Duhul în proorocia lui Ioel. Central cărţii lui Ioel este mesajul profetic cu privire la activitatea eshatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Versetele 28 şi 29 se referă strict la activitatea Duhului: ,,După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”
Ioel nu introduce o promisiune nouă, ci continuă promisiunea făcută prin proorocul Isaia: ,Până când se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ, şi pământul va fi privit ca o pădure” (Isa. 32:15). „Căci voi turna apă peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale” (Isa. 44:3). Aceeaşi promisiune este făcută de Dumnezeu şi prin Ezechiel: „Şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (39:29).
Dacă în profeţiile lui Isaia şi Ezechiel Duhul este promis în termeni mai generali ca o binecuvântare pentru popor, în Ioel promisiunea este că Duhul va fi turnat peste „orice făptură” (2:28), adică peste „toată carnea” (kol basar). Termenul basar se referă în Biblia ebraică la „cei care primesc viaţă nouă”, „cei care sunt slabi”, „cei lipsiţi de putere” şi „lipsiţi de speranţă”, întrucât basar îl zugrăveşte pe om în slăbiciunea lui. Astfel, este trasat un contrast între statutul privilegiat al unor persoane care primiseră Duhul în trecut, anume conducătorii lui Israel, şi caracterul universal al coborârii Duhului peste fiecare credincios. Prin această „democratizare” a Duhului, vor beneficia de prezenţa Duhului nu doar „orice” făptură din comunitatea viitoare a lui Iuda. în Ioel 2:29 este sugerată chiar şi includerea străinilor, prin „robi şi roabe”. Totuşi, Neamurile nu sunt incluse în această făgăduinţă decât în vremea Bisericii Primare (Fapte 10:44-47).
Duhul Sfânt promis de Ioan Botezătorul. Propovăduind despre apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul s-a referit la Mesia prin următoarele cuvinte: „…eu vă botez cu apă, dar… El vă va boteza cu Duhul Sfânt (şi cu foc) ” (Mat. 3:11; Marcu 1:8 omite „cu foc”; Luca 3:16; cf. Ioan 1:33). Unii cercetători iau împreună ambii termeni -„Duhul Sfânt” şi „foc” – ca referindu-se la acelaşi aspect, anume la „focul Duhului Sfânt”. Alţii văd în această sintagmă o referire la un singur botez „cu Duhul şi cu foc”, care în viziunea lui Ioan era botezul lui Mesia pentru întreg norodul şi care va fi „purificator pentru cei care s-au pocăit şi distructiv pentru cei care au rămas nepocăiţi”. Purificarea făcută de Duhul Sfânt va avea ca rezultat mântuirea celor care se pocăiesc. Cei care nu se pocăiesc vor fi nimiciţi de focul judecăţii. Totuşi, este dificil să ne imaginăm cum două categorii de oameni, cei ce se pocăiesc şi cei care nu se pocăiesc, pot fi botezaţi cu acelaşi botez şi cum acest botez poate avea un efect dublu asupra lor.
În înţelegerea noastră, când Ioan promite norodului că Mesia îi va boteza „cu Duhul Sfânt şi cu foc”, el se referă la două botezuri, separate cronologic şi aplicabile diferit la două categorii de oameni: „în Duhul Sfânt”, pentru cei ce se pocăiesc, şi „cu foc”, pentru cei ce nu se căiesc. Biserica Primară a înţeles promisiunea făcută prin Ioan cu privire la Duhul Sfânt ca o referire la Cincizecime.
Promisiunea făcută de Isus. Faptul că o discuţie dintre Isus şi ucenicii Săi pe tema rugăciunii se încheie cu asigurarea că Tatăl ceresc este gata să dea darul Duhului celor care i-L cer este semnificativ. Isus tocmai se rugase şi ucenicii, probabil, mişcaţi de puterea şi duhul rugăciunii lui Isus, I-au cerut să îi înveţe să se roage şi ei (Luca 11:1). Ca răspuns, Isus le oferă un model de rugăciune, cunoscută de creştinii de mai târziu ca rugăciunea „Tatăl nostru” (Luca 11:2-4), rugăciune care este rostită de atunci de creştini din toate confesiunile, atât în închinarea particulară cât şi în cea publică. Discuţia despre rugăciune continuă cu situaţia ipotetică a unui prieten în nevoie, situaţie care ilustrează faptul că rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o necesitate; la rândul ei, această necesitate este reliefată prin perseverenţa cu care rugăciunea este rostită (Luca 11:5-9). Isus insistă asupra perseverenţei în rugăciune (11:10) şi asupra disponibilităţii unui tată oarecare de a răspunde cererilor copiilor săi (11:11 -12). Punctul culminant al discuţiei îl constituie v. 13, în care, concluzionând întreaga lecţie despre rugăciune, Isus face referire la Tatăl şi la Duhul Sfânt: ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”
În acest text, Luca pune un accent pe faptul că Duhul este dat ca răspuns la rugăciune (Luca 11:13; cf. 3:21). Cu toate că referinţa pare să facă aluzie în primul rând la Cincizecime şi la împlinirea „făgăduinţei” în cartea Faptele Apostolilor – ocazii când Duhul vine ca răspuns la rugăciune – (1:14; 4:23-31; 8:14-17; 9:11, 17) cu siguranţă, Luca scrie pe baza experienţei comunităţii sale creştine din perioada de după Cincizecime. Textul din Luca 11:13 poate sluji ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că Duhul se dă celor care sunt deja convertiţi, şi nu pentru a deveni creştini. Duhul se dă ca o împuternicire pentru misiune. Având, însă, în vedere faptul că Luca 11:13 se referă la o acţiune repetabilă, este rezonabil să afirmăm că Luca nu se gândeşte strict la primirea iniţială a Duhului, ci la viaţa de credinţă, în general.
În Ioan 7:37-39, Isus face una din cele mai dramatice afirmaţii cu privire la Duhul Sfânt din întreg Noul Testament. Ioan relatează: „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura» ” (v. 37-38). Dramatismul situaţiei ţine atât de oferta extraordinară făcută de Isus, dar şi de alegerea contextului în care el face strigarea. Era Sărbătoarea Corturilor când iudeii din toată lumea se adunau la Ierusalim atât ca să sărbătorească festivalul secerişului cât şi să comemoreze călătoria Israelului prin pustiu spre Canaan. Ultima şi cea mai importantă zi a praznicului, când mari mulţimi de închinători şi observatori erau adunaţi în Ierusalim, era ocazia cea mai potrivită ca Isus să-Şi facă de cunoscut oferta.
Apostolul Ioan interpretează cuvintele lui Isus în lumina celor întâmplate în Ziua Cincizecimii şi a experienţei Bisericii primului secol creştin. El arată că „apa” pe care a oferit-o Isus era, de fapt, Duhul Sfânt: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:39).
Din scurta relatare a cuvântării lui Isus, reiese că pentru primirea Duhului sunt necesare trei condiţii: a) este necesar ca omul să simtă „setea”, nevoia după Dumnezeu; 2) el trebuie să aibă voinţă şi să vină (cf. Mat. 11:28; Apoc. 3:20; 22:17) sau să ceară (Lc. 11:13); 3) el trebui .să creadă, o condiţie esenţială pentru primirea Duhului Sfânt (cf. Evr. 11:6).
Dacă în vechime Duhul „venea” peste anumiţi conducători ai poporului, în general pentru o scurtă perioadă de timp, aici El este primit în profunzimea fiinţei umane, unde urmează să locuiască şi să creeze un izvor nesecat care va curge ca „râuri de apă vie” şi va fi o binecuvântare şi pentru alţii. Mai mult, de data aceasta Duhul nu va fi selectiv, ci va fi pentru toţi cei care simt nevoia de Dumnezeu, se apropie de El şi cred în Fiul lui Dumnezeu. Dacă la toate cele spuse mai sus adăugăm şi comentariul lui Ioan din versetul 39 cu privire la o dată în viitor când Duhul va fi disponibil, şi anume, după proslăvirea lui Isus, referirea la Ziua Cincizecimii este cât se poate de clară. Când Duhul Sfânt Se va coborît nu numai peste ei, ci şi în ei, el Se va revărsa în exterior, prin darurile Lui, aşa încât prezenţa Lui va fi vizibilă.
Cea mai semnificativă învăţătură cu privire la Duhul Sfânt din Noul Testament se găseşte în capitolele 14-16 din Evanghelia după Ioan. Aici Duhul este prezentat ca înlocuitor al lui Isus pe pământ, cu menirea de a-i asista pe ucenici în misiunea lor: „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac ” (Ioan 14:16).
Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături” şi poate fi tradus prin mângâietor, avocat, sfetnic, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări.
Spre deosebire de Hristos care trebuia să plece la Tatăl, misiunea Lui pe Pământ fiind de scurtă durată, Paracletul va rămâne cu ucenicii „în veac”. Promisiunea este făcută nu numai generaţiei de ucenici căreia i se adresa Isus, ci tuturor generaţiilor de credincioşi, pe întreaga durată a perioadei Bisericii dintre Cincizecime şi Parousia.
Un alt nume folosit de Isus pentru Duhul Sfânt este „Duhul adevărului” (Ioan 14:17; 15:26; 16:13), de fiecare dată utilizat în asociere cu prima denumire, Paracletul. Ca Duh al adevărului, Duhul Sfânt va învăţa pe ucenici toate lucrurile, le va aduce aminte de ceea ce le-a spus Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul (16:13) şi le va descoperi lucrurile lui Hristos (16:15). Dacă misiunea lui Isus a fost aceea de a descoperi adevărurile lui Dumnezeu şi de a-L glorifica pe Dumnezeu Tatăl, misiunea Duhului este aceea de a-L glorifica pe Isus şi a descoperi lucrurile Sale Bisericii. Nu este de mirare cum primii ucenici, ca oameni simpli, au putut propovădui Evanghelia cu atâta claritate şi deseori făcând referire la spusele Mântuitorului. Reuşita activităţii lor kerigmatice se datorează Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care i-a însoţit pe apostoli în predicare nu numai în sensul harismei, a ungerii, ci şi inspirându-i şi descoperindu-le tainele dumnezeieşti. în acelaşi fel se explică şi ortodoxia învăţăturilor apostolilor şi caracterul infailibil al Noului Testament.
Duhul promis la înălţarea lui Hristos. îndrăzneala şi înţelepciunea de care vor avea nevoie aceşti cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când li se va cere socoteală de credinţa lor le vor fi asigurate numai de către Duhul Sfânt care este sursa de putere şi de înţelepciune. Aceasta este explicaţia pentru care Isus nu le dă voie ucenicilor să-şi înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). în acest context misionar, Isus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduinţa Tatălui”, un sinonim pentru Duhul Sfânt, şi că primindu-L, vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus” (v. 49).
Dacă prima sintagmă „făgăduinţa Tatălui” se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeţii din vechime (Isa. 44:3; Ioel 2:28-29), cea de-a doua -„putere de sus” – face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. în mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Isus, el foloseşte termenul „putere” nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi … ” (Fapte 1:8). De altfel, Luca nici nu confundă niciodată pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în aşa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Şi acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separaţi printr-o conjuncţie copulativă – „Duhul Sfânt şi putere” (Fapte 10:38) – ei trebuie luaţi împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt”.
Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel şi în Fapte 1:8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor şi a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune; înseamnă a trimite şi a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât şi împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el îşi primeşte însărcinarea de la Domnul (Fapte 9:15; 22:15; 26:17,18) şi este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9:17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea şi împuternicirea, sunt menţionate împreună (trimiterea: 24:47,48,50; împuternicirea: 24:49), dar sunt separate în timp. Actul ridicării mâinilor peste ucenici şi rostirea binecuvântării în acest context misionar sugerează că ceea ce Luca numeşte „binecuvântare” a fost, de fapt, ceremonia de trimitere a primilor misionari. Cu toate că ucenicii sunt trimişi deja, ei trebuie să aştepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească. însărcinarea lor avea să se întregească.
Biserica Penticostală Maranata Vulcan 