in viata ta.

Botezul este consecinta faptului cat si marturisirea (personala) a credintei tale in Hristos.

Botezul nu este mantuitor, dar este o imagine a mantuirii; nu iti garanteaza intrarea pe portile Imparatiei Ceresti (conform altor religii) ci credinta in Hristos iti garanteaza asta.

Botezul in Scripturi intotdeauna a urmat pocaintei si credintei personale, si niciodata nu le-a precedat.

„Cine va crede si se va boteza…” – Marcu 16:16

„Cei ce au primit propovaduirea lui, au fost botezati…” – Faptele Apostolilor 2:41

„…‚Uite apa; ce ma impiedica sa fiu botezat?’ Filip a zis: ‚Daca crezi din toata inima ta, se poate.’ Famenul a raspuns: ‚Cred ca Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu.’” – Faptele Apostolilor 8:36-37

„Oricine crede ca Isus este Cristosul, este nascut din Dumnezeu…” – 1 Ioan 5:1

Dupa cum observam in versetele de mai sus, in Biblie, credinta intotdeauna precede botezul .

De aceea se mai numeste si Botezul Credinciosului, pentru ca inainte de a fi botezat trebuie sa crezi. Trebuie sa primesti Evanghelia lui Hristos, sa-I devii credincios si apoi urmeaza botezul ca si marturie a acestui fapt.Il marturisesti pe Domnul Isus in mod public in apa botezului.

Icoana aceasta inchipuitoare va mantuieste acum pe voi, si anume botezul, care nu este o curatire de intinaciunile trupesti, ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, prin invierea lui Isus Cristos” – 1 Petru 3: 21.

Ordinea lucrurilor intamplate conform faptelor din Scriptura  a fost următoarea :

  • Cuvântul lui Dumnezeu a fost proclamat (Fapte 2:14-36)
  • Oamenii au fost convinşi de păcatele lor (Fapte 2:37)
  • S-au pocăit (Fapte 2:38-40)
  • L-au primit pe Cristos ca Domn şi Salvator (Fapte 2:41)
  • Au fost botezaţi şi adăugaţi Trupului lui Cristos (Fapte 2:41)

Am inteles deci ca botezul nu face diferenta intre mantuire si pierzare DAR face diferenta intre ascultare de neascultare fata de poruncile lui Dumnezeu. Cum poate afirma cineva ca este mantuit daca nu face ce i-a poruncit El?

Botezul este o porunca de la Dumnezeu (Matei 28:19; Faptele Apostolilor 2:38) si de aceea este esential sa fim ascultatori de Dumnezeu.  In ordinea din marea trimitere, botezul este primul pas al unui credincios (Marcu 16:16).

Dragostea pentru Domnul este demonstrata prin ascultarea poruncilor Sale. Dragostea pentru Domnul poti sa o marturisesti public prin actul botezului. Si nu doar ca o marturisesti in fata publicului vazut cat si publicului nevazut.

Cat de minunat poate sa fie ca prin dovada ta de iubire sa se bucure intreg cerul?

“Tot asa, va spun ca va fi mai multa bucurie in cer pentru un singur pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de oameni neprihaniti care n-au nevoie de pocainta.” Luca 15:7

“Tot asa, va spun ca este bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un singur pacatos care se pocaieste.” Luca 15:10

“Dar trebuia sa ne inveselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut, si a fost gasit.” Luca 15:32

Sursa: http://www.crestemimpreuna.com

Ce reprezinta Botezul Nou-Testamental


 

pizap.com15427735557181_burned

Poruncit de Domnul Isus Hristos, ca parte din Marea Trimitere, in Evanghelia dupa Matei 28:19-20botezul in apa este marturia publica a persoanei care, in urma pocaintei, se identifica cu moartea, ingroparea si invierea lui Isus Hristos. (Romani 6:4; Coloseni 2:11,12)

Cuvantul “botez” provine din grecescul “baptizo” si inseamna a scufunda, a acoperi pe deplin.

Prin botezul in apa, o persoana marturiseste ca alege sa-l urmeze pe Hristos si sa-i fie ucenic (Matei 28:19).

Botezul in apa este un legamant incheiat cu Dumnezeu, prin care o persoana se supune ascultarii Duhului Sfant, chiar cu pretul vietii, murind astfel fata de placerile lumesti, devenind o faptura noua in Hristos (2 Corinteni 5:17). Aceasta are loc in urma marturisirii pacatelor inaintea lui Dumnezeu, a curatirii prin sangele lui Isus Hristos si a sfintirii date de Duhul Sfant.

Asadar, pentru a primi botezul, o persoana trebuie sa creada in Isus Hristos ca Domn si Mantuitor personal. Cu alte cuvinte, sa fi experimentat nasterea din nou (Ioan 3:5; Faptele Apostolilor 2:38). Nici o promisiune nu le este data celor care fac botezul fara a crede (ex. bebelusii, in diverse traditii cum e cea Ortodoxa). Pocainta si credinta preced botezul, si nu invers (Faptele Apostolilor 2:38).

Botezul in apa reprezinta o separare de stilul lumesc de viata, de lucrarile celui rau si o dedicare pentru o noua viata, de ascultare, in Isus Hristos, prin Duhul Sfant.

Botezul in apa il intalnim si in Vechiul Testament, in vremea lui Moise, sub denumirea de “botezul in mare”, cand poporul lui Dumnezeu a traversat Marea Rosie fugind de Faraon (1 Corinteni 10:1,2).

Sursa: https://betania.ro/ce-reprezinta-botezul-nou-testamental/

Zăbala rușinii


 

Zăbala rușinii

Prin natura activității mele am ajuns să știu multe rele din multe biserici, probabil de asta și ultimele scrieri de pe blogul meu par oarecum critice privitor la astfel de medii. Cunosc din păcate preponderent partea negativă din aceste comunități și recunosc mâhnirea și deznădejdea simțită când aceste comunități doar cu puțină bunăvoință ar putea deveni veritabile surse de vindecare dar nu fac asta, ba chiar preferă manipularea și abuzul spiritual ca metode de control al membrilor.

Rușinea e una din modalitățile excelente de a conduce oamenii dar ea nu este nici biblică nici morală. De regulă cei cu autoritate o folosesc pentru a căpăta putere de control asupra oamenilor. Omul rușinat e ușor de cârmuit pentru că acționează previzibil. Cu alte cuvinte, e mult mai ușor să pui zăbala rușinii în gura unei persoane, care deja o acceptă pentru că are probleme cu ea, decât să investești în creșterea și maturizarea acelei persoane. Nu te simți vinovat ca lider religios pentru că omul oricum e învățat precum un cal să deschidă gura pentru a primi acea zăbală a rușinii chiar dacă nu îi face nici o plăcere, este o obișnuință.

Din păcate mult prea des se uzează de zăbala rușinii pentru a cârmui masele și acest aspect e unul real și de necontestat. Dacă nu sunt eu credibil faceți o mică cercetare realistă printre membrii bisericilor și vă veți convinge.

RUȘINE SAU VINOVĂȚIE

Trebuie să facem și această diferențiere pentru a putea înțelege fenomenul. Rușinea și vinovăția chiar dacă sunt asemănătoare sunt tare diferite. Vinovăția are de a face cu un comportament, omul care a făcut ceva neconform, ceva greșit simte vinovăția și aceasta poate fi chiar motivantă spre schimbare pe când rușinea are de a face cu a fi. În rușine omul respectiv e paralizat de ideea că e rău și asta îl face să facă tot ce poate pentru a se integra, chiar dacă acele lucruri nu sunt neapărat sănătoase sau poate sunt chiar distructive, ca să nu mai spun că sunt o piedică în calea evoluției emoționale și spirituale.

O paranteză aici e falsa vinovăție care e iar folosită ca armă de manipulare a maselor în sistemele religioase. O vinovăție indusă pentru a asigura conformarea maselor ideii unei religii. Nu fac referire la o astfel de vinovăție când spun că vinovăția poate fi motivantă, o astfel de vinovăție e motivantă în sensul dorit de manipulator doar, nu în sensul evoluției personale, fie ea spirituală sau emoțională.

E RUȘINEA CEVA RĂU?

Hm… aparent nu pare a fi. Ba chiar e de dorit parcă. Parcă părinții fac adesea un obicei din a induce rușinea copiilor lor cu scopul de a îi îndepărta de rău. Dar stai… nu cumva asta încearcă să facă și biserica ta? Cultivă rușinea pentru a te îndepărta de posibilitatea de a face ceva rău? Nu cumva generic mesajele predicilor fac de rușine pe oamenii care greșesc (la modul general) tocmai ca tu ascultătorul și nu fii tentat? Oare nu vedem adesea făcuți de rușine în predici pe cei ce lipsesc de la biserică tocmai ca tu să nu fii tentat la o asemenea atitudine? Oare nu se predică adesea despre faptul că oamenii care fac anumite fapte sunt vrednici de a fi făcuți de rușine?

Atunci când suntem rușinați sau ne temem să nu fim făcuți de rușine , noi suntem, mai predispuși să ne angrenăm într-un comportament auto-distructiv și să îi atacăm pe ceilalți oameni, încercând să îi facem de râs. De fapt, rușinea este direct legată de violență, agresivitate, depresie, dependență, tulburări alimentare și de orice comportament răutăcios.”Spune Brené Brown în cartea sa Darurile imperfecțiunii.

Oare nu tocmai lăsarea de astfel de comportamente înseamnă evoluție spirituală sau sfințire? Oare nu respectul față de propria persoană, buna conviețuire cu alții, calmul lipsa compulsiilor sunt stări spre care trebuie să tânjim și spre care ca lideri religioși trebuie să motivăm oamenii? Oare de ce se apelează totuși la zăbala rușinii pentru a cârmui mase de oameni și nu se cultivă  mai degrabă un mediu sigur în care oamenii să își poată mărturisi și aborda rușinea în vederea vindecării?

Oameni buni, rușinea nu este deloc constructivă și nu duce la sfințire. Rușinea duce la ascundere, la izolare, la autoapărare, la tăinuire și asta înseamnă o urcare în caruselul de neoprit al autodistrugerii. Asta aduce o imagine greșită despre Dumnezeu și iertare, o imagine greșită despre biserică și părtășie și mai ales propagă spre generațiile următoare o variantă înrăutățită a acesteia îndepărtând tot mai tare pe tinerii de azi de biserică.

Dacă îți e rușine vreau să îți dau o veste bună, există rezolvare. E necesar să îți abordezi rușinea și poate veni vindecarea. Dacă îți e rușine de sau cu rușinea ta nu poți evolua, vei rămâne prizonier. Dacă îți e rușine cu păcatul tău, dacă îți e rușine cu greutatea ta, dacă îți e rușine cu înfățișarea ta niciodată nu vei fi liber. Vinovăția e mult mai constructivă pentru că privește comportamentul nu sinele.

Nu sta cu rușinea nerezolvată. Caută ajutor. Poți fi eliberat. Iar dacă liderul tău spiritual folosește rușinea ca metodă de manipulare confruntă-l și ia atitudine. Oprește manipularea spre binele celor ca tine. Dumnezeu vrea să fii vindecat nu să fii îngropat în rușine. El vrea să te simți vinovat pentru fărădelege, vinovăție care duce la schimbarea comportamentului dar nu te vrea îngropat de rușine și paralizat în neputința ta.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/06/11/zabala-rusinii/

Creștinii și furtul – Lucrul la negru


 

Creștinii și furtul – Lucrul la negru

Cineva spunea „lucru la cel negru”. Nu știu ce culoare are Satan dar am o bănuială că n-ar fin negru, însă munca la negru e un concept foarte răspândit printre patronii creștini, angajații creștini si o categorie specială printre creștinii placați la muncă prin țări străine.

Acum iar o să mă fac neplăcut dar totuși afirm că munca la negru, indiferent de direcție este furt. Probabil nu considerați așa, pentru că doar voi știți cât efort faceți la servici pentru banii câștigați, dar să ții ce ești obligat de lege să dai e păcat, e furt. Spun asta ca unul care am lucrat de când am terminat școala și am lucrat uneori inclusiv „la negru”. Am lucrat așa din două motive, primul că așa se lucra în acea firmă, celălalt pentru că nu știam sau nu îmi puneam problema că e păcat.

Totuși dincolo de marea impozitare pe salariu din România și alte țări care nu poate fi o scuză pentru păcat, cred că ne vine comod să furăm. Ne mângâiem cumva cu gândul că „e banul nostru” e „muncit de noi” și deci dacă nu vrem să îl dăm care e problema statului? De ce să ne robească? Da statul ce ne dă de banii ăștia? Dar de ce să dăm dacă tot sunt atâția hoți de parlamentari? Și încă câteva sute de scuze care au menirea să ne dea confortul mental necesar furtului.

Munca la negru e păcat în România

Fie că vorbim de munca în totalitate nedeclarată, fie că vorbim de desele situații în care contractul e pe minimul pe economie iar diferența se ia „în mână” furtul tot furt este. Și în aceeași situație se găsește si angajatorul și angajatul, cea de hoți indiferent de scuze. Doare, știu și pe mine mă doare când scriu că a făcut parte din viața mea perioade mari de timp.

Dar uite cum ne mai ajută Dumnezeu să fim corecți, schimbând legea. Teoretic, acum când toate dările pică în seama angajatului, patronii nu vor mai avea nici un motiv să plătească „la negru”.

Munca la negru e păcat și în diaspora

Aici e iar delicată rău treaba. Majoritatea celor ce sunt plecați „în țări străine” au muncit de la început fără forme legale. Între timp unii „s-au așezat” în acele țări, deci au intrat în legalitate total sau parțial, dar sunt încă mulți creștini care muncesc la negru fără emoții. Pe de o parte ar vrea să beneficieze de ce oferă statul respectiv pe politici de asistență socială (sănătate, alocații, deduceri, transport etc), pe de altă parte ar vrea să încaseze cât mai mult pe munca ce o prestează. Cu alte cuvinte, pe românește: „și cu slănina în pod și cu porcul în ogradă”. Asta se cheamă șmecherie sau mai simplu hoție.

Știu că tema asta e tare dureroasă și atinge serios pe mulți din noi, dar oare putem avea vreo scuză să trăim în continuare în păcat? Oare primește Dumnezeu ce furăm din partea aia? Biblia ar zice că nu. Conform Scripturii Dumnezeu prețuiește mai mult ascultarea decât jertfele. Deci nu are trebuință de banii proveniți din „manevre”. Ba chiar pe cei din poporul Israel îi avertizează să nu aducă jertfe dacă nu sunt fără cusur.

Uneori mă întreb ce am face dacă „am sta în banii” pe care îi sustragem în acest fel. Dacă ăia ar fi singurii bani din care ar trebui să mâncăm noi și copiii noștri cum am proceda? Alte ori mă întreb cu ce ne diferențiem la acest capitol de fii lumii? Oare nu facem concurență cu ei la furt?

Întrebarea fundamentală care mă frământă este dacă avem sau nu încredere în Dumnezeu și dacă trăim într-adevăr pentru El sau pentru noi? Ce spun astfel de practici despre noi? Despre Dumnezeul nostru? Despre respectul față de legile Sale? Dacă eu mă fac frate cu *** pentru a avea ceva ce am e jenant de-a dreptul. Copii lui Dumnezeu să ceară de la dușman pâine?

Aș fi tare interesat și de alte opinii pe acest subiect care e nediscutat și neabordat din motive lesne de înțeles.

Sursa: https://www.filedinjurnal.ro/2017/10/04/crestinii-si-furtul-lucrul-la-negru/

Barbati slabi sau barbati puternici


 

Bărbaţi slabi, după mersul lumii acesteia sau bărbaţi puternici, după voia lui Dumnezeu

Dan Bercian

 

După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam i-a încredinţat acestuia conducerea şi stăpânirea întregului pământ. Cu siguranţă în Adam a fost un potenţial extraordinar de a conduce şi stăpâni, de a fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Eva trebuia să-i fie doar un ajutor. Ştim cu toţii ce s-a întâmplat atunci când Eva a preluat iniţiativa.

 


Uitându-ne la ceea ce se întâmplă azi în România, dar nu doar aici, ceea ce putem vedea şi constata este o lipsă de bărbaţi integri şi dedicaţi cauzei acestei ţări. Privind în urmă, în istorie, de asemenea se observă că atunci când ţara a avut parte de bărbaţi dedicaţi şi oneşti lucrurile au mers bine iar când nu poporul a avut de suferit.

 

Tare dezamăgit am fost, şi încă sunt, de prestaţia actualului preşedinte al SUA şi consider că nu a fost, în istoria acestei ţări, un preşedinte care să facă mai mult rău.

 

Dar citesc că în vederea alegerii noului preşedinte al SUA, în cursa pentru acest post s-a înscris şi cel puţin la această oră este cel mai bine cotat, din partea partidului republican, fostul neurochirurg Ben Carson, un creştin dedicat. Să facă Dumnezeu o minune şi să aducă un astfel de om în fruntea ţării? Să nădăjduim că da pentru că ce se întâmplă în această ţară ne afectează pe toţi.

 

Am recitit în ultimul timp primele cărţi ale Scripturii, istoria de început a omenirii şi a poporului evreu. Am înţeles încă o dată cât de importanţi sunt liderii. Moise a fost unul de seamă. A avut nevoie de o pregătire specială – 40 de ani în pustiu – dar a fost mâna şi gura lui Dumnezeu, spre binecuvântarea poporului şi spre nenorocirea duşmanilor.

 

 

Aaron, fratele lui, nu s-a ridicat la acelaşi nivel, deşi prin venele lor curgea acelaşi sânge. Ba Aaron a făcut o greşeală monumentală atunci când a cedat rugăminţilor poporului de a le face un dumnezeu, atrăgând peste popor mânia şi pedeapsa adevăratului Dumnezeu. Interesant cum, la sfârşitul vieţii lui Moise, Dumnezeu îi spune acestuia, şi prin el poporului, că după moartea lui Moise poporul se va strica şi se va duce după idoli. În Deuteronom 31 găsim următoarele cuvinte spuse de Dumnezeu lui Moise:
„Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el.
În ziua aceea, Mă voi aprinde de mânie împotriva lui. Îi voi părăsi, şi-Mi voi ascunde Faţa de ei. El va fi prăpădit, şi-l vor ajunge o mulţime de rele şi necazuri; şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele din pricină că Dumnezeul meu nu este în mijlocul meu?”
Şi Eu Îmi voi ascunde Faţa în ziua aceea, din pricina tot răului pe care-l va face, întorcându-se spre alţi dumnezei.”  Deuteronom 31.16-18

Moise spune şi el, la rândul lui, poporului: „Căci ştiu că după moartea mea vă veţi strica, şi vă veţi abate de la calea pe care v-am arătat-o; şi în cele din urmă vă va ajunge nenorocirea, dacă veţi face ce este rău înaintea Domnului, până acolo încât să-L mâniaţi prin lucrul mâinilor voastre”. Deuteronom 31. 29

 

După Moise a venit la conducerea poporului Iosua, un alt mare bărbat de nădejde pe care Dumnezeu l-a folosit spre a binecuvânta poporul. La finalul vieţii lui Iosua a insistat pe nevoia poporului de a se supune lui Dumnezeu, de a asculta de El şi a face voia Lui. A pus poporul să facă un legământ că nu se va alipi de idoli şi că-L va urma pe Singurul Dumnezeu. Ştia şi el de ceea ce Domnul i-a spus lui Moise, că după moartea lui poporul se va duce după dumnezei falşi şi străini, spre nenorocirea lor.

 

Şi a urmat perioada judecătorilor, o istorie tristă şi întunecată. Şi istoria continuă cu bune şi cu rele. Adică cu lideri destoinici, temători de Dumnezeu, sau cu păpuşi de paie care au umblat după năluci sau care nu au fost în stare să ducă poporul cu mână tare spre binecuvântările lui Dumnezeu.

 

Scripturile spun că, din când în când, Dumnezeu ridica lideri care să scoată poporul de sub asuprirea duşmanilor şi să-i îndrepte din nou faţa către Dumnezeu. Nu ştiu cum apar astfel de lideri, cât este providenţa lui Dumnezeu sau cât este neascultarea noastră, dar ştiu că fără astfel de lideri poporul suferă atât pe acest pământ cât, mai ales, în veşnicie.

 

 

În familie Dumnezeu doreşte bărbaţi puternici. Adică oameni care să îşi conducă familiile, în spirit de jertfă şi dragoste, spre Dumnezeu şi care să nu facă compromis pe calea credinţei. Să ne ducem cu gândul din nou la Iosua şi să-l luăm ca model nu doar ca lider al poporului cât şi ca şi cap de familie. Spre finalul vieţii lui, atunci când a pus poporul pe care îl conducea să facă un legământ cu Dumnezeu şi să-I fie credincios Domnului, Iosua se dă drept model şi spune:
„Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.
Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu sau dumnezeilor Amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului
 (Iosua 24. 14,15).

 

Iosua a avut grijă ca familia lui să fie într-o relaţie bună cu Dumnezeu, nu doar religioşi, aşa ca restul poporului. Iosua ar fi putut fi investit ca şi lider chiar şi în Biserica care s-a născut mai târziu pentru că familia lui era un model. Iosua nu a spus că Dumnezeu îl cheamă la o mare lucrare iar de familia lui să se ocupe Dumnezeu, aşa cum mulţi spun azi. El a fost mai întâi un lider pentru familie şi apoi pentru popor.

 

Din cuvintele spuse de el în capitolul 24 al cărţii Iosua uitaţi-vă la determinarea lui, la hotărârea lui de a nu îngădui în familia lui nici un idol şi de a-şi conduce familia cu fermitate dar şi cu dragoste spre Dumnezeu, într-o închinare plăcută Lui. Dar tot mai rar găseşti astfel de bărbaţi.

 

 

Mi-a rămas în minte ceea ce spunea un preot de la Oastea Domnului. El spunea că datoria cea mai mare a unui cap de familie este să-şi conducă toată familia în Împărăţia lui Dumnezeu.

 

Şi este adevărat. Din nefericire astăzi soţii şi taţii, marea majoritate dintre ei, nici nu ştiu pe ce lume trăiesc. Cu mintea tulbure din cauza păcatului, a televizorului, a internetului, a pornografiei, a alcoolului, a sudalmelor, a drogurilor, nici nu mai ştiu bine ce rol are un soţ sau un tată. Dacă în aceste vremuri este multă durere şi nenorocire în familii este şi pentru că bărbaţii nu mai sunt bărbaţi aşa cum îi vrea Dumnezeu ci au ajuns marionete în mâna lui satan care îi ţine în întuneric şi în ignoranţă.

 

Nici chiar bărbaţii din biserici nu mai sunt bărbaţi cu adevărat pentru că nu sunt în stare să-şi înveţe copiii şi soţiile să umble pe calea Domnului, nu mai au autoritate şi lumină de Sus ca să îndrepte şi corecteze aspectele din familie care nu sunt în voia lui Dumnezeu, şi nu de puţine ori se lasă ei conduşi de soţii şi copii.

 

 

Nu citesc Scripturile, sunt superficiali pe calea credinţei, nu au o viaţă de rugăciune, nu mai au discernământ spiritual şi cred orice minciuni, nu mai văd idolii din viaţa celor din casa lor şi se mulţumesc cu o formă de credinţă fără putere, fiind înşelaţi de cel rău. Şi uneori chiar dacă văd toate acestea nu au puterea să fie radicali şi să nu îngăduie în familii lucruri care nu au ce căuta şi care duc la îndepărtarea de Dumnezeu. Le lipseşte fermitatea care vine în urma dragostei ce le-o poartă celor din casă.

 

Copiii fac tot ce vor şi nimeni nu mai are nici o autoritate asupra lor pentru că bărbaţii care ar trebui să fie capul familiei nu au o relaţie vie cu Isus Hristos, Cel ce ar trebui să fie capul bărbatului, adică să-l conducă.

 

Cum poate un bărbat care nu este condus de Hristos să-şi conducă familia spre Hristos? Bărbaţii creştini, dar fără discernământ spiritual, nu mai văd traiul lumesc şi firesc al soţiilor lor şi al copiilor lor, felul în care aceştia se îmbracă, cum îşi petrec timpul, cu cine se însoţesc, ce muzică ascultă, la ce oră vin acasă noaptea şi alte lucruri care nu ar trebui să se întâmple în familiile de creştini. Sunt atât de orbi spiritual încât se mulţumesc cu faptul că odraslele lor mai merg din când în când la biserică iar dacă mai cântă şi câte o cântare atunci îi văd ca pe nişte supermani spirituali, deşi ei iubesc lumea şi tot ceea ce se află în lume. De multe ori iubesc ceea ce părinţii iubesc pentru că părinţii, şi taţii au cea mai mare responsabilitate, transmit ori dragoste de Dumnezeu ori dragoste de altceva.

 

Dar să vorbim şi despre ceea ce ar trebui să fie bărbaţii în poporul lui Dumnezeu şi ca slujitori ai Lui. Nu doar în vechime Dumnezeu a avut lideri importanţi şi de seamă în mijlocul poporului Său. Ajungem la perioada Bisericii, a Noului Legământ dintre Dumnezeu şi om, mai bun decât cele de dinainte pentru că a fost făcut nu pe temeiul sângelui de ţapi şi viţei ci pe temeiul sângelui sfânt al Mântuitorului Isus Hristos. Biserica a început cu bărbaţi destoinici, de mare calibru spiritual, oameni plini de puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi aceşti lideri au punctat istoria de 2000 de ani a Bisericii, dar nu au fost prezenţi întotdeauna. Au existat şi în istoria Bisericii epoci întunecate ca cea a Judecătorilor din Vechiul Legământ. Când au lipsit bărbaţii destoinici Biserica a trecut prin perioade de întuneric şi chiar de mare întuneric, spre suferinţa şi nenorocirea celor mulţi.

 

Nu de lideri a dus Biserica lipsă ci de lideri serioşi, oameni dedicaţi lui Dumnezeu, bărbaţi care să nu facă compromis şi care să rămână fideli adevărului lui Dumnezeu, chiar cu preţul vieţii lor. Lideri de paie au fost şi a fost plină lumea de ei, spre nenorocirea celor mulţi. Şi nici astăzi nu este altfel.

 

Vorbind de România nu mă duc cu gândul decât la o perioadă destul de apropiată de noi, la începutul celei mai mari mişcări de trezire spirituală care a avut loc în ţara noastră vreodată: mişcarea Oastea Domnului.

 

Erau atunci în România mulţi lideri spirituali dar numai unuia singur i-a păsat de starea decăzută a poporului, este vorba despre preotul Iosif Trifa.

 

 

Durerea inimii lui văzând starea rea a poporului şi păcatul în care se scăldau „creştinii” a dus la această mişcare de pocăinţă şi de întoarcere a poporului spre Dumnezeu.

 

Preotul Iosif Trifa a fost un bărbat mare deşi, ca fizic, a fost mai mult decât plăpând; mult a suferit în trup şi de mari încercări a avut parte, pierzându-i pe cei dragi ai lui şi fiind blestemat de cei ce l-au văzut ca pe unul care le stătea în faţa ambiţiilor lor lumeşti şi meschine. Mai aproape de noi au fost cei ce au suferit în închisorile comuniste, între ei aflându-se la loc de cinste fratele Richard Wurmbrand.

 

 

Ce a avut Iosif Trifa şi nu au liderii religioşi de azi? În primul rând a avut discernământ şi a putut analiza lucrurile călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Ceilalţi lideri religioşi vedeau aceeaşi stare a poporului şi nu aveau nici o problemă. Pentru ei toate erau bune. Dar Iosif Trifa a văzut păcatul care îi ţinea pe creştinii cu numele din România robi. Beţia şi sudalmele pe care le vedea la „creştini” l-au făcut să se cutremure de durere şi să ajungă în agonie, cerându-i lui Dumnezeu milă pentru popor.

 

 

Astăzi starea poporului este mai rea decât atunci, cu siguranţă. Nu doar beţia şi sudalmele (nu cred să fie un popor care să vorbească mai urât şi să-L înjure pe Dumnezeu mai mult ca poporul român) sunt problema românilor de azi. Imoralitatea şi desfrâul sunt la loc de cinste. Românii sunt campioni la consumat pornografie, la avort, la hoţii şi la tot felul de fapte rele. Uitaţi-vă şi vedeţi dacă aţi auzit vre-un lider religios care să se ridice cu putere şi hotărâre ca să condamne păcatul şi să cheme oamenii la pocăinţă. Eu nu am văzut pe nimeni să facă lucrul acesta. Toţi spun că este bine dar oamenii se rostogolesc de-a valma în iad. Li se promite pace când Dumnezeu este în război cu păcătoşii şi li se promite o viaţă veşnică la loc de verdeaţă când de fapt ei merg direct în flăcările iadului, robiţi de satan de pofte şi de patimi. Dar cui îi pasă?

 

Asta face diferenţa între un bărbat autentic şi unul de doi bani. Cel adevărat vede starea de lucruri, are discernământ dar are şi durere pentru popor. Pe ceilalţi îi doare în cot; să-şi vadă ei sacii în căruţă şi după ei potopul. Durerea pentru popor, pentru cei ce mor în păcatele lor, a fost a doua mare calitate a bărbatului Iosif Trifa.

 

 

Alături de liderii religioşi de azi fără discernământ şi fără inimă pentru popor, ne uităm cu toţii la oamenii care se îndreaptă cu viteza luminii spre iad şi zâmbim, în loc să ne cutremurăm. În cel mai bun caz nu ne pasă şi ne vedem de ale noastre. Ce sunt cele ale noastre? Lumea şi lucrurile ei, traiul firesc şi bunăstarea, egoismul şi dragostea de noi.

 

Spunea cineva într-o predică, referindu-se la creştini: „ruşine să ne fie că suntem interesaţi de ce se întâmplă în lume, de politică, de sport, de lucrurile lumii acesteia când Numele lui Dumnezeu este batjocorit şi oamenii aleargă spre iad!

Şi chiar ar trebui să ne fie ruşine, bărbaţilor în primul rând, că ale noastre de care ne ocupăm nu sunt şi ale lui Dumnezeu.

Lideri care au dus poporul în rătăcire, bărbaţi de cârpe, au fost întotdeauna şi au fost mulţi. Despre unii ca ei Domnul Isus le spunea celor ce Îl urmau să-i lase în pace pentru că sunt orbi şi un orb nu poate conduce pe un alt orb.

 

Sau că sunt morminte văruite pe dinafară dar pline de putregai înăuntru. Şi adresându-li-se direct unor astfel de conducători le spune că este vai de ei deoarece nici ei nu vor ajunge în Împărăţia cerurilor şi pe cei ce şi-ar dori să intre acolo nu îi lasă, deoarece îi înşală.

 

Şi astăzi lucrurile stau exact la fel. Lumea nu duce lipsă de lideri spirituali dar câţi din marea mulţime care caută să ne câştige favorurile sunt oamenii lui Dumnezeu, bărbaţi autentici folosiţi de Dumnezeu pentru gloria Sa şi binele celor mulţi? Dacă stai să le analizezi viaţa, familia, lucrările, cu cine se însoţesc şi învăţăturile puţini rezistă testului, foarte puţini. Nu de bărbaţi la patru ace sau care să aibă un limbaj seducător, sau proprietari de averi, sau vedete ale televiziunilor creştine, sau faimoşi în felul lumii are nevoie Dumnezeu ci de bărbaţi smeriţi şi ascultători de El, gata să plătească preţul mare al lepădării de sine şi al umblării în umilinţă pe calea îngustă a pocăinţei.

 

Alături de aceşti bărbaţi care nu sunt de folos pentru popor, cu ajutorul şi sprijinul lor, au apărut acum liderii-femeie şi, dacă nu ai discernământ spiritual şi nu te ţii strâns de Scripturi, ai crede că acestea fac o lucrare bună. Dar lucrarea lor, atunci când nu îşi mai cunosc locul şi vor să fie ceea ce Dumnezeu nu le-a chemat să fie, nu se ridică mai sus de lucrarea pe care a făcut-o Eva atunci când i-a dat lui Adam să mănânce din fructul oprit. …….

 

Dar nu este mai puţin grav şi ridicol să vezi în biserici femei care se ridică în rang de conducere, deasupra bărbaţilor şi care pretind rolul lui Moise pentru popor sau de învăţător al poporului. Înaintea multora de felul acesta, bărbaţi şi femei, astăzi apostolul Pavel ar trebui să-şi ceară scuze că a îndrăznit să spună: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2:12)

 

Una dintre cele mai mari lucrări pe care le fac marea majoritate a liderilor religioşi azi, bărbaţi şi femei laolaltă, este răstălmăcirea Scripturilor şi strecurarea de erezii nimicitoare în popor. Şi trist este că nimeni nu vede, sau foarte puţini, pentru că bărbaţii care ar fi trebuit să fie treji şi să vegheze au adormit.

 

Istoria se repetă şi am ajuns într-o perioadă de întuneric spiritual, la fel ca în trecut. Interesant că acest întuneric spiritual este tocmai acum când se vorbeşte de o nouă trezire, de o lucrare măreaţă a lui Dumnezeu care va cuprinde pământul întreg, de o domnie a lui Hristos peste guvernele lumii şi o împărăţie a Lui, înaintea celei de o mie de ani. Ceea ce unii numesc mare lumină nu este decât întuneric.

 

Ce se poate face în astfel de condiţii? Cred că ne rămâne pocăinţa, rugăciunea şi mijlocirea înaintea lui Dumnezeu, cerându-I milă. Nu ştiu ce planuri are El pentru aceste vremuri dar se vede lămurit că este nevoie de bărbaţi puternici, destoinici în lucrarea Domnului, care să nu se lase purtaţi de vânturi şi valuri de învăţături, care să nu facă compromis cu adevărul şi care să-i poată confrunta pe prorocii şi învăţătorii falşi, care să ştie să fie fermi şi plini de dragoste, care să nu se uite doar la foloasele lor ci şi la foloasele celor mulţi, fără viclenie şi făţărnicie, gata să sufere totul, chiar să renunţe la viaţa lor.

 

Uitându-ne la toate aceste cerinţe (şi, cu siguranţă, mai sunt şi altele) nu ne mirăm că sunt atât de rari adevăraţii bărbaţi, oameni după inima lui Dumnezeu.

Dan Bercian

Vezi Articolul integral LA http://www.radiounison.ro/editorial/barbati-femei-si-femei-barbati.html

Barbati slabi sau barbati puternici

00:00
00:00