Darul credinţei. Acest dar nu se referă la credinţa care duce la mântuire, cu toate că este posibil ca şi aceasta să fie considerată de apostolul Pavel ca fiind tot o lucrare a Duhului Sfânt (cf. 2 Cor. 4:13). Credinţa la care se referă aici apostolul este credinţa aceea deplină care „mută munţii” (1 Cor. 13:2) sau o credinţă asemănătoare cu cea a „eroilor credinţei” din Evrei 11. Este evident că Pavel are în vedere aici un dar supranatural care operează prin anumiţi credincioşi şi care este pus în evidenţă prin manifestări supranaturale ca vindecări, semne şi minuni. Darul nu se referă, însă, la efectele lui, ci la convingerea supranaturală a credinciosului că Dumnezeu va lucra, în pofida tuturor circumstanţelor nefavorabile. Totuşi, nu este uşor să diferenţiem între darul credinţei şi efectele lui, efecte care sunt substanţa următoarelor două daruri – darul tămăduirilor şi darul minunilor. Există un sens în care aceste două daruri conlucrează cu darul credinţei. De exemplu, credinţa care „mută munţii” poate fi identificată în mod legitim ca „darul minunilor”.
Darurile de tămăduire. Fenomenul vindecărilor a fost bine cunoscut în Biserica Primară fiind considerat ca o împlinire a proorociilor vechitestamentare în conformitate cu care, în epoca mesianică, Dumnezeu va vindeca pe poporul Său nu numai din punct de vedere spiritual, ci şi trupeşte. De exemplu, proorocia lui Isaia, „prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (53:4), a fost interpretată de Matei în sensul vindecării trupeşti (8:17). în Faptele Apostolilor, Luca precizează că puterea cu care Isus a vindecat pe bolnavi şi a scos demonii s-a datorat ungerii Duhului Sfânt care L-a însoţit (10:38). Apostolul Pavel însuşi a fost folosit de Dumnezeu ca instrument prin care să opereze acest dar.Probabil că la „darurile de
tămăduire” se referă el când vorbeşte despre „semnele unui apostol” care s-au manifestat prin „semne, puteri şi minuni” făcute în mijlocul bisericii din Corint (2 Cor.12.12) şi în alte părţi (cf. Rom. 15: 19).
Este de remarcat faptul că apostolul Pavel foloseşte în 1 Corinteni 12 un plural — „darurile tămăduirilor”, expresie care se repetă de două ori în acelaşi capitol (v. 28, 30). Acest plural (charismata) sugerează că darul nu are un caracter permanent, în sensul că este dat unui credincios o dată pentru totdeauna, ci că fiecare manifestare a lui este un „dar” separat. Apoi, pluralul mai indică şi diversitatea manifestărilor acestui dar, atât în ce priveşte metodele folosite pentru vindecare cât şi efectele lui.
Darurile minunilor. Apostolul Pavel listează separat „darurile de vindecare”, cu toate că este posibil ca el să le fi inclus în „darurile minunilor” sau „darurile [săvârşirii] minunilor”. Acest „dar” sau „manifestare” a Duhului, pare să includă toate celelalte activităţi supranaturale ale Duhului care pot fi descrise ca „manifestări de putere.” în limba greacă, cuvântul tradus în limba română prin „minuni” este cuvântul obişnuit pentru „putere”. În iudaismul contemporan lui Isus, conceptul de „putere” a fost asociat cu activitatea Duhului lui Dumnezeu. Dacă unii autori consideră că termenul „minuni” se referă aici la activitatea de exorcizare, în opinia noastră, termenul include o gamă largă de activităţi supranaturale
care pot fi descrise ca miraculoase. în versetele 28-30 unde apostolul repetă lista darurilor, termenul mai apare de două ori la plural. Aşa cum reiese şi din Galateni 3:5 („Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi”), miracolele au fost un fenomen obişnuit în bisericile pauline şi au fost asociate de regulă cu activitatea Duhului.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 