Dorinţa lui Moise ca Dumnezeu să-şi pună Duhul Său peste tot poporul şi profeţia lui Ioel cu privire la o vreme când Domnul îşi va turna Duhul peste orice făptură s-au împlinit în Ziua Cincizecimii când Duhul Sfânt S-a coborât peste primul grup de creştini.
Terminologia pentru botezul cu Duhul Sfânt. Terminologia folosită în Noul Testament pentru a descrie botezul cu Duhul Sfânt este foarte variată. Sunt folosite opt verbe, după cum urmează: a) „a boteza cu Duhul Sfânt” (Luca 3:16; Fapte 1:5; 11:16); b) „a umple cu Duhul Sfânt” sau „plin de Duhul Sfânt” (Fapte 2:4; 4:8, 31; 6:3, 5; 7:55; 9:17; 11:24; 13:9, 52; Efes. 5:18); ; c) „a fi îmbrăcat cu putere de sus” (Luca 24:49); d) „a cădea peste” (Fapte 10:44; 11:15); e) „a se vărsa/turna peste” (Fapte 2:17,18, 33; 10:45); f) „a veni peste” (Fapte 1:8; 19:6); g) „a primi” (Fapte 2:38- 8:15, 17; 10:47; 19:2); h) „a da” (Luca 11:13). Primii trei termeni sunt folosiţi metaforic (a,b,c), următorii trei descriu modul în care Duhul îşi face prezenţa şi efectele Duhului asupra celor care îl primesc (d,e,f), iar ultimii doi descriu acţiunea omului (g) şi acţiunea lui Dumnezeu (h) în transmiterea Duhului.
Statutul spiritual al ucenicilor înainte de Cincizecime. Pentru a formula o doctrină corectă cu privire la botezul cu Duhul Sfânt, este esenţial să cunoaştem, printre altele, care a fost statutul spiritual al ucenicilor Domnului înainte de Ziua Cincizecimii. Teologii care consideră că ucenicii nu au fost născuţi din nou decât în Ziua Cincizecimii, atribuie evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste ei conotaţii soteriologice. Cei care consideră că ucenicii au fost regeneraţi înainte de Cincizecime, interpretează botezul cu Duhul Sfânt ca fiind o experienţă suplimentară convertirii şi ulterioară acesteia. Aşadar, au fost ucenicii născuţi din nou înainte de Cincizecime?
În ziua învierii Sale, Isus suflă peste ucenici spunându-le: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20:22). Versetul acesta a făcut atâta vâlvă printre teologi încât pe el s-au clădit teorii întregi cu privire la convertire. Unii teologi liberali numesc evenimentul „Cincizecimea ioanină”, văzând în el o împlinire a promisiunii lui Ioan Botezătorul şi a multiplelor promisiuni ale lui Isus cu privire la trimiterea Duhului Sfânt (Ioan 1:33; 7:37-39; cap. 14-16). Alţii consideră că gestul lui Isus de a sufla peste ucenici, inclusiv cuvintele Lui „Luaţi Duh Sfânt”, nu a fost decât un gest simbolic care anunţa doar Cincizecimea. Dar cuvântul tradus prin Luaţi! „nu poate fi înţeles doar ca o promisiune a unei primiri în viitor, ci exprimă o primire în prezent”, având forţa lui „primeşte aici şi acum”.
Pentru teologii penticostali, în general, dar nu numai pentru ei, acordarea Duhului în Ioan 20:22 coincide cu experienţa regenerării ucenicilor. Cu toate că au umblat împreună cu învăţătorul lor timp de trei ani şi jumătate, ucenicii nu puteau fi regeneraţi în această perioadă, aceasta aparţinând încă dispensaţiei Vechiului Legământ. Regenerarea nu se putea face decât în baza jertfei ispăşitoare, săvârşită de Isus Hristos. Chiar dacă Isus a afirmat că ucenicii erau curaţi înainte de moartea şi învierea Sa (13:10), cu siguranţă nu erau curaţi în sensul de „regeneraţi”, „născuţi din nou”. A fi regenerat înseamnă a fi o nouă creaţie, o făptură nouă. La momentul descris în Ioan 20:22, ispăşirea păcatelor prin jertfa lui Hristos era săvârşită, dar Duhul nu venise încă, pentru că Isus nu fusese încă proslăvit (Ioan 7:39), adică înviat şi înălţat (Ioan 17:5). Chiar şi în aceste condiţii, Isus trebuia să lase pe Pământ un grup de ucenici născuţi din nou; era o condiţie necesară şi esenţială pentru continuarea lucrării începută de Isus. Aşadar, fiindcă Duhul nu era încă dat Bisericii, Isus cel înviat, Purtătorul Duhului, a suflat Duh Sfânt peste ucenici, act prin care au fost născuţi din nou, regeneraţi.Duhul nu a venit „de sus” în acest caz, ci de la Isus cel înviat, ca Purtător al Duhului. Aşadar, cazul ucenicilor a fost un caz unic în sensul că, în afara acestui grup, nici un alt creştin, indiferent de epoca în care a trăit, nu a mai beneficiat de două primiri ale Duhului. Aceasta a fost o consecinţă a poziţiei lor unice în istoria mântuirii. Ei trăiau în perioada de tranziţie dintre Vechiul Legământ şi Noul Legământ. După cum Dumnezeu a suflat din suflarea Lui peste Adam în ziua primei creaţii, tot aşa Dumnezeu-Fiul a împărţit ucenicilor Lui o nouă viaţă, una spirituală, suflând peste ei Duh Sfânt în ziua învierii, ziua Noii creaţii. Aşadar, ucenicii lui Isus au intrat în noua creaţie printr-o naştere din nou.
Coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Evenimentul coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii este descris de evanghelistul Luca în felul următor: „în Ziua Cincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească ” (Fapte 2:1-4).
Luca descrie manifestările exterioare care au însoţit coborârea Duhului Sfânt -sunetul şi limbile ca de foc – şi efectele coborârii Duhului – umplerea cu Duhul a ucenicilor, pusă în evidenţă prin vorbirea în alte limbi (2:4). Dramatismul situaţiei este redat de manifestările exterioare care însoţesc Duhul şi prin folosirea verbului „a turna”, cu referire la Duhul, în expunerea predicii lui Petru (2:17, 33).
Rezultatele venirii Duhului sunt de natură harismatică: ucenicii vorbesc în alte limbi, iar Petru ţine prima lui predică misionară. Ziua Cincizecimii este ziua împuternicirii Bisericii pentru activitatea misionară. Ziua aceasta marchează inaugurarea misiunii Bisericii. Având în vedere rezultatele extraordinare pe care le are predica ţinută de Petru prin Duhul care tocmai „îl umpluse” (2.4), cititorul înţelege mai bine porunca dată de Isus ucenicilor să nu părăsească Ierusalimul până când nu vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49).
Coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime a fost însoţită de trei manifestări supranaturale. Acestea pot fi împărţite în două categorii: a) semnele exterioare (numite aşa fiindcă nu au avut nici o legătură cu ucenicii) care preced revărsarea Duhului – „sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic” şi „limbile ca de foc”; şi 2) semnul primirii Duhului de către ucenici şi în acelaşi timp consecinţa primirii Duhului — „vorbirea în limbi”. Prezenţa sunetului puternic a avut un rol de mediatizare a evenimentului, având în vedere numărul mare de închinători care se aflau atunci în Ierusalim. Limbile ca de foc au avut scopul de a-i identifica pe beneficiarii miracolului de la Cincizecime. Semnele exterioare care au însoţit venirea Duhului, sunetul şi limbile ca de foc, nu s-au mai repetat cu ocazia celorlalte revărsări ale Duhului relatate de Luca.
Spre deosebire de cele două semne exterioare discutate mai sus, vorbirea în limbi este un fenomen manifestat prin cei asupra cărora S-a coborât Duhul Sfânt. în Vechiul Testament, manifestările supranaturale făceau parte, de regulă, din cadrul descinderii Duhului profetic asupra anumitor conducători ai lui Israel. Manifestarea în aceste situaţii a fost însă proorocia, nu vorbirea în limbi. Aceste manifestări supranaturale pun în evidenţă prezenţa Duhului, având, aşadar, un rol de confirmare. în cartea Faptele Apostolilor, aşa cum vom arăta mai jos, vorbirea în limbi este semnul distinctiv al coborârii Duhului Sfânt.
Luca precizează că vorbirea în limbi a celor care au fost umpluţi de Duhul în Ziua Cincizecimii a fost înţeleasă de participanţii la festivalul religios din Ierusalim. Datorită acestui fapt, fenomenul glossolalic care a pus în evidenţă pogorârea Duhului peste primii ucenici este cunoscut de teologi caxenolalia (vorbire în limbi străine cunoscute de ascultători). Termenul glossolalia (vorbire în limbi necunoscute) este rezervat celorlalte cazuri de vorbire în limbi din Faptele Apostolilor şi, mai cu seamă, fenomenului corintian. Contrar opiniei unor teologi evanghelici care afirmă că fenomenul vorbirii în limbi din Ziua Cincizecimii a avut un scop de propovăduire a Evangheliei, evanghelistul Luca precizează că ucenicii doar rosteau „lucrările minunate ale lui Dumnezeu” (2:11). Conţinutul vorbirii în limbi trebuie înţeles mai degrabă ca o rostire profetică, ca o exclamaţie de laudă la adresa lui Dumnezeu, fără a avea un scop de predicare şi fără menirea de a stârni credinţă în cei care asistau la acest fenomen. Aceştia se vor converti numai în urma propovăduiţii lui Petru (v. 37-41). Aşadar, vorbirea în limbi nu a fost decât o manifestare a prezenţei Duhului profetic. Semnificaţia coborârii Duhului la Cincizecime. Am afirmat mai sus că, în conformitate cu relatarea lui Ioan, ucenici au avut prima lor experienţă cu Duhul în seara zilei învierii, când Isus a suflat peste ei Duh Sfânt (Ioan 20:22). Cu acea ocazie, ucenicii au fost născuţi din nou, agentul regenerării fiind Duhul Sfânt. în cadrul celei de-a doua experienţe pneumatice a ucenicilor, experienţă avută în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a îndeplinit o funcţiune harismatică prin care a împuternicit ceea ce crease cu ocazia primei experienţe. Cu alte cuvinte, ucenicii care erau acum născuţi din nou, o nouă făptură, au fost abilitaţi de către Duhul Sfânt pentru a-şi duce la îndeplinire mandatul pe care îl aveau de a propovădui Evanghelia.
Mulţi cercetători au încercat să facă o legătură teologică între sărbătoarea evreiască a Cincizecimii şi evenimentul coborârii Duhului, peste timp, la Ierusalim. în Vechiul Testament, Cincizecimea mai era cunoscută ca Sărbătoarea Secerişului, sau Sărbătoarea celor dintâi roade. Alţi autori leagă Cincizecimea de sărbătoarea dării legământului la Sinai. Dacă în timpul lui Hristos esenţa sărbătorii a fost legată de aducerea celor dintâi roade ale secerişului, atunci coborârea Duhului la Cincizecime este semnificativă în sensul că cei o sută douăzeci de ucenici sunt primii care beneficiază de această revărsare generală a Duhului. Dacă sărbătoarea Cincizecimii era centrată pe aniversarea legământului de la Sinai, semnificaţia constă în faptul că ucenicii, sâmburele noii Biserici, formează Noul Popor al lui Dumnezeu, peste care El îşi revarsă Duhul Său harismatic.
Evenimentul Cincizecimii, o experienţă personală profundă a primilor ucenici, a constituit actul divin prin care aceştia au fost umpluţi de Duhul Sfânt. Dar starea de plinătate a Duhului nu este rezultatul unui act singular de umplere, mai precis a botezului cu Duhul Sfânt. Din naraţiunile cărţii Faptele Apostolilor deducem că umplerea cu Duhul este o experienţă repetabilă care garantează păstrarea unei stări permanente de umplere.
În Fapte 4:31, expresia „s-au umplut de Duhul Sfânt” utilizată de Luca pentru a descrie experienţa împuternicirii ucenicilor în Ziua Cincizecimii apare din nou: „ După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală „. Relatarea acestui eveniment se aseamănă cu cea a coborârii Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii în cel puţin două aspecte: în ambele cazuri, umplerea cu Duhul a fost însoţită de manifestări supranaturale exterioare şi a avut loc pe fondul unei stări de rugăciune. Efectul umplerii este, de asemenea, acelaşi în ambele cazuri: propovăduirea cu îndrăzneală a Cuvântului.
În concluzie, umplerea repetată a apostolilor cu Duhul Sfânt nu impietează cu nimic asupra interpretării umplerii cu Duhul din Ziua Cincizecimii ca începutul unei stări de plinătate a Duhului. Când vorbim despre aceste umpleri repetate, nu înseamnă neapărat că presupunem existenţa unor „scurgeri de Duh” sau goliri repetate de Duh care cer reumpleri. Domnul Isus S-a rugat deseori Tatălui Ceresc (Mat. 14:23; Marcu 6:46; Luca 5:16; Ioan 6:15) nu pentru a Se umple de putere, ci din nevoia de comuniune cu Tatăl. în ce-i priveşte pe ucenicii care se roagă pentru puterea de a propovădui Evanghelia şi de a face tămăduiri, semne şi minuni (4:29-30), nu înseamnă că ei şi-au consumat puterea primită la Cincizecime şi trebuie acum reumpluţi de Duhul. (Re)umplerea lor trebuie privită ca un semn al prezenţei Duhului în mijlocul comunităţii care se roagă. Desigur, din versetul 31 reiese clar că umplerea cu Duh a fost răspunsul divin la rugăciunea grupului de ucenici. Repetăm, umplerea nu trebuie înţeleasă ca o necesitate în urma unei „goliri de Duh”, ci mai degrabă ca o manifestare a prezenţei Duhului şi a bunăvoinţei Tatălui de a da „Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13), nu o singură dată, ci ori de câte ori este nevoie sau ori de câte ori alege El să-L dea.
În concluzie, în planul experienţei, ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii în Fapte 4:31 nu diferă cu nimic de ceea ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. Există însă o mare diferenţă între cele două evenimente în planul istoriei mântuirii. Ziua Cincizecimii marchează inaugurarea misiunii Bisericii, eveniment anticipat de Isus, prin promisiunile repetate făcute ucenicilor cu privire la trimiterea Duhului Sfânt. La nivel personal, Ziua Cincizecimii este semnificativă pentru fiecare ucenic împuternicit cu acea ocazie prin faptul că a fost prima lui împuternicire. A fost prima experienţă harismatică pe care au avut-o cu Duhul. Celălalt eveniment descris în 4:31 nu reprezintă decât un moment al misiunii Bisericii, iar la nivel personal, o nouă umplere cu Duhul Sfânt.
Relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt. citire chiar şi fugitivă a cărţii Faptele Apostolilor pune în evidenţă faptul că botezul cu Duhul Sfânt nu este dependent de vreo acţiune omenească, fie ea un ritual cum este botezul în apă sau un gest cum este punerea mâinilor. De asemenea, ordinea logică şi normală a etapelor din experienţa religioasă a unui creştin – convertire, botez în apă şi botez cu Duhul Sfânt -nu este întotdeauna respectată. Totuşi, atât în Faptele Apostolilor cât şi în restul Noului Testament găsim indicii care, în cele din urmă, ne conduc spre o teologie consecventă cu privire la relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt.
Din cuvintele apostolului Petru din Fapte 2:38, deducem că există două condiţii care trebuie îndeplinite pentru primirea Duhului Sfânt, şi anume, pocăinţa şi botezul în apă. O a treia condiţie, credinţa, apare implicit în cuvintele „în Numele Domnului Isus” care definesc botezul creştin. Credinţa şi pocăinţa sunt condiţii absolute pentru primirea Duhului, adevăr confirmat în toate cazurile relatate din Fapte. în ce priveşte botezul în apă, el lipseşte în două, posibil chiar trei din cele cinci cazuri de botez cu Duhul Sfânt relatate în Faptele Apostolilor. Apostolii au primit Duhul Sfânt fără să fie botezaţi în Numele Domnului Isus. La fel, Duhul Sfânt s-a coborât peste Corneliu şi peste cei din casa lui înainte ca aceştia să fi avut ocazia să fie botezaţi în apă. în acest caz, inversarea ordinii de desfăşurare a etapelor expuse în Fapte 2:38 este providenţială. Era necesar ca Dumnezeu să le dea NeamurilorDuhul Sfânt înainte de botezul în apă, altfel Petru nu i-ar fi botezat. Atunci când îşi justifică în faţa celorlalţi apostoli acţiunea de a-i fi botezat pe Corneliu şi pe cei din casa lui, apostolul Petru arată clar că ceea ce I-a determinat să-i boteze a fost tocmai iniţiativa lui Dumnezeu de a le fi dat şi acestora Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:47; 11:15). în cazul în care concluzionăm că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania (Fapte 9:17), acesta este al treilea caz de primire a Duhului înainte de botez.
Aşadar, coborârea ocazională a Duhului înainte de botez şi posedarea Duhului de cei care nu au fost deloc botezaţi arată că ritualul nu este o condiţie absolută pentru primirea Duhului. „Norma” din Fapte 2:38, împreună cu excepţiile de la această regulă, ne fac să concludem că cea mai importantă condiţie este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat”, mai precis, credinţa pe care botezul doar o simbolizează. Mai trebuie precizat şi faptul că, în acele cazuri unde intervalul de timp dintre botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt este foarte scurt, primirea Duhului nu este un rezultat automat al botezului în apă.
În două situaţii, primirea Duhului este atribuită punerii mâinilor (8:17; 19:6). Dacă sunt cercetători care susţin că punerea mâinilor trebuie văzută chiar şi acolo unde nu este menţionată explicit, o exegeză atentă a pasajelor relevante ne arată că nu există dovezi clare că, în biserica primară, punerea mâinilor pentru primirea Duhului ar fi fost o practică curentă asociată cu botezul sau separată de acesta. Dimpotrivă, gestul nu apare regulat ci este asociat cu două ocazii speciale – la Samaria şi în Efes. Este semnificativ faptul că acestea sunt singurele cazuri din Fapte când Duhul nu vine direct „de sus”, imediat după convertire şi botez. Conform promisiunii din 2:38-39, situaţia samaritenilor şi a ucenicilor din Efes este neobişnuită, în sensul că ei nu au primit Duhul imediat după convertire, aşa cum era de aşteptat (8:15, 16; 19:2). Fiecare din aceste două situaţii neobişnuite este corectată prinpunerea mâinilor de către cei doi apostoli implicaţi, Petru respectiv Pavel. Aşadar, punerea mâinilor se dovedeşte a fi un ajutor benefic, în special atunci când, din anumite motive, Duhul Sfânt nu a fost primit chiar dacă au fost îndeplinite condiţiile de bază stipulate în Fapte 2:38, şi anume, pocăinţa/credinţa şi botezul.
Pentru a conclude, referitor la secţiunea despre relaţia temporală dintre convertire, botezul în apă şi primirea Duhului Sfânt, tot ceea ce putem spune este că singurul interes al lui Luca este să arate că venirea Duhului a fost o chestiune foarte importantă şi că se aştepta ca aceasta să aibă loc în primele stagii ale experienţei creştine a cuiva, de regulă după botez (cf. Fapte 2:38).
Cu toate că Luca nu manifestă un interes deosebit pentru o ordine precisă a acestor etape, totuşi se pare că i-a fost familiar un mod obişnuit în care cei din zilele lui primeau Duhul, şi anume, direct „de sus”, fără intervenţia vreunui om, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi în casa lui Corneliu. Trei dintre verbele folosite pentru coborârea Duhului, şi anume „a veni peste” (Fapte 1:8; 19:6), „a turna” (2:17, 18, 33; 10:45) şi „a cădea peste” (8:16), sugerează foarte expresiv o revărsare bruscă şi impresionantă a Duhului direct de sus, fără mijlocirea vreunui om. Imaginea este preluată din Vechiul Testament unde venirea Duhului este adeseori asemănată cu o ploaie roditoare (Ioel 3:1, 2; Ezec. 39:29; Zah. 12:10; cf. Isa. 32:15, 44:3 ş.u.; Ezec. 36:26 ş.u.; Ioel 2:23 ş.u.).
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 