Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus. Doi din cei patru evanghelişti îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al zămislirii lui Isus. Evanghelistul Matei relatează: „Iar naşterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt… Dar pe când se gândea el [Iosif] la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: «Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale»” (Mat 1:18, 20-21). Relatarea lui Luca este şi mai detaliată: „îngerul i-a răspuns: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul care Se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu»” (Luca 1:35).
Umbrirea Mariei de către „puterea Celui Preaînalt”, poate fi înţeleasă în două feluri: 1) ca o acţiune a Dumnezeirii care vine să dubleze acţiunea Duhului Sfânt, confirmând participarea deopotrivă a Tatălui şi a Duhului la întruparea Fiului etern sau 2) ca o elaborare asupra primei propoziţii „Duhul Sfânt se va coborî peste tine”. în acest al doilea sens, sintagmele „Duhul Sfânt” şi „puterea Celui Preaînalt” se referă la aceeaşi entitate – Duhul Sfânt – iar verbele „se va coborî” şi „va umbri” se referă la aceeaşi acţiune a Duhului. Cu alte cuvinte, conform acestei interpretări, Maria a fost „umbrită” sau „pătrunsă” de „puterea Duhului Sfânt”, Duhul Sfânt fiind „puterea Celui Preaînalt”. Este subliniat, aşadar, faptul că Duhul Sfânt este puterea sau agentul prin care Dumnezeu a făcut posibilă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Lui dintr-o fecioară (cf. de ex., Fapte 10:38).
Există indicii în evanghelii că, din momentul zămislirii, Duhul Sfânt a rămas în permanenţă cu Isus. Săltarea pruncului în pântecele Elisabetei atunci când a vizitat-o pe Maria şi umplerea ei cu Duhul Sfânt s-au datorat cu siguranţă unei influenţe divine care venea dinspre mama Domnului. Maria era ea însăşi plină de Duhul Sfânt, întrucât în pântecele ei era Cel zămislit de la Duhul Sfânt, Cel peste care continua să fie Duhul Sfânt (Luca 1:41-43). Acest punct de vedere este în concordanţă şi cu profeţia lui Isaia despre Hristos: „Apoi, o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Lăstar din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul” (Isa. 11:1-2; cf. Isa. 42:1-4 şi 61:1, 2). Această afirmaţia trebuie interpretată în sensul că nu a existat nici un moment din viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu când Duhul Sfânt să nu se odihnească peste El. Dacă ţinem cont că Isus, în calitate de copil, a dat dovadă de înţelepciune, de cunoştinţă, de pricepere, de frică de Domnul, înainte de a-Şi începe misiunea la Iordan (cf. Luca 2:40-52), concluzia inevitabilă este că Duhul Sfânt S-a odihnit peste El din pântecele mamei Lui.
Coborârea Duhului Sfânt peste Isus. Evenimentul botezării lui Isus la Iordan de către Ioan Botezătorul marchează începutul misiunii publice a lui Isus. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus la începutul misiunii lui publice, cu toate că Duhul era prezent în El de la zămislirea Lui, a fost semnul că, de aici încolo, Duhul îşi începea lucrarea de împuternicire a lui Isus în vederea ducerii la îndeplinire de către El a misiunii unice pe care o avea de la Tatăl.
Toate cele patru evanghelii relatează despre coborârea Duhului Sfânt peste Isus, în prezenţa lui Ioan Botezătorul, la Iordan. Evangheliştii sinoptici precizează că Duhul a venit peste Isus după ce acesta a fost botezat în apă (Mat. 3:16; Marcu 1:10; Luca 3:21-22), iar cel de-al patrulea evanghelist nu relatează despre botezul în apă a lui Isus, ci doar despre coborârea Duhului peste El, în timp ce Ioan se afla la Iordan, botezând poporul (Ioan 1:29-34). Această precizare este importantă mai ales când luăm în considerare faptul că unii teologi, în mod eronat, consideră că coborârea Duhului peste Isus ca fiind o consecinţă automată a botezării Sale. Luca, cel de-al treilea evanghelist, ne oferă două detalii importante. Primul este că Isus Se ruga atunci când Duhul Sfânt S-a coborât peste El. Legătura dintre rugăciune şi primirea Duhului este subliniată cu precădere de Luca (Luca 11:13; Fapte 1:14; 2:1; 4:31). Al doilea detaliu are de a face cu maniera în care Duhul Se coboară peste Hristos, şi anume „în chip trupesc, ca un porumbel.” Această descriere accentuează manifestarea obiectivă, fizică a Duhului. Importanţa evenimentului coborârii Duhului Sfânt peste Isus la Iordan este dată şi de faptul că, în acest moment decisiv pentru misiunea lui Isus, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii au fost prezente, manifestându-Se într-o formă perceptibilă pentru simţurile omeneşti. Fiul era Isus care tocmai ieşea din apa botezului, Duhul Sfânt a luat chipul unui porumbel care, probabil, s-a aşezat pe Isus (Ioan 1:32, 33), iar Tatăl Şi-a manifestat prezenţa prin glasul care a fost auzit: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în Care îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:17).
Semnificaţia coborârii Duhului Sfânt peste Isus. în opinia unor cercetători, coborârea Duhului Sfânt peste Isus la Iordan a avut rolul de a-L iniţia pe Isus ca Mesia şi a fost, totodată, „ceremonia de inaugurare” a împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. Biblia, însă, nu spune nimic despre vremea când a venit împărăţia lui Dumnezeu. într-un fel, ea era prezentă în activitatea lui Isus, ceea ce demonstra domnia lui Dumnezeu peste puterile veacului trecut (Mat. 12:28). Pe de altă parte, Isus i-a învăţat pe ucenici să se roage şi să ceară venirea împărăţiei (Mat. 6:10 şi text. parai.). Avem motive solide să credem că ea a venit într-un sens mai profund de abia după lucrarea ispăşitoare şi înălţarea lui Hristos, adică la Cincizecime (cf. Marcu 9:1; Filip. 2:9-11). Prin urmare, oricât de important ar fi el, „botezul lui Isus în Duhul” nu trebuie considerat pivotul în jurul căruia „se învârte întregul plan al mântuirii”, aşa cum susţin aceşti cercetători.
Experienţa lui Isus la Iordan a fost însă una de împuternicire, mai precis, prima Sa împuternicire de către Duhul, chiar la începutul misiunii Sale mesianice. La acest moment se gândeşte probabil Petru când, aflându-se în casa lui Corneliu, proclamă că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret” (Fapte 10:38). La Iordan nu numai Isus începea o nouă misiune, ci şi Duhul; dacă până în acest moment Duhul a contribuit la zămislirea pruncului, iar apoi la creşterea lui în înţelepciune şi har (Lc 2:40), de acum încolo El va fi Puterea sau Ungerea divină care îl va însoţi pe Fiul întrupat în orice acţiune de lucrare.
Rolul Duhului Sfânt în ispitirea lui Isus. Toţi cei trei evanghelişti sinoptici relatează că, după împuternicirea Sa cu Duhul Sfânt la Iordan, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavolul (Mat. 4:1; Marcu 1:12; Luca 4:1-2). Din relatarea lui Matei, înţelegem că ispitirea lui Isus timp de patruzeci de zile în pustie a făcut parte dintr-un plan divin în care era implicat şi Duhul. Luca nu îl prezintă pe Duhul ca pe un agent care îl „duce” sau îl „mână” pe Isus în pustie, ci spune simplu că Isus „a fost condus în Duhul în pustie”, fără să spună cine L-a condus. Textul grecesc al pasajului din Luca poate fi interpretat în felul următor: „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om care era „în Duhul” sau „a fost condus (de Dumnezeu) ca un om însoţit de Duhul”, ceea ce ar fi un echivalent aproximativ al expresiei „un om plin de Duhul”.
Pentru Luca important a fost nu faptul că Isus a fost „dus de Duhul” în pustie, ci că acolo în pustie El a acţionat „în Duhul”. Prin nuanţa pe care o introduce în text, Luca are scopul de a arăta că Isus a fost plin de Duhul Sfânt în permanenţă, începând de la Iordan şi până la sfârşitul activităţii Sale (cf. Luca 4:1,14, 18-19, Fapte 10:38 etc). Luca relatează că, după ce a fost ispitit în toate felurile şi Diavolul a plecat de la el, desigur înfrânt, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului” (4:14). Această afirmaţie pare să sugereze că, în tot timpul ispitirii lui Isus în pustie, Duhul a fost alături de El şi L-a slujit.
În ce priveşte rolul avut de Duhul Sfânt în ispitirea lui Isus, trebuie precizat că evangheliile nu ne oferă suport pentru o teorie elaborată cu privire la nivelul implicării Duhului în viaţa lui Isus pe timpul ispitirii Lui. Dacă unii resping ideea că Duhul L-ar fi ajutat pe Isus pe parcursul celor patruzeci de zile de ispitire în pustie în biruinţa lui asupra Diavolului, alţii înţeleg că şi înţelepciunea lui Isus de a se folosi de Scripturi în disputa lui cu Satan este o abilitate pe care tot Duhul i-a dat-o, El fiind înarmat cu «sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu»”.
Având în vedere precizarea lui Luca cu privire la faptul că Isus S-a întors de la Iordan „plin de Duhul Sfânt” şi că a fost dus în pustie „în Duhul”, cât şi detaliul că, la sfârşitul perioadei de ispitire, Isus S-a întors în Galilea „plin de puterea Duhului”, este cu neputinţă să evităm aluzia lui Luca la faptul că biruinţa Lui asupra Diavolului s-a datorat, măcar în parte, Duhului. Putem extinde această discuţie şi asupra activităţii Lui de zi cu zi, afirmând că, deşi nu există referinţe biblice care să arate clar felul în care Duhul Sfânt L-a asistat pe Isus în timpul ispitelor şi al suferinţelor de zi cu zi, Duhul a fost cu siguranţă implicat. Adevărul acesta poate fi dedus din faptul că, de regulă, Isus a refuzat să facă uz de atributele Sale divine. Având în vedere biruinţa Sa constantă asupra ispitelor şi faptul că Duhul Sfânt este întotdeauna gata să mângâie şi să întărească pe sfinţi, nu credem că greşim atunci când afirmăm că secretul biruinţelor lui Isus a constat şi în faptul că a fost însoţit în permanenţă de Duhul Sfânt (cf. Fapte 10:38). Nu spunem „în faptul” ci „şi în faptul” fiindcă altfel am face abstracţie de puterea proprie a lui Isus ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu.
Activitatea profetică a lui Isus. Cu siguranţă, în timpul misiunii Sale pe pământ, Isus a fost un profet, atât în sensul că a transmis mesajul lui Dumnezeu cu un glas profetic, cât şi prin faptul că a prezis multe evenimente din viitorul apropiat şi din viitorul îndepărtat, învăţăturile Sale, de asemenea, au atestat calitatea lui de profet. De fapt, pentru mulţi din popor el era „Proorocul” (Luca 7:16; 9:8, 19; Ioan 4:19). în tot timpul activităţii sale mesianice, Duhul Sfânt era peste Isus ca sursă a rostirilor Sale profetice. Matei 12:18-21 arată cu claritate că Isus a împlinit profeţia din Isaia 42:1-4, prin faptul că Duhul era peste El ca Duh profetic prin care va vesti judecata: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti Neamurilor judecata . . . Şi Neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. ” Cu aceeaşi claritate este prezentat aspectul acesta şi în Luca 4:21 unde, după ce Isus a citit Isaia 61:1-2, declară: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, după cum aţi auzit”. Cu toate că Isus, ca Dumnezeu întrupat, nu S-a „golit” în chenoza Lui de atributele divine (cf. Filip 2:6-7), ci numai de slava Sa, El a ales să nu Se folosească de acestea ci să depindă în misiunea Sa de Duhul Sfânt.
Activitatea miraculoasă a lui Isus. Câteva referinţe biblice din evanghelii şi Faptele Apostolilor indică faptul că şi activitatea miraculoasă a lui Isus a depins de Duhul Sfânt. Pasajul din relatarea lui Luca ce urmează imediat după cel al ispitirii lui Isus, Luca 4:14-21, începe cu următoarele cuvinte:,Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galilea”. Urmează episodul din sinagoga din Nazaret, unde Isus citeşte din profetul Isaia 61:1-2 cu precizarea că despre El proorocea Isaia. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”, spune Isus. în relatarea lui Luca, cuvintele profetice făceau referire, printre altele, la faptul că Duhul Sfânt trebuie creditat şi cu minunile pe care Isus avea să le săvârşească: ,,Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).
Pasajul din profeţia lui Isaia, citit de Isus în sinagogă, este introdus de Luca la începutul cărţii sale cu scopul de a-i utiliza ca un document programatic pentru activitatea lui Isus. Rolul Duhului prin care Isus a fost „uns”, devenind astfel „Unsul”, a fost interpretat în lumina înţelegerii contemporane a profeţiei lui Isaia 61:1-2: Era puterea lui Dumnezeu prin care Mesia va proclama o nouă eliberare a lui Israel, de data aceasta de sub robia lui Belial, eliberare care va fi pusă în lumină prin acte de izbăvire atât de sub puterea bolilor cât şi de sub influenţele demonice. Cu alte cuvinte, propovăduirea împărăţiei lui Dumnezeu era însoţită de semne care atestau faptul că împărăţia sosise deja. Aşadar, cel puţin în gândirea lui Luca, vedem această relaţie de subordonare a miraculosului faţă de activitatea kerigmatică a Duhului: Isus, împuternicit de Duhul, săvârşeşte miracole numai în măsura în care acestea sunt primite prin credinţă ca semne ale prezenţei împărăţiei.
S-a sugerat că Luca nu atribuie niciodată Duhului minunile, ci unei puteri pe care el o concepe în termeni elenistici, ca o substanţă asemănătoare manei (o forţă impersonală), ca un fluid care se scurge dintr-o persoană în alta sau dintr-un obiect în altul (cf. Marcu 5:30; Luca 8:46; 6:19). Dar, puterea prin care Isus săvârşea vindecările şi exorcizările nu era una impersonală, ci este puterea lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca precizează că „puterea Domnului era cu El, ca să vindece” (Luca 5:17). Apoi, în cea de-a doua carte a sa şi în deplină concordanţă cu interpretarea pe care o dă proorociei lui Isaia, Luca arată că această „putere a Domnului” cu care era înzestrat Isus este de fapt Duhul Sfânt: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei care erau apăsaţi de Diavolul” (Fapte 10:38). Aici, mai clar decât oricare autor al vreunei cărţi din Noul Testament, Luca arată că minunile şi exorcizările înfăptuite de Isus s-au datorat prezenţei Duhului în viaţa şi misiunea Sa. Nu numai vindecările, ci şi exorcizările sunt rezultatul activităţii Duhului în viaţa lui Isus. în Matei 12:28, Isus face următoarea afirmaţie: „Dar dacă eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi”. Că scoaterea demonilor este săvârşită cu ajutorul Duhului reiese şi din versetele 31-32, unde, în continuarea dialogului, Isus subliniază gravitatea atribuirii unei lucrări a Duhului Sfânt unei forţe demonice. Fariseii care au atribuit exorcizarea îndrăcitului orb şi mut lui Beelzebul au hulit împotriva Duhului Sfânt, adevăratul autor al acestui miracol. Pasajul paralel din Marcu 3:20-30, chiar dacă nu menţionează „Duhul lui Dumnezeu” sau „degetul lui Dumnezeu”, face totuşi o legătură între exorcizări, în general, şi Duhul Sfânt. Şi aici, a-L acuza pe Isus că „are duh necurat” şi a-i atribui lui Beelzebul lucrările Sale înseamnă a-L huli pe Duhul Sfânt care este în Isus şi care este autorul de drept al minunilor făcute de El (v. 29-30).
Hula împotriva Duhului Sfânt. Avertismentul sever pe care-l dă Isus fariseilor şi cărturarilor cu privire la hula împotriva Duhului Sfânt este legat de controversa privind exorcizarea îndrăcitului orb şi mut (Mat. 12:22-37; cf. Mat. 9:34). Acuzat că scoate demoni cu Beelzebul, „domnul dracilor” (Mat 12:24), Isus răspunde printr-o replică ce conţine cel mai îngrozitor gând din întregul Nou Testament: „De aceea vă spun: «Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor»” (v. 31, 32). în versiunea lui Marcu, avertismentul este şi mai necruţător: „Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac, ci este vinovat de un păcat veşnic” (Marcu 3:28, 29).
Marcu oferă motivul pentru care Isus a dat fariseilor această usturătoare replică: „Aceasta pentru că ei ziceau: «Are un duh necurat!»” (v. 30). Reiese clar din relatarea lui Marcu faptul că a huli împotriva Duhului Sfânt înseamnă, de fapt, a-i atribui lui Satan lucrările pe care le face Duhul Sfânt. Aşa cum am arătat mai sus, există în text o recunoaştere implicită din partea lui Isus că exorcizările pe care le săvârşeşte sunt în realitate lucrările Duhului Sfânt; altfel spus, o recunoaştere că El, Isus, făcea exorcizări (şi prin extensie şi alte minuni) prin puterea Duhului Sfânt care era peste El.
Gravitatea acuzaţiei fariseilor la adresa lui Isus constă în faptul că, atribuind lui Satan puterea cu care lucra Isus, implicit fariseii L-au făcut pe Isus slujitorul lui Satan. Isus face aluzie la această logică atunci când spune: „ Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?” (v. 25b-26). Chiar dacă acuzaţia fariseilor era îndreptată direct spre Isus, El nu o ia ca pe o ofensă ce i Se aduce Lui personal. Isus afirmă, chiar, că oricine îl vorbeşte de rău va fi iertat (desigur, dacă se căieşte), dar blasfemia rostită împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta niciodată. Aceasta se datorează faptului că Hristos este singurul Mântuitor, iar Duhul este singurul administrator al lucrării mântuitoare a lui Hristos. A-i atribui lui Satan, duşmanul cel vechi al Dumnezeirii, lucrarea pe care o face Duhul înseamnă a-L priva pe Duhul Sfânt de orice mijloc prin care El poate ajuta pe om să obţină mântuirea săvârşită de Hristos. înseamnă, cu alte cuvinte, a întrerupe complet accesul omului la Dumnezeu şi, invers, accesul lui Dumnezeu la om.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 