Cu greu s-ar găsi ceva nou de spus despre bârfă. Poate fiindcă a fost cu noi de la începutul istoriei, iar moraliști de toate profesiile s-au străduit în mii de chipuri să ne convingă să renunțăm la ea. Şi tot aici e. Însă am rezonat puternic cu o pistă pe care am (re)descoperit-o recent.
Un ghid pentru arta conversației publicat în anii ’70 și readus în atenția publicului de Brain Pickings admonestează, sub semnătura Barbarei Walters, practica viciată și vicioasă a bârfei.
Walters radiografiază un motiv dureros pentru care bârfa continuă să fie un hobby pentru mulți: „Uneori oamenii bârfesc doar pentru că simt că trebuie să o facă pentru a fi interesanți.” Altfel spus, bârfești atunci când, pentru că te simți inadecvat, începi să iei la disecat detalii din viața altora, punându-te pe tine, și detaliile din viața ta, la un loc sigur.
Bârfa este rudă apropiată cu complexul de inferioritate. Rareori îi bârfim pe cei pe care îi considerăm inferiori nouă. De cele mai multe ori îi bârfim pe cei pe care îi invidiem (chiar dacă din alt punct de vedere decât cel analizat la șuetă). Adevăratele noastre motive rămân necunoscute interlocutorului, care se bucură de luxul de a pătrunde gratis în intimitatea celuilalt, fără să se preocupe prea tare de faptul că e probabil ca, în curând, să fie chiar el subiect pe agenda vreunei discuții.
Așadar bârfim în ciuda faptului că știm că nu e frumos, pentru că intuim că măcar ne e util. Dar sunt cel puțin două motive pentru care ne înșelăm.
Primul apare în ghid și spune că „bârfa nu e greșită doar moral, ci și strategic, pentru că aproape întotdeauna se întoarce împotriva persoanei implicate”, scria Walters.
Pe al doilea l-am găsit în substratul unui citat de pe TED, și aici este pista nouă. Noi, zice citatul, suntem cei care ne menținem relațiile la un nivel mediocru, pentru că ne fixăm ca obiectiv ținerea lor pe linia de plutire, fără să luăm în calcul că ne-am putea propune să ne avântăm ambițioși spre culmi (de împlinire). De ce să ne hrănim relațiile cu conversații de tip junk, care ne blochează mereu la același nivel (bârfa nu împlinește în mod real pe nimeni)? De ce să nu vedem în fiecare conversație o ocazie de aprofundare a relației și să nu renunțăm până nu scoatem ceva semnificativ din ea? Măcar ca acest „semnificativ” să fie faptul că nu am denigrat pe nimeni pe parcursul ei.
Celor mai creativi, articolul TED le propune un principiu de upgradare a conversațiilor: treci de la oglindirea celuilalt la depășirea așteptărilor privind răspunsul. Și, zic ei, de exemplu, atunci când cineva îți spune „vai, ce cald e afară!” nu oglindi afirmația doar confirmând „da, să știi că!” ci fă și o conexiune, du mai departe conversația, uneori poate apelând și la un soi de umor mucalit pentru asta: „cică e la fel de cald ca atunci când japonezii au atacat Pearl Harbor. Dacă așa o fi fost.”
Autorii continuă sugestiile recomandând să înlocuim întrebările închise cu întrebări deschise, care fac loc poveștilor:
În loc de:
„Ce mai faci?”
„Cum ți-a fost ziua?”
„De unde ești?”
„Cu ce te ocupi?”
„În ce domeniu lucrezi?”
„Cum te cheamă?
Întreabă:
„Care e povestea ta?”
„Ce ai făcut azi?”
„Zi-mi cea mai ciudată chestie despre locul în care ai crescut.”
„Ce s-a întâmplat interesant la lucru azi?”
„Cum ai ajuns să lucrezi unde ești acum?”
„Ce înseamnă numele tău? Tu ce ai vrea să însemne?”
Poate că aceste sugestii par copilărești, însă cu puțină creativitate, principiul poate fi adaptat astfel încât să reflecte numeroase tipuri de personalitate, fără să mai fie nevoie să apelezi la ridicolul mai mare al bârfei.
Se știe: oamenii iubesc poveștile pentru că îi ajută să se dezvolte. Atunci când îți asumi riscul de a-ți spune propria poveste, te simți mai motivat să îți construiești una care să poată fi spusă. Și, când îți iese, ești mult-mult mai fericit decât atunci când spui povestea altuia.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 