Nelu Brie – Darurile duhovnicesti, darurile Duhului


agnus dei - english + romanian blog

Mai trebuie sa spunem ca darurile spirituale sunt impartite fiecarui credincios in conformitate cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate sa depaseasca acest cadru. Manifestarea darurilor se face in acord cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Noi ne rugam ca Dumnezeu sa dea daruri ale Duhului, dar nu le putem fabrica. Si nici nu vrem. Vai de cel ce se amesteca in zona aceasta. La mijloc e planul lui Dumnezeu. La mijloc e harul lui Dumnezeu care da fiecaruia cum voieste, bisericilor cum voieste. Si subliniez ca este important sa ne deschidem inima, sa ne deschidem partasiile noastre  spre manifestarea darurilor Duhului Sfant, nesocotind ca aceste interventii ale lui Dumnezeu ar putea intr-un fel sau altul sa stinghereasca adunarile noastre. Ba, dimpotriva, ele sunt menite sa aduca prospetime, sa aduca viata, potrivit cu harul lui Dumnezeu si cu planul lui Dumnezeu.

TEXT 1…

Vezi articolul original 1.354 de cuvinte mai mult

Nelu Brie – Darurile duhovnicesti, darurile Duhului


 

Mai trebuie sa spunem ca darurile spirituale sunt impartite fiecarui credincios in conformitate cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate sa depaseasca acest cadru. Manifestarea darurilor se face in acord cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Noi ne rugam ca Dumnezeu sa dea daruri ale Duhului, dar nu le putem fabrica. Si nici nu vrem. Vai de cel ce se amesteca in zona aceasta. La mijloc e planul lui Dumnezeu. La mijloc e harul lui Dumnezeu care da fiecaruia cum voieste, bisericilor cum voieste. Si subliniez ca este important sa ne deschidem inima, sa ne deschidem partasiile noastre  spre manifestarea darurilor Duhului Sfant, nesocotind ca aceste interventii ale lui Dumnezeu ar putea intr-un fel sau altul sa stinghereasca adunarile noastre. Ba, dimpotriva, ele sunt menite sa aduca prospetime, sa aduca viata, potrivit cu harul lui Dumnezeu si cu planul lui Dumnezeu.

TEXT 1 Corinteni 12:4

Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; 10 altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. 11 Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dăfiecăruia în parte cum voieşte.

Mai multi dintre fratii care au primit Botezul cu Duhul Sfant au pus intrebarea: Ce urmeaza? Cu siguranta ca Botezul cu Duhul Sfant nu este un scop in sine, ci este un dar facut de Dumnezeu pentru un scop care sta in viitor. Si scopul acesta este amplu. Despre el am vorbit, unul dintre ele fiind  si acela de a ne deschide inspre darurile Duhului pe care Dumnezeu le-a randuit in biserica, in vederea zidirii bisericii, in vederea cresterii a Imparatiei, in vederea propovaduirii Evangheliei lui Dumnezeu. In seara aceasta vom vorbi despre darurile Duhului Sfant intr-un fel mai concentrat , cu dorinta ca la incheierea acestei partasii sa ne rugam la Dumnezeu ca El sa lase  aceste daruri ale Duhului in biserica noastra. Sa le lase printre noi. Sa aleaga oameni care sa-i foloseasca  si prin care sa-si proslaveasca numele Lui.

Intai de toate, ce intelegem oare, ce sunt darurile duhovnicesti? Cum sa intelegem darurile spirituale? Sunt cateva afirmatii pe care as dori sa le subliniez . Intai de toate, darurile sunt impartite de Duhul Sfant. Cuvantul Domnului ne spune asa cum am citit ca sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh. Si de asemenea, am citit: Toate aceste lucruri le face unul si acelasi Duh care da fiecaruia in parte, cum voieste. Aceasta lucrare a lui Dumnezeu este initiata de Dumnezeu. Darurile Duhului Sfant sunt impartite de Duhul Sfant. La baza lor se gaseste Duhul lui Dumnezeu care cheama, initiaza, imputerniceste, alege si apoi manifesta lucrarea Sa potrivit cu planul lui Dumnezeu.

De asemenea, darurile Duhului Sfant nu trebuie intelese ca semne ale nivelului spiritual a cuiva sau inteles in sensul confirmarii proprii a cuiva. Sau intelese ca o subliniere in dreptul vreunei persoane  cu privire la calitatea lui spirituala, la maturitatea lui spirituala, la nivelul lui inalt spiritual la care a ajuns. Darurile spirituale n-au legatura cu felul in care trebuie sa fim perceputi noi, ca oameni care primim darurile Duhului. Darurile Duhului mai de graba reprezinta revelatia lui Dumnezeu in biserica, descoperirea lui Dumnezeu in mijlocul poporului Sau. Nu se cere ca cineva sa aiba nu stiu ce nivel spiritual, de maturitate spirituala, de crestere spirituala, de cunoastere a Scripturilor, de vechime pe calea credintei, ca sa poata primi darurile duhovnicesti. Darurile Duhului Sfant sunt date de Dumnezeu copiilor lui Dumnezeu, unora mai vechi in credinta sau mai tineri in credinta, unora chiar proaspat intorsi la credinta. Darurile Duhului Sfant nu sunt semne ale nivelului nostru spiritual. Nu va trebui sa spunem: Uite ce om mare in Hristos, ca are un anumit dar al Duhului. Domnul trebuie sa fie slavit, numele Lui inaltat. Scopul acestor daruri cu siguranta este descoperirea  lui Dumnezeu in mijlocul  poporului Sau, in mijlocul bisericii Sale.

Mai trebuie sa spunem ca darurile spirituale sunt impartite fiecarui credincios in conformitate cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Nimeni nu poate sa depaseasca acest cadru. Manifestarea darurilor se face in acord cu planul lui Dumnezeu si cu harul lui Dumnezeu. Noi ne rugam ca Dumnezeu sa dea daruri ale Duhului, dar nu le putem fabrica. Si nici nu vrem. Vai de cel ce se amesteca in zona aceasta. La mijloc e planul lui Dumnezeu. La mijloc e harul lui Dumnezeu care da fiecaruia cum voieste, bisericilor cum voieste. Si subliniez ca este important sa ne deschidem inima, sa ne deschidem partasiile noastre  spre manifestarea darurilor Duhului Sfant, nesocotind ca aceste interventii ale lui Dumnezeu ar putea intr-un fel sau altul sa stinghereasca adunarile noastre. Ba, dimpotriva, ele sunt menite sa aduca prospetime, sa aduca viata, potrivit cu harul lui Dumnezeu si cu planul lui Dumnezeu.

As mai adauga spunand ca darurile spirituale sunt date pentru binele comun al bisericii lui Dumnezeu. Cuvantul Domnului spune ca fiecaruia i se da aratarea Duhului spre folosul altora. Darurile duhovnicesti nu sunt lasate de Dumnezeu ca sa se hraneasca din ele cel care a primit darul. Aceste daruri sunt inzestrari facute de Dumnezeu pentru binele altora. Si ele isi vor implini menirea, slujirea in viata noastra  in masura in care ne deschidem inspre altii, lucrand pentru slava lui Dumnezeu.

Si ultima afirmatie randuita pentru definirea darurilor Duhului, prin darurile spirituale, intelegem aceste lucrari facute de Dumnezeu care pot avea caracter supranatural (au caracter supranatural), ele neavand nici un fel de legatura cu abilitatile noastre naturale, cu inzestrarile, cu talentele noastre naturale. Dar unele dintre aceste daruri au un caracter natural, in sensul in care ele sunt inrudite cu abilitatile noastre naturale. Unele sunt 100% miracole. Altele sunt asezate de Dumnezeu tot in miracol, tot in ungerea Duhului, dar invecinate cu abilitatile noastre omenesti. Spre exemplu: Biblia vorbeste despre darul invatatrii. Este unul dintre darurile randuite de Dumnezeu. Dar darul acesta se poate confunda uneori cu abilitatile omenesti. Avem si intre oamenii necredinciosi darul invatatrii, in sensul de profesori buni, capacitatea de-a invata pe altii. E dar al Duhului Sfant atunci cand peste aceasta abilitate naturala se coboara ungerea Duhului Sfant  care ridica inzestrarea data de Dumnezeuprin nastere, la un nivel superior, la un nivel supranatural, cand lucrarea aceasta este facuta prin imputernicirea  si insotirea Duhului lui Dumnezeu.

Eu doresc in seara aceasta sa accentuam mai mult  darurile cu caracter supranatural. Dar mai inainte de aceasta, as vrea sa ne uitam la cateva texte din Scriptura care mentioneaza prezenta darurilor Duhului Sfant. As vrea sa subliniez ca ele sunt mult mai diverse si complexe decat cele noua  care le-am citit in 1 Corinteni cap. 12. Avem cel putin trei categorii de daruri: sunt cele mentionate in 1 Corinteni 12, noua la numar. Apoi, ceea ce se numeste slujbe, despre care apostolul Pavel face mentiune in Efeseni 4:11 – Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători. Si apoi, lucrari, mentionate in multe alte locuri din Biblie. Ca sa rascumparam vremea, v-as indemna sa ne uitam la cateva texte. Iata, de pilda, in 1 Corinteni 12:8-10-

De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor prin acelaşi Duh; 10 altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. 

Toate acestea sunt daruri cu caracter supranatural. In 1 Corinteni 12:28 – 28 Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea proroci; al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilorajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi. De asemenea in Romani 12:6-8 – Deoarece avem felurite daruri după harul care ne-a fost dat, cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie. Cunoasteti pe cineva din Scriptura care a avut darul mangaierii, atat de evident incat a capatat numele de fiul mangaierii. Asa a fost cunoscut un om a lui Dumnezeu cu numele Barnaba, cunoscut pentru acest dar care opera prin el, darul imbarbatarii, darul mangaierii. Darul darniciei este un dar pretios. E adevarat ca nu este asa de ravnit ca cele miraculoase. Dar este un dar pretios. Efeseni 4:11 

(mai sunt aprox 35 minute din mesaj) Predica incepe la minutul 1:10:00 sau 70:00.


 

Sursa:https://rodiagnusdei.wordpress.com/2018/02/18/nelu-brie-darurile-duhovnicesti-darurile-duhului/

Divinitatea Duhului Sfant


Divinitatea Duhului Sfant

 

Scripturile Il prezinta pe Duhul Sfant ca fiind Dumnezeu adevarat, una in esenta cu Tatal si Fiul, egal in maretie si putere cu celelalte Persoane divine.

Argumente care demonstreaza divinitatea Duhului Sfant

1) Duhul Sfant are atribute divine, asemenea Tatalui si Fiului:

– Omniprezenta – Psalmul 139, 7: “Unde ma voi duce departe de Duhul Tau si unde voi fugi departe de Fatza Ta ?”

– Atotputernicia – Zaharia 4, 6: “Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul.

– Vesnicia – Evrei 9, 14: “Duhul cel vesnic

– El este viata – Romani 8, 2: “Legea Duhului de viata in Christos Iisus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii.

– El este adevarul – Ioan 14, 17: “Si anume Duhul adevarului pe care lumea nu-l poate primi pentru ca nu-L vede si nu-L cunoaste.”

– 1 Ioan 5, 6 up.: “Duhul este adevarul.”

– El este iubire – Romani 15, 30: “Va indemn dar , fratilor, pentru Domnul nostru Iisus Christos si pentru dragostea Duhului, sa va luptati impreuna cu mine in rugaciunile voastre catre Dumnezeu pentru mine.

– Sfintenia – Efeseni 4, 30: “Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.”

2) Duhul Sfant poarta nume divine:

– Duhul Meu – Geneza 6, 3: “Duhul Meu nu va ramanea pururea in om.”

– Duhul lui Dumnezeu – Geneza 1, 2: “Si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.”

– Duhul Domnului – Isaia 11, 2: “Duhul Domnului se va odihni peste El.”

– Duhul lui Iisus – Faptele apostolilor 16, 7: “Duhul lui Iisus nu le-a dat voie

3) Biblia prezinta Persoana Duhului Sfant in asociere cu celelalte doua Persoane divine:

– Formula rostita la botez – Matei 28, 19: “…Botezandu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh.”

– Binecuvantarea apostolica – 2 Corinteni 13, 14: “Harul Domnului Iisus Christos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti !”

– Asocierea intre Pesoanele divine facuta de Petru – 1 Petru 1, 2: “Dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul, spre ascultarea si stropirea cu sangele lui Iisus Christos.”

– Asocierea intre Persoanele divine facuta de Ioan – 1 Ioan 5, 7: ( “Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant; si Acestia trei una sunt.” ) Parantezele indica nesiguranta cu privire la autenticitatea afirmatiei. Diferitele traduceri ale Bibliei, fie folosesc parantezele in cazul acestui verset, fie nu le folosesc.

4) Marturia lui Iisus Christos – In fagaduinta trimiterii Mangaietorului, Domnul Christos vorbeste despre un “alt Mangaietor”, punand astfel Duhul Sfant pe aceeasi treapta cu Tatal si Fiul – Ioan cap. 14-16.

5) Biblia vorbeste despre Duhul Sfant ca despre o Persoana divina – 1 Corinteni 3, 16.17: “Nu stiti ca voi sunteti templul lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi ?

– Faptele apostolilor 5, 3.4: “Pentru ce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfant ? N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu.”

6) Duhul Sfant participa activ la lucrarile lui Dumnezeu:

– Creatiunea – Geneza 1, 2: “Pamantul era pustiu si gol; peste fatza adancului de ape era intuneric si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.”

– Nasterea din nou – Tit 3, 5: “El ne-a mantuit nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant.”

– Invierea – Romani 8, 11: “Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Iisus dintre cei morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Christos Iisus din morti va invia si trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Sau, care lucuieste in voi.”

Concluzii: Facand parte din Trinitate, avand aceleasi atribute divine ca si Tatal si Fiul si participand la aceleasi lucrari cu celelalte doua Persoane divine, Duhul Sfant este obiectul adorarii si inchinarii oricarei creaturi. Ca fapturi iesite din mainile lui Dumnezeu, nu avem dreptul sa privam o Persoana divina de inchinarea care I se cuvine, fara ca sa pierdem din aceasta atitudine.

Lori Balogh

Acest articol a fost publicat în Tri(u)nitatea Divina și etichetat cu . Salvează legătura permanentă.
Sursa: http://www.loribalogh.ro/

Pocăinţa, lucrarea Duhului Sfânt şi datoria omului


botez

Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare… (Faptele apostolilor 3:19)
Apostolul îi îndeamnă pe oameni să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Textul nostru este o dovadă suficientă, fără să mai apelăm la alte dovezi. Pocăinţa înseamnă, în sens literal, să schimbi intenţiile cuiva. A fost tradusă şi cu „discernământul de pe urmă” sau „înţelepciunea de pe urmă”; este atitudinea omului de a căuta ce este greşit, şi de a-şi corecta judecata. Dar chiar dacă acesta este sensul principal, cuvântul înseamnă mult mai mult, în folosirea lui biblică. Poate că nu există o definiţie mai bună a pocăinţei decât aceea din cartea noastră de imnuri pentru copii:

Dacă te pocăieşti, vei părăsi

Păcatele pe care le-ai iubit;

Vei regreta, te vei căi,

Vei renunţa la ele, până la sfârşit.

Pocăinţa este descoperirea răutăţii păcatului, tristeţea că l-ai comis şi hotărârea de a scăpa de el. Este, de fapt, o schimbare a minţii cu un caracter foarte adânc şi practic, care îl face pe om să iubească ceea ce odată ura, şi să urască ceea ce iubea. Convertirea înseamnă o întoarcere, o întoarcere de la şi o întoarcere spre — o întoarcere de la păcat, o întoarcere spre sfinţenie — o întoarcere de la nepăsare la judecată, de la lume la cer, de la sine la Isus — o întoarcere completă. Cuvântul folosit aici a fost tradus în limba engleză: „Pocăiţi-vă şi fiţi transformaţi”, dar versiunea grecească spune: „Pocăiţi-vă şi transformaţi-vă” sau, mai degrabă, „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă”. Este un verb activ.

Atunci când demonii sunt izgoniţi din cel îndrăcit, se poate vorbi despre pocăinţă; dar atunci când îndrăcitul se îmbracă, şi nu mai este gol şi murdar, ci îmbrăcat şi în toate minţile, se poate spune că s-a întors la Dumnezeu. Atunci când fiul risipitor, care hrănea porcii, a început să judece şi să-şi vină în fire, a fost pocăinţă. Când s-a hotărât şi a părăsit ţinutul acela îndepărtat, îndreptându-se spre casa tatălui său, a fost întoarcere la Dumnezeu. Pocăinţa este o parte a întoarcerii la Dumnezeu. Este, poate, dacă pot să spun, poarta sau uşa ei. Este Iordanul prin care trecem când ne întoarcem din pustiul păcatului spre Canaanul convertirii. Naşterea din nou este răsădirea unei firi noi, iar unul dintre primele ei semne este credinţa în Hristos şi părăsirea păcatului sau întoarcerea de la ce este rău spre ceea ce este bun.

Adresându-se mulţimii, apostolul Petru a spus: „Schimbaţi-vă gândurile; căiţi-vă pentru ceea ce aţi făcut; părăsiţi-vă vechile cărări; întoarceţi-vă; deveniţi oameni noi.” Acesta a fost mesajul lui, pe care l-am pus în alte cuvinte.

S-a spus deci, pe drept cuvânt, că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt opera Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Nu este nevoie să mă opresc şi să susţin doctrina aceasta. Am predicat-o de o mie de ori şi suntem pregătiţi să dovedim că această doctrină este susţinută pretutindeni în Scriptură. Nu a existat niciodată o întoarcere la Dumnezeu adevărată care să nu fie lucrarea Duhului Sfânt. În scopul acesta, Domnul Isus S-a înălţat la ceruri: „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor”. Orice convertire adevărată este lucrarea Duhului Sfânt. Puteţi să vă rugaţi cu vorbele prorocului: „Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi ne vom întoarce”; fiindcă dacă nu ne întoarce Dumnezeu, nu ne vom întoarce niciodată; şi dacă nu ne converteşte El, convertirea noastră este o greşeală. Ascultaţi chemarea Evangheliei:

Credinţa adevărată,

Pocăinţa adevărată,

Orice har ce ne apropie

Veniţi doar la Isus şi cumpăraţi-le.

„Şi totuşi”, veţi spune, „şi totuşi, apostolul Petru ne spune „Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!” Şi acum, dumneata ne spui dintr-o dată că toate lucrurile acestea sunt darul Duhului Sfânt, apoi citeşti din nou textul: «Pocăiţi-vă, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu»”. Chiar aşa fac, vai, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot s-o fac. Mă întrebaţi: „Cum împaci aceste două lucruri?”. Eu vă răspund că nu este treaba mea să împac declaraţiile învăţătorului meu: treaba mea este să predic adevărul aşa cum este — să vi-l prezint aşa cum l-am primit din mâna Lui. Eu cred că lucrurile acestea sunt în acord, şi văd şi acordul, dar n-aş putea să explic tuturor unde este. Este destul să ştim că aşa stă scris în Scriptură, şi să acceptăm totul, indiferent dacă vedem sau nu acordul dintre două adevăruri — să le acceptăm pe amândouă, fiindcă ne-au fost descoperite.

Eu voi susţine cât voi trăi că pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu sunt lucrarea Duhului Sfânt, dar aş renunţa mai degrabă la amândouă mâinile, decât să nu mai predic că este de datoria omului să creadă şi să se pocăiască, şi de datoria lucrătorului creştin să-i spună: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu, ca să ţi se şteargă păcatele.” Dacă nu primeşti adevărul până nu-l înţelegi, atunci nu vei primi multe lucruri. Vai, sunt multe lucruri obişnuite pe care nu le poate nega nimeni, dar care ar fi negate totuşi dacă nu am crede în ele până nu le-am înţelege.

Ai pe masa ta un peşte dulce din mare: l-ai gătit şi acum te pregăteşti să-l mănânci. Îl mănânci cu sare, nu? De ce? Îl usuci şi îl sărezi, dar de ce? Nu a trăit în apă sărată? Atunci de ce nu e sărat? Este la fel de proaspăt de parcă l-ai fi scos dintr-un pârâu de munte — nu are nici un grăunte de sare pe el — şi totuşi a trăit în apă sărată! Înţelegi asta? Nu, nu poţi. Dar iată realitatea: un peşte dulce într-o mare sărată!

Înţelegi? În acelaşi fel, în Scriptură pot exista două mari adevăruri, amândouă valabile, dar cel mai înţelept om din lume se încurcă dacă încearcă să le lege unul de altul. Vă mărturisesc că eu nu înţeleg de ce i s-a spus lui Moise să taie o creangă şi s-o arunce în apele amare de la Mara; nu văd nicio legătură între lemn şi apă, şi nu văd cum ar putea îndulci lemnul apa, dar cred că, atunci când Moise l-a aruncat în apă, amărăciunea a dispărut din Mara, iar pârâul s-a făcut dulce. Nu ştiu de ce a cerut Elisei un blid de sare, când s-a dus la Ierihon şi a văzut că apele erau greţoase; nu ştiu cum ar fi putut îndulci apa cu un blid de sare — mie mi se pare că ar fi trebuit să lucreze altfel; dar cred minunea, şi anume că, după ce a pus sarea, apele au devenit dulci.

Aşa că nu înţeleg cum ar putea sfaturile mele să îndemne la pocăinţă pe păcătoşii răzvrătiţi, dar aşa se întâmplă — văd acest lucru în fiecare zi. Nu ştiu de ce cred atunci când un semen de-al lor, fiinţă slabă şi nenorocită, le spune: „Credeţi”, dar aşa se întâmplă; Duhul Sfânt îi binecuvântează, iar ei cred şi sunt mântuiţi; şi dacă nu putem înţelege cum, trebuie să ne mulţumim să vedem acest lucru, şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru el.

Poate că ştiţi deja că unii comentatori ingenioşi au încercat să scape de forţa acestui text. Ei au spus că pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă exterioară. Dar cum poate fi astfel, atunci când se adaugă: „Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca sa vi se şteargă păcatele”? Oare o pocăinţă exterioară aduce cu ea ştergerea păcatelor? Cu siguranţă că nu. Pocăinţa la care sunt îndemnaţi oamenii este o pocăinţă care aduce cu sine iertarea deplină — „ca să vi se şteargă păcatele”. Şi, mai mult, mi se pare şocant să presupui că Petru şi Ioan predicau o pocăinţă găunoasă, de formă, care nu mântuieşte oamenii. Petru le recomanda acestor oameni o pocăinţă mântuitoare, nu ceva mai puţin.

Acum, să ne apropiem de ţintă. Noi spunem oamenilor să se pocăiască şi să creadă, nu fiindcă am crede că au puterea s-o facă, fiindcă ştim că sunt morţi în fărădelege şi păcat; nu fiindcă există vreo putere în stăruinţa sau în vorbirea noastră, fiindcă înţelegem că predicarea noastră este goală fără Dumnezeu; dar am văzut că, dacă vorbim cu credinţă, Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu noi şi, în timp ce noi vorbim oaselor uscate, Duhul le face să prindă viaţă, în timp ce spunem şchiopului să se ridice, o putere misterioasă îi întăreşte gleznele, în timp ce spunem paraliticului să întindă mâna, o forţă divină preia comanda, şi mâna se întinde, iar omul este vindecat. Puterea nu stă în păcătos, nici în predicator, ci în Duhul Sfânt, care lucrează efectiv împreună cu Evanghelia prin porunca divină, astfel că, acolo unde se predică adevărul, aleşii lui Dumnezeu sunt învioraţi, sufletele sunt mântuite şi Dumnezeu este slăvit. Duceţi-vă şi predicaţi Evanghelia cu îndrăzneală, şi nu vă temeţi de rezultate, fiindcă, oricât de slabă ar fi puterea voastră şi oricât de lipsită de elocvenţă ar fi vorbirea voastră, Dumnezeu a făgăduit că va face din Evanghelia Sa puterea salvatoare, şi aşa va fi până la sfârşitul lumii.

(Fragment din mesajul Apostolic Exhortation, predicat de Charles Spurgeon în 5 aprilie 1868 la Metropolitan Tabernacle, Londra. Mesajul este inclus în volumul Predici despre trezire, Editura Perla suferinţei, Suceava, 2010. Traducerea: Iulia Bodnari.)
sursa

http://radioava.blogspot.ro/2016/10/pocainta-lucrarea-duhului-sfant-si.html?spref=fb

Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt


Duhul în proorocia lui Ioel. Central cărţii lui Ioel este mesajul profetic cu privire la activitatea eshatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Versetele 28 şi 29 se referă strict la activitatea Duhului: ,,După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Ioel nu introduce o promisiune nouă, ci continuă promisiunea făcută prin proorocul Isaia: ,Până când se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ, şi pământul va fi privit ca o pădure” (Isa. 32:15). „Căci voi turna apă peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale” (Isa. 44:3). Aceeaşi promisiune este făcută de Dumnezeu şi prin Ezechiel: „Şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (39:29).

Dacă în profeţiile lui Isaia şi Ezechiel Duhul este promis în termeni mai generali ca o binecuvântare pentru popor, în Ioel promisiunea este că Duhul va fi turnat peste „orice făptură” (2:28), adică peste „toată carnea” (kol basar). Termenul basar se referă în Biblia ebraică la „cei care primesc viaţă nouă”, „cei care sunt slabi”, „cei lipsiţi de putere” şi „lipsiţi de speranţă”, întrucât basar îl zugrăveşte pe om în slăbiciunea lui. Astfel, este trasat un contrast între statutul privilegiat al unor persoane care primiseră Duhul în trecut, anume conducătorii lui Israel, şi caracterul universal al coborârii Duhului peste fiecare credincios. Prin această „democratizare” a Duhului, vor beneficia de prezenţa Duhului nu doar „orice” făptură din comunitatea viitoare a lui Iuda. în Ioel 2:29 este sugerată chiar şi includerea străinilor, prin „robi şi roabe”. Totuşi, Neamurile nu sunt incluse în această făgăduinţă decât în vremea Bisericii Primare (Fapte 10:44-47).

Duhul Sfânt promis de Ioan Botezătorul. Propovăduind despre apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul s-a referit la Mesia prin următoarele cuvinte: „…eu vă botez cu apă, dar… El vă va boteza cu Duhul Sfânt (şi cu foc) ” (Mat. 3:11; Marcu 1:8 omite „cu foc”; Luca 3:16; cf. Ioan 1:33). Unii cercetători iau împreună ambii termeni -„Duhul Sfânt” şi „foc” – ca referindu-se la acelaşi aspect, anume la „focul Duhului Sfânt”. Alţii văd în această sintagmă o referire la un singur botez „cu Duhul şi cu foc”, care în viziunea lui Ioan era botezul lui Mesia pentru întreg norodul şi care va fi „purificator pentru cei care s-au pocăit şi distructiv pentru cei care au rămas nepocăiţi”. Purificarea făcută de Duhul Sfânt va avea ca rezultat mântuirea celor care se pocăiesc. Cei care nu se pocăiesc vor fi nimiciţi de focul judecăţii. Totuşi, este dificil să ne imaginăm cum două categorii de oameni, cei ce se pocăiesc şi cei care nu se pocăiesc, pot fi botezaţi cu acelaşi botez şi cum acest botez poate avea un efect dublu asupra lor.

În înţelegerea noastră, când Ioan promite norodului că Mesia îi va boteza „cu Duhul Sfânt şi cu foc”, el se referă la două botezuri, separate cronologic şi aplicabile diferit la două categorii de oameni: „în Duhul Sfânt”, pentru cei ce se pocăiesc, şi „cu foc”, pentru cei ce nu se căiesc. Biserica Primară a înţeles promisiunea făcută prin Ioan cu privire la Duhul Sfânt ca o referire la Cincizecime.

Promisiunea făcută de Isus. Faptul că o discuţie dintre Isus şi ucenicii Săi pe tema rugăciunii se încheie cu asigurarea că Tatăl ceresc este gata să dea darul Duhului celor care i-L cer este semnificativ. Isus tocmai se rugase şi ucenicii, probabil, mişcaţi de puterea şi duhul rugăciunii lui Isus, I-au cerut să îi înveţe să se roage şi ei (Luca 11:1). Ca răspuns, Isus le oferă un model de rugăciune, cunoscută de creştinii de mai târziu ca rugăciunea „Tatăl nostru” (Luca 11:2-4), rugăciune care este rostită de atunci de creştini din toate confesiunile, atât în închinarea particulară cât şi în cea publică. Discuţia despre rugăciune continuă cu situaţia ipotetică a unui prieten în nevoie, situaţie care ilustrează faptul că rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o necesitate; la rândul ei, această necesitate este reliefată prin perseverenţa cu care rugăciunea este rostită (Luca 11:5-9). Isus insistă asupra perseverenţei în rugăciune (11:10) şi asupra disponibilităţii unui tată oarecare de a răspunde cererilor copiilor săi (11:11 -12). Punctul culminant al discuţiei îl constituie v. 13, în care, concluzionând întreaga lecţie despre rugăciune, Isus face referire la Tatăl şi la Duhul Sfânt: ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

În acest text, Luca pune un accent pe faptul că Duhul este dat ca răspuns la rugăciune (Luca 11:13; cf. 3:21). Cu toate că referinţa pare să facă aluzie în primul rând la Cincizecime şi la împlinirea „făgăduinţei” în cartea Faptele Apostolilor – ocazii când Duhul vine ca răspuns la rugăciune – (1:14; 4:23-31; 8:14-17; 9:11, 17) cu siguranţă, Luca scrie pe baza experienţei comunităţii sale creştine din perioada de după Cincizecime. Textul din Luca 11:13 poate sluji ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că Duhul se dă celor care sunt deja convertiţi, şi nu pentru a deveni creştini. Duhul se dă ca o împuternicire pentru misiune. Având, însă, în vedere faptul că Luca 11:13 se referă la o acţiune repetabilă, este rezonabil să afirmăm că Luca nu se gândeşte strict la primirea iniţială a Duhului, ci la viaţa de credinţă, în general.

În Ioan 7:37-39, Isus face una din cele mai dramatice afirmaţii cu privire la Duhul Sfânt din întreg Noul Testament. Ioan relatează: „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura» ” (v. 37-38). Dramatismul situaţiei ţine atât de oferta extraordinară făcută de Isus, dar şi de alegerea contextului în care el face strigarea. Era Sărbătoarea Corturilor când iudeii din toată lumea se adunau la Ierusalim atât ca să sărbătorească festivalul secerişului cât şi să comemoreze călătoria Israelului prin pustiu spre Canaan. Ultima şi cea mai importantă zi a praznicului, când mari mulţimi de închinători şi observatori erau adunaţi în Ierusalim, era ocazia cea mai potrivită ca Isus să-Şi facă de cunoscut oferta.

Apostolul Ioan interpretează cuvintele lui Isus în lumina celor întâmplate în Ziua Cincizecimii şi a experienţei Bisericii primului secol creştin. El arată că „apa” pe care a oferit-o Isus era, de fapt, Duhul Sfânt: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:39).

Din scurta relatare a cuvântării lui Isus, reiese că pentru primirea Duhului sunt necesare trei condiţii: a) este necesar ca omul să simtă „setea”, nevoia după Dumnezeu; 2) el trebuie să aibă voinţă şi să vină (cf. Mat. 11:28; Apoc. 3:20; 22:17) sau să ceară (Lc. 11:13); 3) el trebui .să creadă, o condiţie esenţială pentru primirea Duhului Sfânt (cf. Evr. 11:6).

Dacă în vechime Duhul „venea” peste anumiţi conducători ai poporului, în general pentru o scurtă perioadă de timp, aici El este primit în profunzimea fiinţei umane, unde urmează să locuiască şi să creeze un izvor nesecat care va curge ca „râuri de apă vie” şi va fi o binecuvântare şi pentru alţii. Mai mult, de data aceasta Duhul nu va fi selectiv, ci va fi pentru toţi cei care simt nevoia de Dumnezeu, se apropie de El şi cred în Fiul lui Dumnezeu. Dacă la toate cele spuse mai sus adăugăm şi comentariul lui Ioan din versetul 39 cu privire la o dată în viitor când Duhul va fi disponibil, şi anume, după proslăvirea lui Isus, referirea la Ziua Cincizecimii este cât se poate de clară. Când Duhul Sfânt Se va coborît nu numai peste ei, ci şi în ei, el Se va revărsa în exterior, prin darurile Lui, aşa încât prezenţa Lui va fi vizibilă.

Cea mai semnificativă învăţătură cu privire la Duhul Sfânt din Noul Testament se găseşte în capitolele 14-16 din Evanghelia după Ioan. Aici Duhul este prezentat ca înlocuitor al lui Isus pe pământ, cu menirea de a-i asista pe ucenici în misiunea lor: „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac ” (Ioan 14:16).

Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături” şi poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, sfetnic, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări.

Spre deosebire de Hristos care trebuia să plece la Tatăl, misiunea Lui pe Pământ fiind de scurtă durată, Paracletul va rămâne cu ucenicii „în veac”. Promisiunea este făcută nu numai generaţiei de ucenici căreia i se adresa Isus, ci tuturor generaţiilor de credincioşi, pe întreaga durată a perioadei Bisericii dintre Cincizecime şi Parousia.

Un alt nume folosit de Isus pentru Duhul Sfânt este „Duhul adevărului” (Ioan 14:17; 15:26; 16:13), de fiecare dată utilizat în asociere cu prima denumire, Paracletul. Ca Duh al adevărului, Duhul Sfânt va învăţa pe ucenici toate lucrurile, le va aduce aminte de ceea ce le-a spus Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul (16:13) şi le va descoperi lucrurile lui Hristos (16:15). Dacă misiunea lui Isus a fost aceea de a descoperi adevărurile lui Dumnezeu şi de a-L glorifica pe Dumnezeu Tatăl, misiunea Duhului este aceea de a-L glorifica pe Isus şi a descoperi lucrurile Sale Bisericii. Nu este de mirare cum primii ucenici, ca oameni simpli, au putut propovădui Evanghelia cu atâta claritate şi deseori făcând referire la spusele Mântuitorului. Reuşita activităţii lor kerigmatice se datorează Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care i-a însoţit pe apostoli în predicare nu numai în sensul harismei, a ungerii, ci şi inspirându-i şi descoperindu-le tainele dumnezeieşti. în acelaşi fel se explică şi ortodoxia învăţăturilor apostolilor şi caracterul infailibil al Noului Testament.

Duhul promis la înălţarea lui Hristos. îndrăzneala şi înţelepciunea de care vor avea nevoie aceşti cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când li se va cere socoteală de credinţa lor le vor fi asigurate numai de către Duhul Sfânt care este sursa de putere şi de înţelepciune. Aceasta este explicaţia pentru care Isus nu le dă voie ucenicilor să-şi înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). în acest context misionar, Isus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduinţa Tatălui”, un sinonim pentru Duhul Sfânt, şi că primindu-L, vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus” (v. 49).

Dacă prima sintagmă „făgăduinţa Tatălui” se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeţii din vechime (Isa. 44:3; Ioel 2:28-29), cea de-a doua -„putere de sus” – face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. în mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Isus, el foloseşte termenul „putere” nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi … ” (Fapte 1:8). De altfel, Luca nici nu confundă niciodată pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în aşa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Şi acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separaţi printr-o conjuncţie copulativă – „Duhul Sfânt şi putere” (Fapte 10:38) – ei trebuie luaţi împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt”.

Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel şi în Fapte 1:8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor şi a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune; înseamnă a trimite şi a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât şi împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el îşi primeşte însărcinarea de la Domnul (Fapte 9:15; 22:15; 26:17,18) şi este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9:17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea şi împuternicirea, sunt menţionate împreună (trimiterea: 24:47,48,50; împuternicirea: 24:49), dar sunt separate în timp. Actul ridicării mâinilor peste ucenici şi rostirea binecuvântării în acest context misionar sugerează că ceea ce Luca numeşte „binecuvântare” a fost, de fapt, ceremonia de trimitere a primilor misionari. Cu toate că ucenicii sunt trimişi deja, ei trebuie să aştepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească. însărcinarea lor avea să se întregească.

http://www.crestinul.ro/duhull.htm