Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal 5:22,23).
Termenul grecesc pentru „roadă” (karpos) are înţelesurile: fruct, rezultat, câştig, rod, iar în sensul figurat, descendent sau lăstar. Aşa cum se observă din formularea apostolului Pavel, termenul „roadă Duhului” apare la singular. „Roada Duhului” este un termen biblic care însumează nouă atribute vizibile ale vieţii unui creştin. Cele nouă virtuţi nu sunt separabile ca şi când ar fi nouă roade separate. Fiecare virtute nu reprezintă decât o faţetă a portretului celui care umblă călăuzit de Duhul. Fiecare credincios care este altoit în Hristos trebuie să producă această roadă care să însumeze toate cele nouă virtuţi.
Există cel puţin două interpretări ale textului din Galateni 5:22-23. Unii scriitori creştini înţeleg că prima virtute, dragostea, cuprinde pe celelalte opt şi traduc versetele în felul următor: „Roada Duhului este dragostea care este pusă în evidenţă prin bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facerea de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânarea poftelor. ” Astfel, spun ei, propoziţia „Roada Duhului este dragostea” cuprinde întregul caracter al unui creştin. Această interpretare este în deplin acord cu învăţătura integrală a Noului Testament. Porunca lui Isus: „Vă dau o poruncă nouă: «Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii» (Ioan 13:34) şi afirmaţia Domnului că în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se cuprinde toată „Legea şi proorocii” (Mat. 22:37-40) par să prezinte dragostea ca o însumare a tuturor celorlalte virtuţi.
Conform celei de-a doua interpretări, dragostea este una dintre cele nouă virtuţi. Mai mulţi autori clasifică cele nouă virtuţi în trei grupuri de câte trei fiecare, fiecare grup definind o relaţie de un anumit tip. Primul grup cuprinde trei virtuţi care descriu relaţia creştinului cu Dumnezeu dragostea, bucuria şi pacea. Al doilea grup este constituit din trei virtuţi care ar trebui să definească relaţia creştinului cu alţi creştini – îndelunga răbdare, bunătatea şi facerea de bine. Virtuţile din ultimul grup îl definesc pe creştin în raport cu el însuşi –credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor.Totuşi, cu toate că există o oarecare simetrie şi logică în această împărţire a virtuţilor, interpretarea este arbitrară şi este greu de crezut că reflectă intenţia apostolului Pavel. De exemplu, credincioşia nu poate fi raportată doar la propria persoană, întrucât defineşte un aspect al relaţiei pe care credinciosul o are cu Dumnezeu cât şi al relaţiei cu ceilalţi oameni.
În cele ce urmează vom prezenta pe scurt fiecare aspect al roadei Duhului, insistând mai cu seamă asupra definirii fiecărei virtuţi.
Dragostea (agape). Ordinea în care aşează Pavel virtuţile roadei Duhului este logică. Dragostea este Dumnezeu şi, ca atare, prezenţa Duhului în fiecare credincios este manifestarea dragostei lui Dumnezeu în inima lui. Cuvântul grecesc folosit de apostolul Pavel pentru a se referi la această faţetă a roadei Duhului (agape) este cuvântul care apare în general în Noul Testament pentru a exprima dragostea divină ca un atribut distinct de dragostea omenească, sau de prietenie (în gr., filia). Dragostea agape exprimă esenţa importantei porunci dată de Domnul: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). Aşa cum a afirmat însuşi Domnul Isus, posedarea şi manifestarea acestei virtuţi este o condiţie pentru moştenirea vieţii veşnice (Luca 10:28). Apostolul Pavel spune că în absenţa dragostei, orice altă virtute sau dar pe care îl are omul nu valorează absolut nimic (1 Cor. 13:1-3). Este virtutea care îi uneşte pe credincioşi, asigurând armonia necesară în Trupul lui Hristos (Col. 2:2; 3:14). Caracterul dragostei este definit de actul lui Dumnezeu prin care S-a dat pe Sine omenirii prin cel mai suprem dar posibil, Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca această virtute să-i definească pe fiecare credincios şi acest lucru este posibil datorită Duhului Sfânt care ne ajută să cultivăm această virtute.
Bucuria (chara). Virtutea bucuriei apare constant în Scripturi ca un sentiment rezultant al relaţiei pe care o are credinciosul cu Dumnezeu. De asemenea, este produsul relaţiei de părtăşie care există între copiii lui Dumnezeu. Se spune că „bucuria aparţine dragostei aşa după cum un fruct aparţine plantei care I-a produs”. Această virtute nu se manifestă numai în condiţii favorabile. Apostolul Pavel scrie tesalonicenilor că ei au „primit Cuvântul în multe necazuri, cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt” (1 Tes. 1:6). Când lui Pavel şi lui Sila li s-a aplicat unul dintre cele mai aspre tratamente în închisoarea din Filipi, ei „se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu’ (Fapte 16:25). Nu trebuie să ne mire atunci faptul că Pavel, din închisoarea din Roma, a putut scrie mai târziu bisericii din Filipi: „Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfii de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi. Tot aşa şi voi bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine” (Filip. 2:17, 18). în aceeaşi epistolă, cu toate că trăia în perspectiva martirajului, exuberanţa lui Pavel nu cunoaşte limite: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (4:4).
Pacea (eirene). înainte de a pleca din mijlocul lor, Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27). Ca Domn al Păcii, Hristos a avut autoritatea să transmită această virtute discipolilor Săi. Duhul este cel care îl ajută pe credincios să cultive această virtute a păcii. Ca şi virtutea bucuriei, pacea nu poate fi influenţată de circumstanţele în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea sau de perspectiva sumbră a cursului evenimentelor, fiindcă este pacea lui Dumnezeu dăruită prin Duhul Sfânt. Prezenţa Duhului în credincios asigură prezenţa acestei virtuţi. Absenţa Duhului îl privează automat de pace pe cel ce se consideră credincios, întrucât sursa ei nu mai este o realitate în viaţa acelui om. De aceea s-a rugat psalmistul: „Nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt” (Ps. 51:11). Aşa cum se exprimă un autor, pacea este „calmul, liniştea şi ordinea care au loc în sufletul omului mântuit”.
Îndelunga răbdare (makrothumia). A avea îndelungă răbdare înseamnă a îndura imperfecţiunile şi provocările altora, conştienţi de faptul că Dumnezeu le-a îndurat pe ale noastre; înseamnă, de asemenea, a suporta toate necazurile şi dificultăţile vieţii, fără murmurare sau răzvrătire; înseamnă să ne supunem voinţei divine ştiind că acceptarea providenţei lui Dumnezeu aduce întotdeauna beneficii vieţii noastre. în esenţă, îndelunga răbdare este virtutea prin care credinciosul este abilitat să accepte şi să suporte orice încercare, orice nedreptate ce i se face, orice supărare provocată de semeni etc. fără a produce în el vreo mutaţie cu privire la atitudinea lui faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Duhul Sfânt îl ajută pe credincios să dezvolte o astfel de virtute care, în esenţa ei, este din Dumnezeu.
Bunătatea (chrestos). A avea bunătate înseamnă a avea o atitudine deschisă, pozitivă faţă de semeni. Bunătatea este dragostea în acţiune, virtute care ar trebui să definească nu numai raporturile familiale între credincioşi ci raporturile cu toţi oamenii. Bunătatea este atributul lui Dumnezeu prin care El, atunci când eram răzvrătiţi, ne-a adus la starea de pocăinţă. Este virtutea prin care posesorul ei nu ţine cont de răutatea celor din jur, ci îi tratează cu amabilitate pe toţi.
Facerea de bine (agathosune). Această faţetă a roadei Duhului presupune acţiune din partea credinciosului, aşa cum rezultă şi din utilizarea verbului a „face” în denumirea ei. Acţiunea acestei virtuţi este îndreptată întotdeauna spre ajutorarea semenilor. Dacă la modul general „a face bine” include şi separarea credinciosului de ceea ce este rău, „facerea de bine” este acţiunea dragostei îndreptată spre semeni. Apostolul Petru a văzut această calitate manifestându-Se în Isus Hristos: ,Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul; căci Dumnezeu era cu El” (Fapte 10:38). Luca spune că bunătatea lui Barnaba a avut ca rezultat convertirea multora la credinţă: „Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul” (Fapte 11:24). Aşadar, facerea de bine include şi eforturile pe care le facem pentru a-i aduce la credinţă pe cei fără Dumnezeu.
Credincioşia (pistis). Cuvântul grecesc înseamnă atât credinţă cât şi credincioşie. Alte sinonime ale termenului sunt: loialitate, fidelitate, încredere, convingere. Credinţa este harul prin care îl primim pe Hristos şi ne sprijinim pe El. Credincioşia este aspectul de durată al credinţei, prin care continuăm să trăim în Hristos. Credincioşia poate, însă, defini şi relaţia dintre oameni. Credincioşia este o virtute creştină, întrucât L-a caracterizat pe Hristos, aşa cum arată autorul Epistolei către Evrei: „De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus, care a fost credincios Celui care L-a rânduit, cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu” (Evr. 3:1-2). Credincioşia în raporturile credinciosului cu Mântuitorul poate fi definită ca obligaţia morală pe care o are acesta de a se încrede în El şi de a rămâne în El, în pofida presiunilor la care este supus şi prin care se caută separarea lui de Hristos (Rom 1:8). Iosif este un excelent exemplu biblic al credincioşiei faţă de Dumnezeu. în Evrei capitolul 11 găsim o listă a oamenilor lui Dumnezeu din vechime care i-au rămas credincioşi cu preţul vieţii lor.
Blândeţea (prautes). Termenul are sensul atât de blândeţe cât şi de umilinţă. Scriind corintenilor, apostolul Pavel îi îndeamnă: „vă rog, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos …” (2 Cor. 10:1). A fi blând nu înseamnă a fi slab. Dimpotrivă, cel care este blând în orice situaţie dă dovadă de tărie, de stăpânire de sine, virtute pe care omul nu o poate cultiva decât cu ajutorul Duhului. De asemenea, blândeţea nu trebuie să-i determine pe un slujitor creştin să evite mustrarea şi disciplinarea membrilor bisericii (2 Cor. 10:1). Creştinul care posedă darul Duhului Sfânt nu poate fi necivilizat, dur, nemanierat faţă de semenii săi. Blândeţea este o atitudine care L-a caracterizat pe Isus Hristos: ,Învăţaţi de la Mine, a spus El, căci sunt blând şi smerit cu inima.” Aceeaşi atitudine trebuie să-i caracterizeze şi pe creştin atunci când vede pe un frate greşind (Gal. 6:1) sau când trebuie să mustre pe cei care greşesc (2 Tim. 2:25). A fi blând înseamnă a avea o atitudine moderată şi a-ţi subordona atitudinea lui Dumnezeu.
Înfrânarea poftelor (egkrateia). Virtutea aceasta mai este cunoscută sub denumirea de autocontrol. Având în vedere faptul că omul este căzut în păcat şi dedat la orice lucru rău, fără puterea Duhului Sfânt care locuieşte în credincios, această virtute nu poate exista, înţeleptul Solomon a făcut următoarea afirmaţie: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi” (Prov 16:32). Nu există putere mai mare în viaţa unui om decât puterea de a se stăpâni pe sine. Apostolul Pavel a cunoscut importanţa acestei virtuţi. Descriind felul de luptă al credinciosului, el foloseşte analogia cu sportivul care, pentru a câştiga o competiţie, trebuie să se înfrâneze: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji” (1 Cor 9:25). Stăpânirea de sine în viaţa unui creştin nu este o atitudine negativă, ascetică sau represivă. Dumnezeu nu cere credinciosului să renunţe la orice bucurie a vieţii; doar pornirile rele ale firii trebuie supuse şi, dacă este posibil, suprimate. în contextul postului şi al rugăciunii, este necesar ca credinciosul să se înfrâneze de la anumite necesităţi fiziologice, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp. Prin înfrânarea poftelor cu ajutorul Duhului Sfânt, creştinul îşi răstigneşte firea păcătoasă pentru a învia împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Apostolul Pavel exprimă atât de clar acest adevăr atunci când spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal. 2:20). Aşadar, roada Duhului este în viaţa credinciosului un seceriş pe care numai crucea lui Hristos îl face posibil. Isus Hristos a spus ucenicilor lui: „Dacă aduceţi multă roadă,.prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15 8)
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 