Semnificaţia termenului ruah în Vechiul Testament. În marea majoritate a pasajelor unde apare ruah, termenul este folosit cu un înţeles antropologic, descriind principiul vieţii in cele trei aspecte ale lui: fiziologic, psihologic şi spiritual. Aşadar, termenul poate fi tradus în aceste pasaje, după caz, prinsuflare (sau respiraţie), suflet sau duh (al omului).
În Geneza 2:7, sensul termenului este „suflare [ruah] de viaţă”. Despre Iov citim că el trăieşte atâta timp cât suflarea [ruah] lui Dumnezeu este în nările lui (Iov 27:3; 33:4; 34:14). Vorbind despre moartea semenilor săi, psalmistul afirmă că atunci când „suflarea [ruah] lor trece, se întorc în pământ” (Ps. 146:4; cf. Ps. 104:29). Atunci când omul este bolnav sau leşină, „suflarea” lui „se pierde” (Iov 17:1), dar se întoarce din nou ca o „a doua suflare” atunci când i se înviorează „duhul” (Jud. 15:19; 1 Sam 30:12; cf Gen. 45:27). Suflarea (ruah) tuturor oamenilor este în mâinile lui Dumnezeu (Iov 12:10; Isa. 42:5). Aşadar, traducerea corectă a textului din Geneza 6:3 este: „Suflarea mea nu va rămâne pururea în om”. Pentru că omul îi datorează suflarea (sau viaţa) lui Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Num 16:22; 27:16).
Termenul ruah poate descrie şi starea de spirit (dispoziţia) sau atitudinea cuiva. Chiar dacă nu poate fi tradus în toate aceste cazuri prin „suflet”, referirea este fără îndoială la stări ale sufletului. Iată câteva exemple: Duhul (ruah) lui Caleb a fost diferit de cel al tovarăşilor săi (Num. 14:24). „Duhul” lui Sanherib descrie, de asemenea, o stare sufletească, o atitudine, care îl determină să acţioneze într-un anumit fel (2 Regi 19:7). Duhul (ruah) unei persoane poate fi „trist” (1 Regi 21:5; în Cornilescu, „inima”), „mâhnit” (Ps. 77:3) sau „zdrobit” (Isa. 57:15). Poate fi „potolit” (Prov. 17:27), „gelos” (Num. 5:7) şi „răbdător” („bun” în Cornilescu) sau „îngâmfat” (Ecl. 7:8).
Ceea ce caracterizează în mod unic viaţa umană nu este aspectul fizic al ei, ci cel spiritual. Spre deosebire de animale, „suflarea” i-a fost dată omului printr-un act creator al lui Dumnezeu (Gen 2:7 în contrast cu Gen 1:24). Ca rezultat, în adâncul fiinţei sale omul reflectă chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:26). El posedă inteligenţă şi îşi exercită autoritatea peste celelalte fiinţe. Aşadar, ruah poate face referire la „mintea” omului (Ezec. 11:5; 29:32). „Duhul” (ruah) lui Nebucadneţar s-a împietrit (Dan. 5:20). Ruah denotă partea imaterială, conştiinţa omului: „Duhul meu te caută înăuntrul meu” (Isa. 26:9); un om înţelept este „stăpân pe duhul său” (Prov 16:32; în Cornilescu, „stăpân pe sine”). Acest ruah este partea componentă a omului care asigură legătura dintre el şi divinitate. Este centrul asupra căruia acţionează Dumnezeu, împărţind omului viaţa divină. Prin proorocul Ezechiel, Dumnezeu îi spune lui Israel: „Vă voi da o inimă şi voi pune în voi un duh nou” (Ezec. 36:26). Un alt exemplu se găseşte în proorocul Ieremia: „Domnul a trezit duhul împăraţilor Mediei, pentru că vrea să nimicească Babilonul” (Ier 51:11).
Ruah ca Duhul lui Dumnezeu. Exemplul suprem de „personalitate spirituală” este Dumnezeu” (Isa. 31:3). Termenul Duhul Sfânt apare doar de trei ori în Vechiul Testament (Ps. 51:11, Isa. 63:10, 11), însă expresia Duhul Domnului apare mult mai frecvent, cuvântul ruah fiind folosit pentru Duhul lui Dumnezeu de 136 de ori (de ex, Gen. 1:2; Exod 31:3; Ps. 104:30; Iov 33:4; Gen. 6:3; Ps. 139:7-10; Ezec. 36:26, 27; Mica 3:8 etc). Ruah ca Duh al lui Dumnezeu poate avea o gamă largă de sensuri: „Suflarea” lui Dumnezeu poate fi un vânt puternic (Isa. 40:7; 59:19; cf. Num. 11:31). Cu un sens mult mai moderat, „duhul” Lui poate indica pur şi simplu o putere activă sau o dispoziţie a lui Dumnezeu: „Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?” (Isa. 40:13). în cele mai multe cazuri, atât contextul cât şi analogia cu texte din Noul Testament indică faptul că ruah-ul divin este Duhul Sfânt.
Rolul Duhului Sfânt în actul creaţiei. Rolul Duhului în creaţie a fost acela de a da formă materiei deja existente, de a declanşa viaţa care exista în stare latentă în materie, şi de a imprima o direcţie de dezvoltare vieţii şi de a o dirija spre destinul pregătit de Dumnezeu Deşi totul era acoperit de întuneric, Dumnezeu era la lucru. Prin Duhul lui Dumnezeu mişca deasupra apelor (Gen. 1:2), starea de haos a universului material a fost îndreptată o stare superioară a existenţei. Apele adânci au fost stârnite, şi din această mişcare a Duhului deasupra apelor a apărut viaţa. Duhul este asociat cu darul vieţii şi cu fiecare nou început Dumnezeu a suflat în nările lui Adam, şi ţărâna a prins viaţă (Gen. 2:7). Nu ar exista nici o formă de viaţă, dacă viaţa n-ar fi fost insuflată de Duhul vieţii. Duhul este, într-adevăr, dătător de viaţă.
Utilizarea numelui Elohim pentru Dumnezeu în naraţiunile care tratează despre Creaţie este un argument în plus că Duhul Sfânt s-a implicat în actul creaţiei. Termenul Elohim este tradus de regulă cu „Dumnezeu”. Cu toate că este un plural, întotdeauna verbele utilizate împreună cu acest cuvânt iau forme la singular. Numele plural pentru Divinitate. Elohim, apare în Geneza 1:1, iar Duhul Sfânt este menţionat în versetul următor. Atât pluralitatea numelui cât şi proximitatea menţiunii Duhului şi a activităţii Sale indică ca claritate faptul că Duhul Sfânt a fost activ în actul Creaţiei.
Rolul Duhului Sfânt în crearea omului este revelat chiar din primul text biblic ca privire la acest act. în Geneza 2:7, Duhul apare implicit ca agent al creării: ,Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut, astfel, un suflet viu”. în Iov 33:4, suflarea lui Dumnezeu este identificată cu Duhul lui Dumnezeu: ,,Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Preaînalt îmi dă viaţă”. Participarea Duhului Sfânt în Creaţie poate fi dedusă şi din pluralul folosit în Geneza 1:26-27: „ Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră „. în Iov 34:14, Elihu arată că dacă Dumnezeu „Şi-ar lua înapoi Duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână „.
Duhul şi poporul lui Dumnezeu. Pentru a duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a lucrat nu numai cu conducătorii poporului, cu profeţii şi cu regii, ci chiar şi cu oameni de rând, demonstrându-Şi astfel suveranitatea Sa. Astfel, în decursul istoriei poporului Israel, Duhul Sfânt a venit peste anumiţi bărbaţi, influenţând prin ei soarta întregului popor.
Faraon recunoaşte că Duhul lui Dumnezeu este în Iosif: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu? … Dumnezeu ţi-a făcut de cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine” (Gen 41:38, 39). Pentru Iosif, posedarea Duhului Sfânt însemna înţelepciune şi o capacitate de a vedea lucrurile spirituale.
La construirea Cortului întâlnirii, era nevoie de revelaţie divină şi de abilităţi speciale din partea celor care conduceau lucrarea de facere a cortului (Exod 25-31). în acest scop, Duhul Sfânt care i-a umplut pe Beţaleel şi Oholiab, i-a înzestrat cu înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări (Exod 31:3, cf. 35:31), cât şi cu darul de a-i învăţa pe alţii (Exod 35:34). Dar nu numai cei doi au fost înzestraţi de Duhul Sfânt cu capacităţi deosebite.
Duhul Sfânt şi conducătorii lui Israel. în perioada Vechiului Testament, Duhul Sfânt s-a manifestat cu precădere prin conducătorii poporului Israel. Faptul că Moise conduce poporul prin Duhul lui Dumnezeu (ruah yhwh) este transparent pe tot parcursul Pentateuhului, dar este exprimat clar în Numeri 11 şi Isaia 63:7-14. Toate rolurile de conducere – pe care le-a avut Moise ca judecător, dătător al legii, prooroc, mijlocitor, făcător de minuni – au fost îndeplinite cu succes, datorită prezenţei Duhului lui Dumnezeu în el. De o împuternicire din partea Duhului au avut nevoie şi cei şaptezeci de bătrâni ai lui Israel care l-au ajutat pe Moise să conducă poporul (Num 11:16-29). Dumnezeu a pus peste ei acelaşi Duh care era şi peste Moise, fapt care a fost pus în evidenţă prin faptul că cei şaptezeci de bătrâni au început să proorocească. Acesta este primul text în Sfintele Scripturi care subliniază aspecte relevante şi esenţiale cu privire la împuternicirea făcută de Duhul Sfânt: 1) în primul rând, reiese din text faptul că lucrarea lui Dumnezeu se poate înfăptui numai de persoane împuternicite de Duhul Sfânt. 2) în al doilea rând, textul arată că Duhul Sfânt nu este o prerogativă a conducătorilor de frunte ai poporului, ci este la îndemâna tuturor celor care sunt activi în lucrarea Domnului. 3) în al treilea rând, textul arată că coborârea Duhului lui Dumnezeu peste oameni este însoţită de manifestări supranaturale, în cazul de faţă manifestarea fiind proorocia. Descrierea acestui eveniment în Numeri 11, cât şi aşezarea lui în această carte, sugerează că trebuie privit ca un prototip a ceea ce se aşteaptă de la toţi cei care sunt angajaţi în lucrarea lui Dumnezeu. Principiile care pot fi scoase din acest text sunt, deci, normative pentru orice conducător al poporului lui Dumnezeu. Apoi, dorinţa exprimată de Moise ca întregul popor al Domnului să fie împuternicit pentru lucrare de către Duhul Sfânt, nu doar conducătorii, trebuie văzută în lumina proorociei lui Ioel despre o revărsare generală a Duhului în zilele de pe urmă.
Despre Iosua, succesorul lui Moise, se afirmă în cartea Deuteronom că „a fost plin de duhul înţelepciunii căci Moise îşi pusese mâinile peste el” (34:9). Este foarte important să reţinem că Iosua a posedat Duhul înainte de momentul selectării lui pentru a sluji în rolul de conducător al poporului. înseamnă că „duhul înţelepciunii” pe care I-a primit la învestirea lui în lucrare nu a fost Duhul Sfânt, ci un dar suplimentar, o înzestrare de natură spirituală, prin care a fost abilitat să conducă poporul.
În cartea Judecătorilor, Duhul lui Dumnezeu nu este niciodată prezentat doar ca o influenţă care vine de la un Dumnezeu îndepărtat. Dumnezeu, prin Duhul Său, a fost mereu aproape de poporul său, lucrând prin oameni pentru a izbăvi pe poporul său. Această operare a Duhului Sfânt în domeniul natural este caracteristică pentru Vechiul Testament, în comparaţie cu Noul Testament, unde Duhul Sfânt are un rol minor în astfel de evenimente.
Cu toate că instituţia monarhiei în Israel a fost întemeiată împotriva voinţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a acţionat, totuşi, în popor şi prin faptul că S-a manifestat în viaţa împăraţilor săi. Astfel, când Saul şi David au fost unşi ca împăraţi, este menţionat şi Duhul Sfânt. Duhul este agentul activ în ritualul de ungere cu untdelemn; untdelemnul nu conţine nici o putere magică, fiind doar un simbol al prezenţei Duhului Sfânt. Totuşi, în ambele cazuri, acţiunea simbolică de turnare a untdelemnului a fost urmată de manifestarea Duhului în viaţa lor. în cazul lui Saul, manifestarea supranaturală a fost proorocia (1 Sam. 10:6, 9). Această manifestare era semnul că Duhul Domnului era peste Saul, ca împărat al lui Israel şi că el era alesul Domnului sau „unsul Domnului”. Aceeaşi funcţie de confirmare a avut-o venirea Duhului şi peste David, dar în cazul lui a lipsit manifestarea supranaturală.
Duhul Sfânt nu a fost implicat în viaţa poporului Israel doar prin faptul că a lucrat în viaţa conducătorilor săi, ci şi prin faptul că Se împotriveşte oricărui alt duh potrivnic planurilor lui Dumnezeu cu Israelul. în Zaharia 4:6,7, Domnul spune: ,,Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul meu — zice Domnul oştirilor. ” Atunci când slujitorii lui Dumnezeu sunt sub puterea Duhului, nici o putere nu poate împiedica planurile lui Dumnezeu cu poporul său.
În perioada Vechiului Testament, darul Duhului lui Dumnezeu nu a fost acordat întregului popor. Duhul a venit peste anumite persoane chemate la o slujbă specială. Nici chiar peste aceşti conducători ai poporului Duhul nu „S-a odihnit” cu caracter permanent. El a fost perceput ca o influenţă divină care se cobora peste o anumită persoană apoi se retrăgea.
Pe tot parcursul Vechiului Testament, dorinţa lui Moise ca tot poporul să primească Duhul lui Dumnezeu a rămas neîmplinită. Ziua aceea aştepta de partea cealaltă a istoriei omenirii, în epoca Bisericii. în Vechiul Testament, Duhul S-a coborât peste un număr limitat de oameni cu scopul de a-i înzestra cu abilităţi pentru anumite slujbe speciale. Cei care au primit Duhul au fost de obicei lideri. Israelitul de rând nu a beneficiat de prezenţa nemijlocită a Duhului în viaţa sa, sau de puterea Lui.
Prin Duhul Sfânt, proorocul Isaia (61:1-2) a anunţat faptul că, într-o zi, Duhul Domnului se va odihni peste Mesia şi îl va unge să predice Evanghelia celor săraci, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor de război slobozenia şi să proclame anul de îndurare al Domnului. Această profeţie s-a împlinit la botezul lui Isus, când Duhul S-a coborât peste El pentru a-L împuternici pentru misiunea pe care o inaugura cu acea ocazie (Mat. 3:16 etc; cf. Luca 4:18, 19). Ioel, pe de altă parte, prooroceşte că în zilele de pe urmă Domnul îşi va turna Duhul Său peste tot poporul (Ioel 2:28), tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, bogaţi si săraci. Proorocia s-a împlinit în Ziua Cincizecimii, aşa cum a afirmat Petru în Fapte 2:17. Tot Petru spune că revărsarea Duhului va continua dincolo de Ziua Cincizecimii (Fapte 2:39).
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 