Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.
Cine a fondat creștinismul? Întrebarea este banală, iar răspunsul, pe măsură. Iisus, în primul rând, și apoi apostolii Pavel și Petru au avut un rol incontestabil în dezvoltarea noii religii. Însă, conform unul jurnalist britanic, răspunsul este incomplet. Lipsește un personaj al cărui nume este mult prea puțin cunoscut și care a avut un rol fundamental în transformarea creștinismului în religie globală. „Nu a fost un fondator al creștinismului. Dar a fost cu siguranță una dintre figurile lui cele mai importante”, susține jurnalistul.
Era 27 februarie a anului 380. Un moment considerat istoric pentru creștinism. După îndelungi perioade de persecuție, creștinismul a devenit pe deplin victorios asupra păgânismului. Acest fapt i se datorează în întregime unui împărat al cărui nume este prea puțin cunoscut publicului larg. Nu este vorba despre Constantin cel Mare, ci de Flavius Teodosiu. A fost una dintre figurile cele mai importante ale creștinismului, chiar dacă nu a făcut parte dintre fondatorii acestuia, iar hotărârea de a se implica în viața creștinismului a fost, probabil, una dintre cele zece decizii care au modelat cel mai mult lumea postromană. Aceasta este opinia susținută de către jurnalistul și istoricul Dominic Selwood, într-un articol pentru The Telegraph.
Teodosiu I, mai mult decât un împărat
Cunoscut și cu numele de Teodosiu cel Mare, a fost ultimul împărat care a domnit peste ambele părți ale Imperiului Roman, atât cel din Vest, cât și cel din Est. Ceea ce l-a impus în conștiința publică au fost nu atât de mult realizările sale de ordin politic, cât implicările sale religioase. Victoria creștinismului din data de 27 februarie a fost rezultatul unui edict (Edictul de la Tesalonic), în urma căruia creștinismul a devenit religie de stat. „Toate popoarele trebuie să se ralieze credinței transmise romanilor de apostolul Petru…”, suna una dintre formulările unei decizii ce părea a avea potențial pozitiv.
A sprijinit astfel, în mod hotărât ortodoxismul niceean, religia de stat obligatorie pentru toți supușii imperiului, îndepărtându-se de arianism. Cât de benefică a fost decizia împăratului? Este o întrebare legitimă la care Biserica Ortodoxă s-a grăbit să răspundă afirmativ, declarându-l pe împărat sfânt (17 ianuarie).
Efectele dezastruoase ale unui creștinism în mariaj cu statul
Istoricul Jean Comby (profesor la Facultatea de Teologie din Lyon, Franța) constată în cartea Să citim istoria bisericii că prin decizia lui Teodosiu „puterea statului, odinioară în slujba păgânismului, slujește acum creștinismul. Dar funcționează aceleași structuri mentale. Doar religia se schimbase.” Practic, se conturează imaginea unui creștinism preocupat mai mult de adevărul teologic și nu de ființa umană. Interesat de dogmă și nu de iubire. Și atunci, ce a mai rămas din spiritul creștin, în condițiile în care comportamentul a rămas la fel de violent și de intolerant precum al păgânilor în secolele anterioare?
Răspunsul îl putem ghici din evoluția evenimentelor. Atâta vreme cât mai bine de jumătate dintre locuitorii statului roman erau păgâni, la sfârşitul secolului al IV-lea, un împărat creştin nu îşi permitea să declanşeze un război civil. Nu însă și Teodosiu I. El a fost aproape să facă acest lucru în anul 390, când, din rațiuni politice și religioase, a ordonat pedepsirea locuitorilor din Tesalonic (chiar orașul în care formulase edictul). Unul dintre istoricii perioadei apreciază că numărul celor ucişi atunci a fost de circa 7.000 de persoane. Drept pedeapsă, episcopul Ambrozie din Mediolanum, l-a mustrat public pe Teodosiu, refuzând să îl primească la slujba Liturghiei timp de opt luni. Printr-o singură decizie, creștinismul devenise unica religie recunoscută în statul roman. Dincolo de anumite aspecte care pot fi explicate prin spiritul preponderent violent al epocii, ce s-a mai păstrat din esența creștinismului?
Creștinism biruitor — cu moartea pe viață călcând
Agresiunea creștinilor va atinge forme de manifestare imposibil de imaginat în primul secol. Din religie persecutată se transformă într-o religie persecutoare. Alianța cu statul funcționa perfect. Poate că unul dintre cele mai cunoscute cazuri de violență având ca autori grupuri creștine este cel efectuat împotriva Hypatiei din Alexandria, considerată întâia mare matematiciană a lumii antice. Soarta Hypatiei ilustrează foarte bine intoleranța creștinilor față de tot ceea ce însemna cultură și gândire neconforme cu ceea ce presupunea a fi atunci ortodoxia creștină. După modelul lui Teodosiu, patriarhul Chiril al Alexandriei i-a incitat pe creștini să distrugă tot ce amintea de trecutul istoric păgân: temple, biblioteci, statui. Dogma creștină a câștigat mizând pe forța pumnului, inaugurând era unei dictaturi creștine.
Chiril nu s-a oprit însă la aceste gesturi. Creștinismul de stat trebuia să își impună supremația total. Astfel, la ordinul lui Chiril, o gloată de fanatici creştini a atacat-o în plină stradă pe Hypatia, care își făcuse un nume din respingerea misticismului prin folosirea logicii și a matematicii. Fanaticii au măcelărit-o chiar într-o biserică, purtând apoi rămășițele pe străzile din preajmă, înainte de a le arde. Criminalii nu au fost niciodată pedepsiţi. După moartea ei, matematica, astronomia şi fizica au intrat pentru cel puțin un mileniu într-un con de umbră. Erau primele rezultate ale unei dogme creștine care deviase de la traseul ei inițial. „Rezervă-ţi dreptul de a gândi, căci chiar şi a gândi greşit e mai bine decât a nu gândi deloc”, i-ar fi spus tatăl Hypatiei, în copilăria sa. Consecventă sfatului părintesc, comisese sacrilegiul de a gândi în contrast cu ortodoxia fundamentalistă religioasă. Pentru aceasta a fost sancționată cu moartea. În schimb, Chiril rămâne considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, el fiind sărbătorit pe 18 ianuarie.
Prețul unei victorii amare
Este incontestabil faptul că prin intervenția împăratului Teodosiu se creează premisele unei transformări a creștinismului într-o religie globală. Însă cu ce preț? Un preț pe care unii se grăbesc să îl ceară și astăzi. Cum altfel am putea interpreta insistențele relativ recente ca o confesiune religioasă, indiferent de numele si proporția ei, să fie declarată ca biserică națională? După aproape două mii de ani de creștinism, apare inevitabil întrebarea: Ce s-a învățat din consecințele favorizării unei dogme de către stat? Constantin cel Mare și Teodosiu au fost declarați sfinți pentru rolul jucat în imprimarea creștinismului, facilitându-i globalizarea. Însă, în umbra ascendenței creștine, cât s-a mai păstrat din valorile propovăduite cândva de Iisus Christos? Victoria creștinismului prin susținerea statului lasă în urmă un gust amar, pe care unii, din nefericire, nu îl sesizează nici astăzi.
Sursa foto: Wikimedia
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 
Interesanta incursiune in istorie
ApreciazăApreciază