(1) Darul proorociei. Dintre toate harismele, darul proorociei este menţionat cel mai des în Noul Testament. în scrierile pauline, apare în 1 Tes. 5:20; 1 Cor. 11:4-5; 12:10-14:40; Rom. 12:6; Efes. 2:20; 3:5; 4:11; 1 Tim. 1:18; 4:14. Probabil că tot la proorocie face apostolul Pavel referire când scrie tesalonicenilor: „să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh” (2 Tes. 2:2).
Ideea de proorocie este foarte comună în cultura grecească, dar înţelegerea ei de către Pavel este determinată de conceptul iudaic despre proorocie: Proorocul vorbeşte poporului lui Dumnezeu inspirat de Duhul. El rosteşte spontan mesaje inteligibile, în prezenta unei adunări a poporului, pentru edificare, încurajare, mustrare şi chiar anunţarea pedepsei. Deseori mesajul profetic al proorocilor vechitestamentali a avut un element de prezicere, dar acesta nu a fost elementul predominant. Proorocii Vechiului Testament au recurs uneori la gesturi simbolice pe care apoi le interpretau, oferind în felul acesta o reprezentare grafică a mesajului pentru o mai bună înţelegere a lui (de ex, Osea 1:2; 3:1), dar nici acesta nu a fost un element predominant. în ce priveşte starea profetului în momentul în care transmitea profeţia, este necesar să precizăm că „extazul” nu a caracterizat profeţia Vechiului Testament. Chiar dacă găsim uneori situaţii de „extaz” sau „transă” (de ex, Saul în 1 Sam. 19:19-24), de cele mai multe ori, profeţii au transmis mesajele într-o stare de deplină conştienţă. în ceea ce urmează vom sublinia câteva aspecte ale darului profetic, aşa cum este el înţeles de apostolul Pavel.
a) Din modul în care tratează darul profetic în 1 Corinteni, reiese că apostolul Pavel este familiarizat cu caracteristicile profeţiei vechitestamentale şi a conceptului iudaic despre profeţie. El respinge orice formă de manifestare care include starea de extaz sau transă. Cu toate că spontaneitatea mesajelor este evidenţiată (1 Cor. 14:20-32), cei care proorocesc deţin controlul asupra facultăţilor lor mintale (1 Cor. 14:23-25, 30-32).
b)Dacă în Vechiul Testament proorocia a fost accesibilă unui număr restrâns de persoane alese de Dumnezeu pentru oficiul profetic, în Noul Testament, chiar dacă unii credincioşi sunt numiţi prooroci, darul este la îndemâna fiecărui credincios, cel puţin ca potenţial (1 Cor. 14:24-25, 30-31). Accesul pe scară largă a credincioşilor la acest dar a fost prezis prin profeţia lui Ioel („fiii şi fiicele voastre vor prooroci”, Ioel 2:28-30) şi a devenit o realitate o dată cu coborârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:17-18). Epistolele pauline reflectă larga răspândire a fenomenului profetic (1 Tes. 5:19-22; 2 Tes. 2:2; Rom.12:6 etc), iar exersarea acestui dar este nu numai evidenţiată de apostolul Pavel, ci şi recomandată (1 Cor. 14:1).
c) în gândirea paulină, proorocia nu este nicidecum infailibilă. Ea trebuie evaluată de comunitatea creştină (1 Tes. 5:21-22). Aceasta pare să fie cea dintâi atribuţie a celor care au darul deosebirii duhurilor (1 Cor. 12:10), întrucât verbul pentru „a deosebi” apare şi în 1 Corinteni 14:29, pentru „a judeca” („a evalua”) proorociile. Necesitatea de a „judeca” un mesaj profetic pare să facă trimitere la caracterul spontan al acestuia. în gândirea lui Pavel, o proorocie este un mesaj primit ad hoc şi nu poate niciodată să aibă autoritatea unui „text inspirat.”
d) Ca o proorocie să aibă loc este nevoie de două elemente: o descoperire de la Duhul Sfânt, care este sursa proorociei, şi o relatare publică a acestei revelaţii, care este proorocia însăşi. Fără aceste două elemente nu există proorocie. Descoperirile care nu sunt transmise şi cele care nu sunt menite pentru a fi transmise nu sunt proorocii.
e)Un aspect important care trebuie reţinut este că în epistolele pauline nu găsim fenomenul „proorociei personale”, când cineva prooroceşte despre un altul în chestiuni ce ţin strict de viaţa acestuia. Profeţiile făcute cu privire la alegerea lui Timotei (1 Tim. 1:18; 4:14) au fost de interes comunitar şi au fost testate şi aprobate de comunitatea creştină prin punerea mâinilor.
În ce priveşte funcţiunea proorociei noutestamentale, aceasta este multiplă. Iată câteva dintre scopurile pe care le poate avea un mesaj profetic: 1) De a indica alegerea pe care o face Dumnezeu unor oameni pentru lucrare (Fapte 13:1-3; Gal. 2:2; 1 Tim. 1:18, 4:14); b) de a aduce aminte comunităţii creştine de cuvintele lui Isus că în zilele din urmă răul va spori (1 Tim. 4:1); c) de a aduce Bisericii încurajare şi zidire bisericii şi mângâiere (1 Cor. 14:3); d) de a aduce învăţătură (1 Cor. 14:31).
(2) Darul feluritelor limbi. Se pare că întregul argument al capitolului 14 din 1 Corinteni este dictat de preferinţa unilaterală a corintenilor pentru acest dar. Insistenţa apostolului asupra acestui dar spiritual, prin reglementările pe care le aduce cu privire la manifestarea lui, indică pe de-o parte faptul că biserica din Corint nu a înţeles rolul darului şi că I-a folosit greşit, iar pe de altă parte importanţa mare a acestui dar în biserică.
Câteva aspecte clare cu privire la vorbirea în limbi, care reies din lecturarea capitolelor 12 şi 14 din 1 Corinteni, sunt:
a) Ca şi celelalte daruri, vorbirea în limbi este un dar inspirat de Duhul (12:7, 11);
b) Regulile pe care le impune Pavel în capitolul 14 arată că cel care vorbeşte într-o altă limbă prin Duhul nu este în transă, ci deţine controlul asupra facultăţilor sale mintale. Dacă ar fi fost altfel, cerinţa apostolului ca cei care vorbesc în limbi să vorbească pe rând şi să tacă în cazul în care nu este cine să tălmăcească este de prisos;
c) Vorbirea în limbi este necunoscută atât pentru cel care vorbeşte (14:14) cât şi pentru cei care aud manifestarea darului (14:16);
d) Spre deosebire de fenomenul vorbirii în limbi care a avut loc în Ziua Cincizecimii, unde limbile vorbite au fost cunoscute de cei care erau prezenţi {xenolalia), în Corint vorbirea în limbi {glossolalia) trebuie tălmăcită. Folosirea limbilor omeneşti ca analogie în 14:10-12 denotă că vorbirea în alte limbi pe care o tratează apostolul în acest capitol nu se referă la limbi omeneşti. Posibil ca Pavel să fi socotit că glossolalia este o vorbire în „limbi îngereşti” (cf. 13:1), având în vedere că sursa lor este Duhul. în orice caz, nu este vorba despre o „bolboroseală extaziată”, aşa cum o numesc cei care nu agreează ideea vorbirii în limbi, ci este o vorbire în limbi neînţelese de oameni, dar înţelese de Dumnezeu, căruia I Se adresează de fapt mesajul;
e) Dacă în Ziua Cincizecimii limbile vorbite erau un semn supranatural, dar inteligibil, pentru cei adunaţi, în Corint limbile sunt un dar prin care cel abilitat de Duhul rosteşte „taine” care nu pot fi altfel rostite cu înţelepciunea omenească (14:2, 14-15, 28). Aşadar, când darul vorbirii în altă limbă este tălmăcit, se tălmăceşte nu o vorbire menită să aducă un mesaj celorlalţi, ci „tainele” pe care credinciosul le spune lui Dumnezeu.
O întrebare legitimă care se pune frecvent de către penticostali sau de alţi creştini interesaţi în fenomenul vorbirii în limbi este dacă un credincios botezat cu Duhul Sfânt trebuie să vorbească în mod constant în limbi. Răspunsul la această întrebare îl dă apostolul Pavel însuşi. El arată că şi acest dar, împreună cu toate celelalte, este împărţit după cum Duhul voieşte să îl împartă. întrebarea retorică din ICorinteni 12:30 – „Toţi vorbesc în alte limbi?” – cere un răspuns negativ. Insistenţa unor penticostali că vorbirea în limbi trebuie să fie practicată de toţi cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt nu are suport biblic. Totuşi, apostolul Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Corint să caute darurile spirituale. Dacă un credincios din zilele noastre manifestă interes pentru darul vorbirii în alte limbi, face dovada credinţei şi se lasă condus de Duhul Sfânt, aşa cum a făcut atunci când a ” avut experienţa pneumatică iniţială, el poate beneficia din nou de vorbirea în limbi. întrucât acest dar este în primul rând pentru zidirea personală, noi credem că Dumnezeu însuşi doreşte ca fiecare credincios să ceară acest dar.
În ceea ce urmează vom prezenta o scurtă trecere în revistă a reglementărilor impuse de apostolul Pavel bisericii din Corint, cu privire la practicarea darului vorbirii în alte limbi:
Versetul 1: Credincioşii sunt îndemnaţi să caute darurile spirituale, printre acestea fiind şi vorbirea în alte limbi.
Versetele 2-4: Vorbirea în limbi zideşte pe cel care are darul, dar proorocia, care este f o rostire inspirată într-o limbă cunoscută, îi zideşte pe ceilalţi.
Versetul 5: Apostolul Pavel a dorit ca fiecare credincios să vorbească în alte limbi, dar a recomandat corintenilor să caute mai degrabă să proorocească. La întâlnirile publice ale bisericii, profeţia este mai importantă decât vorbirea în limbi, cu excepţia cazului când limbile necunoscute sunt tălmăcite.
Versetele 6-11: Fără tălmăcire, vorbirea în limbi într-un cadru public nu este de folos bisericii.
Versetele 12-14: Credincioşii trebuie să facă uz de darurile spirituale numai în folosul întregii biserici.
Versetele 15-19: Apostolul Pavel s-a rugat şi a cântat atât prin Duhul (aluzia fiind aproape sigur la cântarea în altă limbă), cât şi într-o limbă cunoscută. Rugăciunea publică trebuie făcută într-o limbă înţeleasă de public. Personal, Pavel a vorbit în limbi mai mult decât oricare dintre creştinii din Corint, dar în public a preferat să vorbească într-o limbă cunoscută, aşa încât ceilalţi să beneficieze.
Versetul 20: Credincioşilor li se cere să fie maturi şi să ştie când este potrivit şi când nu este potrivit să dea curs darului vorbirii în alte limbi.
Versetele 21-22: Vorbirea în limbi este un semn pentru necredincioşi, în timp ce profeţia este pentru credincioşi. Cu alte cuvinte, darul vorbirii în alte limbi are menirea de a atrage atenţia asupra fenomenului miraculos şi, astfel, de a inspira credinţă în cei care aud, aşa cum s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii. După convertirea acestora, însă, ei trebuie să primească, în limba lor, învăţătură şi descoperire.
Versetele 23-25: Dacă cineva vorbeşte în continuu în limbi, în biserică, va părea în ochii celor necredincioşi ca un nebun. Dacă, pe de altă parte, cineva prooroceşte în limba pe care o înţelege întreaga adunare, ascultătorii vor fi zidiţi şi îndrumaţi spre Dumnezeu. Chiar dacă, iniţial, vorbirea în limbi atrage atenţia ascultătorilor, nu le slujeşte nici credincioşilor nici necredincioşilor dacă întregul serviciu divin este consumat cu vorbirea în limbi.
Versetele 26-31: Aceste versete conţin concluziile cu privire la ordinea care trebuie păstrată în întâlnirile publice ale bisericii. în condiţii normale, un serviciu divin ar trebui să includă cântări de laudă, învăţătură, vorbirea în limbi, descoperiri (revelarea unor adevăruri spirituale într-o limbă cunoscută) şi tălmăcirea limbilor. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc spre folosul întregii adunări.
(3) Darul tălmăcirii limbilor. Darul tălmăcirii limbilor este îngemănat cu darul vorbirii în limbi, întrucât existenţa lui este dictată de caracterul neinteligibil al vorbirii în alte limbi. Verbul grecesc hermeneuo este tradus de obicei prin „a traduce” sau „a interpreta” dar poate însemna şi „a pune în cuvinte.” Evident, în contextul discuţiei de faţă, verbul înseamnă a pune mesajul într-o limbă înţeleasă de comunitate. Dacă este vorba despre o traducere cuvânt cu cuvânt sau doar de o interpretare a ideilor principale conţinute în mesaj contează mai puţin. Oricum, întrucât şi vorbirea în limbi şi tălmăcirea limbilor este activitatea Duhului, este dificil, dacă nu imposibil, să ne pronunţăm dacă tălmăcirea înseamnă traducere sau interpretare. Chiar în cazul traducerii dintr-o limbă omenească în alta, traducerea şi interpretarea se întrepătrund în sensul că unele cuvinte trebuie explicate chiar în procesul traducerii. Din afirmaţiile apostolului Pavel în 12:11 şi în 14:5, 13, 27-28, reiese că acesta este un dar inspirat de Duhul. Cel care tălmăceşte vorbirea în limbi nu cunoaşte limba respectivă, tălmăcirea fiind completamente activitatea Duhului. Tălmăcirea limbilor este un miracol tot atât de mare ca şi vorbirea în limbi. Mai reiese din pasajele indicate mai sus că darul tălmăcirii poate fi dat atât celui care vorbeşte într-o altă limbă cât şi altuia.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 