În timpul vizitei profesorului Ioan Panican în Canada, fiind la Montreal pentru mai multe zile, am avut posibilitatea să stăm de vorbă în linişte, undeva, într-un loc retras, în afara Bisericii. I-am adresat câteva întrebări la care a răspuns cu cea mai mare amabilitate.
Focul credinţei.
Interviu cu prof. Ioan Panican
Aş vrea să vă întreb, frate Panican, care au fost cel puţin trei lucruri care v-au marcat, în mod deosebit, din viaţa şi slujirea pastorului Richard Wurmbrand?
Platon are un cuvânt de aleasă înţelepciune şi spune: „A cunoaşte înseamnă a recunoaşte”. Eu, când l-am cunoscut pe pastorul Wurmbrand, am recunoscut dorul ascuns al inimii mele, după felul natural de trăire şi de mărturisire a vieţii de credinţă. Ce m-a impresionat pe mine la pastorul Wurmbrand? Întâi de toate naturaleţea cu care îşi trăia şi îşi mărturisea credinţa, în orişice mediu, indiferent pe cine avea în faţă, fie că era un savant, fie că era un om cu patru clase, dumnealui arăta persoanei respective acelaşi interes şi aceeaşi preţuire şi se comporta şi cu unul şi cu celălalt, chiar dacă diferit, dar natural.
Pe de altă parte ce m-a impresionat, iarăşi foarte mult la acest gigant, la acest titan al credinţei, şi când spun gigant sau titan nu am în vedere doar cei 14 ani de temniţă comunistă pentru credinţă…sau celelalte experienţe de încarcerare dinainte de comunism, ci am în vedere excepţionala diviziune a trăirii şi mărturisirii vieţii de credinţă pe toate planurile. Unul dintre cei mai însemnaţi scriitori creştini din toate veacurile, nu doar pentru veacul al XX – lea sau XXI-lea, în care ne este dat să trăim, un om de o cultură excepţională, un om care vorbea 14 limbi, fluent. Mi-aduc aminte că mi-a povestit că a fost invitat odată la Budapesta să vorbească, şi până nu a învăţat dumnealui limba maghiară, care cred că nu este o limbă uşoară, nu a dat curs invitaţiei. Abia după aceea
s-a dus la Budapesta şi a predicat în limba maghiară. Cărţile dumnealui au fost traduse în peste 80 de limbi, unele dintre ele, el fiind cel mai tradus autor român din toate timpurile. Şi cu toate acestea, măcar că nu este spus corect, pentru că spiritele mari nicoadată nu vroiau sa arate cât sunt de mari, dumnealui era din caleafară de umil, şi spunea :” Mulţi cred despre mine că sunt un om mare pentru că am suferit mult şi am scris cărţi multe, dar sunt un om obişnuit, care a trăit, creştin fiind, în împrejurări foarte neobişnuite.” Deci naturaleţea şi umilinţa şi în al treilea rând focul credinţei care este dragostea cu chip dumnezeiesc.
Dumnealui iubea pe toată lumea, ba mai mult iubea pe duşmanii dumnealui, pentru că ştia ceea ce ar trebui să ştim toţi şi anume că vrăjmaşii noştri lucrează cel mai mult şi cel mai bine la cununa noastră de slavă, dacă primim lucrarea lor de vrăjmăşie, ca
din mâna Domnului şi dacă o primim după Cuvânt şi după adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, crezând din toată inima că toate lucrurile lucreaza împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi mai cu seamă aceste lucruri. Dumnealui a mărturisit, în nenumărate rânduri: „Dacă n-ar fi fost comuniştii să mă arunce în închisoare pentru 14 ani, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să întemeiez o misiune mondială „Vocea Martirilor”, care să-i ajute pe milioanele de creştini persecutaţi, de pretutindeni.” Şi după aceea, dacă nu ar fi fost aceşti 14 ani benefici petrecuţi în închisoare, niciodată nu ar fi scris acele foarte importante cărţi, pe care le-a scris după experienţa complexă, dramatică, dar foarte importantă a închisorii. Mai sunt apoi si alte virtuţi creştine pe care le-am descoperit la acest bărbat. Aşa de pildă, am admirat la dumnealui faptul că a trăit fără
să facă nici un fel de compromis, nici atunci când erau puse în joc soarta celor dragi, prestigiul său, al familiei sau propria-i viaţă.
Cred, de asemenea, că nu greşim dacă îl aşezăm în galeria marilor apostoli care au slujit Domnului şi Bisericii. Dumnealui niciodată nu făcea distincţie între Christos şi Biserică, între Biserică şi Christos, unde este Christos este şi Biserica, unde este Biserica este şi Christos.
Ştim că în ultima vreme s-a declanşat o bătălie enormă în lumea nevăzută, spirituală, care se reflectă, şi în viaţa noastră, mai ales la nivelul minţii, al gândurilor. De curând, am aflat cu stupoare faptul că fiul pastorului Bartoş s-a sinucis la Timişoara, unde a avut loc înmormântarea pe data de 6 iunie a.c.
Vă întreb cum oare ar putea să învingă această presiune psihologică uriaşă cei care se confruntă cu gândul sinuciderii, pentru a nu-l pune în practică?
Da, este o presiune de natură spirituală şi psihică, foarte puternică în ultima vreme, şi cred că presiunea aceasta e în creştere de la an la an. Nu întâmplător spune Scriptura:
„ Cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit”, sau este o altă întrebare de foc, de fapt, pe care Domnul Însuşi, Mântuitorul, o pune: „Când va veni Fiul omului, oare, va mai găsi El credinţă pe pământ?”
Nu oameni care vor frecventa bisericile de un fel sau altul, ci oameni antrenaţi, pregătiţi şi gata să-şi verse orişicând sângele, să-şi dea viaţa, pentru adevăr, fiind desăvârşit încredinţaţi că adevărul este mai important decât însăşi viaţa lor; dacă îşi păstrează cineva viaţa pentru sine,o va pierde, zice Domnul Isus, dacă cineva îşi dă viaţa pentru Mine, o va câştiga. Aceasta este credinţa sfinţilor.
Despre sinuciderea regretabilă a acestui tânăr ştim, dar există şi o altă formă de sinucidere. Eu cred că sunt milioane de creştini care se sinucid, din punct de vedere spiritual, an după an, şi zi după zi, îndepărtându-se de Domnul, de lumină, de neprihănire şi viaţă, iar Scriptura spune prin Sfântul Ioan, dar nu numai: ” Nu vă depărtaţi de El, ca nu cumva, la venirea Lui să fiţi daţi de ruşine”, iar penultimul verset în Ps. 73 spune:
“Iată că cei ce se depărtează de Tine pier. Tu nimiceşti pe toţi cei ce sunt necredincioşi.”
Lupta este foarte mare, mai mare în veacul de-acum, decât în veacurile de odinioară, pentru că, şi din punct de vedere tehnic, vrăşmaşul copiilor lui Dumnezeu, are la îndemână un întreg arsenal, prin care îi poate prinde pe oameni, îi poate ţine în această capcană pe tineri, furându-le şi timpul, şi energiile, astfel nimicidu-le viaţa spirituală.
În epistola Sfântului ap. Pavel către Tit este un cuvânt, care străbate ca un un fir roşu întreaga epistolă, şi cuvântul acesta este: cumpătat. Astăzi mai mult ca niciodată în istorie, şi cei tineri,şi cei maturi, şi bătrânii sunt chemaţi să trăiască o viaţă cumpătată. În felul acesta se pot proteja de aceste teribile atacuri sau presiuni de natură psihică, de natură spirituală şi pot rămâne sub autoritatea Numelui şi puterii lui Dumnezeu, fără de care niciunul dintre noi nu poate trăi. De când cu televiziunea, în casa omului pătrund mii şi mii de evenimente, de imagini, de oameni, şi de veşti, adică de ştiri. Cele mai multe dintre ele sunt profund dăunătoare, creează o anumită presiune, un soi de terorism psihic asupra oamenilor. Nu întâmplător Scriptura zice: “Cu ce drept asupriţi voi pe poporul meu?” Numai că azi unii din poporul sfinţilor, poporul lui Dumnezeu, îl invită pe agresor să le invadeze universul intim, prin intermediul televizorului. Aud adeseori pe unii pastori spunând cu nonşalanţă şi aroganţă: “Vedeţi-vă de treabă oameni buni, telecomanda stă la mine în mână, eu hotărăsc”. Este aşa, şi nu este chiar aşa.
După aceea există ziarele, există radioul, există internetul, care este o mlaştină, şi toate acestea dacă nu sunt întrebuinţate în mod socotit, în mod cumpătat, pot produce daune uriaşe minţii, sufletului şi trupului omenesc, şi prin aceasta vieţii de credinţă. Spune că erau la un sfat, sfinţi, în sec. al 3 -lea, la începutul istoriei Biserici Domnului Isus, şi se întrebau care este virtutea cea mai importantă a creştinilor, la care unul a răspuns: mila, altul bunătatea, îndelunga răbdare, umilinţa, fiecare şi-a dat cu părerea, şi unul dintre fraţi, foarte liniştit stătea într-un colţ, şi la un moment dat ceilalţi şi-au îndreptat privirea spre el şi au zis: “Dumneata ce crezi despre toate acestea? ” Şi el a răspuns: “Cea mai importantă virtute, în manifestarea vieţii noastre de credinţă este dreapta măsură“. Omul credinţei trebuie să fie cumpătat, socotit şi să aibă dreaptă măsură în toate privinţele. În felul acesta se protejeaza, îi protejează şi pe alţii, şi găseşte protecţie sub aripile Celui Preaînalt.
Credeţi că are legatură cu ceea ce ne spune Cuvântul că Dumnezeu ne-a dat un Duh de chibzuinţă? Nu este acelaşi cuvânt acolo?
Ba da este acelaşi cuvânt. Şi dacă tot suntem într-un timp de binecuvântată părtăşie, ar trebui să ne spunem şi nouă şi celor care vor citi aceste rânduri, cui lipseşte acest Duh de chibzuinţă, să îl ceară. Astăzi mai mult ca niciodată, toţi trebuie să cerem, întuna şi-ntruna, Domnului, Duh de înţelepciune, şi de pricepere. Una era înţelepciunea sfinţilor în urmă cu 50 de ani, pentru că şi societatea era croită într-un fel anume, şi alta trebuie să fie înţelepciunea sfinţilor astăzi, când societatea este organizată după legi şi principiiumaniste, ceea ce pentru credincioşi constituie o provocare, complexă, uriaşă, la fiecare pas. Evenimentele se succed cu o repeziciune uluitoare, şi suntem la fiecare pas surprinşi, luaţi prin surprindere, şi uneori loviţi şi doborâţi. Nu e de mirare, deci, că intr-o astfel de societate, de pildă în România, după datele oficiale, oferite de Institutul Naţional de Statistică, astăzi sunt 3 milioane de oameni bolnavi de depresie. Aceştia nu sunt numai 3 milioane de bolnavi depresivi, că ei mai necăjesc alte milioane, care sunt în jurul lor. Şi avem iarăşi 3 milioane de bolnavi de diabet şi bolile acestea şi una şi cealaltă vin de la presiunile diavoleşti, de la stress, cum se spune în limbaj ştiinţific. Că în afara Bisericii sunt astfel de cazuri, e de înţeles, chiar dacă e de nedorit, dar îngrozitor însă e faptul că în biserică sunt oameni tot mai bolnavi din punct de vedere spiritual.
Unii întreabă cum poate Dumnezeu îngădui, ca un copil al său să se îmbolnăvească, de o boală psihică, din moment ce are credinţa, are făgăduniţele, ştie că Dumnezeu îl iubeşte? De ce în Biserică există aceasta, deşi anormal, dar este o realitate?
Este o întrebare binevenită, numai că e formulată greşit. În vorbirea populară, în general se foloseşte tipul acesta de exprimare.
Iată cum stau în realitate lucrurile: Dumnezeu ne-a creat într-un anume fel. Din punct de vedere biologic ficatul unui om suportă, fără să se îmbolnăvească, fără să se deranjeze o anumită cantitate de alcool. Dar dacă omul în nesăbuinţa lui consumă mult alcool, zi după zi, vine vremea când ficatul se îmbolnăveşte. Şi dacă omul capătă ciroză la ficat şi, de aici i se trage moartea, aceasta nu însemnează că Dumnezeu l-a pedepsit, şi nici că Dumnezeu a îngăduit, ci că omul a vrut, el a hotărât în ceea ce-l priveşte. În universul biologic al omului, Dumnezeu a aşezat nişte legi, legi fizice după care, lumea fizică este condusă. La fel şi în universul spiritual Dumnezeu a aşezat nişte legi, după care omul credinţei ar trebui să se conducă. Orişicine încalcă legile fizice sau legile spirituale suportă consecinţele care decurg din acest fapt. Spre exemplu, în universul nostru fizic există legea atracţiei gravitaţionale. Dacă eu sunt la munte şi trec dincolo de nişte stânci unde mă aşteaptă o prăpastie, legea aceasta a atracţiei gravitaţionale mă atrage spre pământ, eu îmi frâng gâtul şi mor.
Deci este o lege. Şi dacă nu respect legea aceasta pot să mor. La fel legea care vorbeşte despre un obiect aflat în mişcare. Merg pe stradă şi dacă nu mă feresc de un automobil care se află în mişcare, acesta mă poate lovi şi mă poate omorî. Şi din punct de vedere spiritual, este la fel.
Spune, printre altele, una dintre cele mai importante legi: “Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greşelile voastre”. Asta este o lege spirituală, legea iertarii, peste care Dumnezeu nu trece. Spune că în Ierusalimul cel nou, în Ierusalimul ceresc nimic întinat nu poate intra, nimeni care trăieşte în minciună şi spurcăciune.
Îi avem pe doi, drept pildă, în cartea Faptele Apostolilor: Anania şi Safira. Erau dintre ucenici, erau în casa Domnului, şi au hotarât să mintă, s-au înţeles să mintă pe Domnul, şi Anania stătea înaintea lui Petru, şi Petru îi spune: “Cum de ţi-a umplut Satana inima, să minţi pe Duhul Sfânt? N-ai minţit pe oameni, ai minţit pe Dumnezeu”. Şi in momentul următor au căzut la pământ şi şi-au dat duhul. Este o lege spirituală. Toţi cei care se îmbolnăvesc în adunările noastre, se îmbolnăvesc din cauza păcatului, nevegherii, neascultării, din cauza răzvrătirii.
A neiertării, se poate să fie şi aceasta o cauză?
Da, sigur. Asta este tot un păcat, un păcat grozav. Spune cuvântul lui Dumnezeu în Isaia: “Păcatele voastre pun un zid de despărţire între Mine şi voi.“ Mâna Lui nu s-a scurtat, nici urechea Lui n-a devenit insensibilă, dar din cauza păcatului nu lucrează în poporul Domnului. Păcatul îmbracă foarte multe forme. Un păcat groaznic este să te îngrijorezi. Să te îngrijeşti de nevoile tale personale, ale familiei sau ale Bisericii este una, dar dacă te îngrijorezi întruna şi întruna cu privire la toate acestea, este o uşă a minţii deschisă pentru acest duh al îngrijorării, care cu timpul vine şi te stăpâneşte, şi multe altele de felul acesta. În Biserică sunt oameni, care nu îşi dau seama cât este de grav este să cârtească, şi Biblia spune că nemulţumitorii nu vor intra în ceruri. Tot cârtind a nemulţumire, tot bombănind, se deschide o uşă pentru un duh, care ajunge să te stăpânească, şi nimic nu este bun, nimic nu este valoros, totul este în toate felurile, în dreptul altora. În dreptul meu totul este minunat. Acesta este motivul pentru care se întâmplă ceea ce se întâmplă.
Eu am trecut prin încercări de un fel sau altul. Am trecut nu cu multă vreme în urmă, sunt două luni şi câteva zile, printr-o experienţă de foc, când am primit o lovitură ca de trăznet. Dintr-o dată să primeşti vestea că cea care ţi-a fost soţie 25 de ani nu mai este, aceasta este o încercare grozavă. Numai datorită îndurării lui Dumnezeu, credinţa vie s-a manifestat şi atunci în modul cel mai natural, nu pentru că sunt eu mai grozav sau mai deştept decât alţii. Credinţa este una singură, şi credinţa spune să mulţumeşti Domnului pentru toate lucrurile. Eu m-am plecat pe genunchi şi în hohote de plâns, am spus: ” Doamne sufletul meu te laudă şi îţi binecuvântează Numele şi pentru această încercare de foc, prin care îmi este dat acum să trec. Şi chiar dacă eu nu înţeleg multe lucruri, ştiu că cel neprihănit prin credinţă va trăi şi nu prin ştiinţă, şi îţi mulţumesc din toată inima pentru tot ceea ce s-a întâmplat”. Plângeam în hohote, şi mai aveam alături pe unul care s-a îngenuncheat dimpreună cu mine la rugăciune.
Când omului îi este dat să treacă prin încercări de felul acesta, iese la iveală ce este în inima şi în mintea lui. Ce este pe buzele noastre noi căutăm să acomodăm în general la ceea ce scrie în Biblie, ca să ne arătăm buni cunoscători ai Evangheliei, şi să le spunem altora: uite ce spune cuvântul Domnului. Dar, adevărul credinţei, în viaţa noastră iese la iveală atunci când trecem prin cele mai grele încercăr. Zice: ” Luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău“, şi să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, şi să ştii că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Ne pare rău pentru toţi cei care sunt bolnavi, pentru toţi cei care umblă şchiopătând, pentru toţi cei care alunecă, pentru toţi cei care cad. Sunt unii care pe calea credinţei merg ca beţivii, din şanţ în şanţ, sau din gard în gard. Şi foarte rar întâlneşti oameni, care liniştit merg pe mijloc, pe drumul acesta binecuvântat spre cer. În viaţa omului acţionează credinţa şi necredinţa. Eu vorbesc nu ceea ce se manifestă la nivel teoretic, ci în viaţă, în lucrurile mici şi în lucrurile mari. Credinţa vie curăţă mintea, curăţă ochii, urechile, limba, inima, trupul şi dă o binecuvântare care cuprinde toate domeniile vieţii omeneşti. Credinţa istorică, denominaţională, etc., etc. amestecă lucrurile într-un mod extrem de dăunător.
Fata mea, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, (ea face acum un masterat la Stuttgart), m-a impresionat, când i-a spus mamei soţiei mele, adică soacrei: ” – Omama, cel mai mult mă îngrijorează gândul că tata, acum s-ar putea îndepărta de Dumnezeu, prin acest foc, prin care ne este dat să trecem.” Şi m-a impresionat într-un mod foarte plăcut, gândul ei. Este un gând care arată maturitatea, unui om care trece prin încercare, şi manifestă credinţa vie, din inima lui. Şi vreau să mulţumesc şi pe calea aceasta, miilor, şi miilor de fraţi, şi de surori, tineri, şi vârstnici, care, aflând ce s-a întâmplat, au ridicat rugăciuni spre Tatăl ceresc, şi prin aceasta au aşezat un zid de apărare în jurul meu, zid de apărare care a stins toate săgeţile arzătoare ale celui rău, care atunci s-a grăbit să lovească cu mare putere, în nădejdea că credinţa şi avântul meu pentru Domnul se vor prăbuşi. Şi n-a fost aşa, prin harul Domnului şi prin sprijinul fraţilor. Deci şi fraţii care trec prin mari probleme, prin lupte de natură psihică, spirituală, să caute sprijin la Domnul şi la sfinţi, să se unească cu ei.
O ultimă întrebare, deşi ar fi multe de discutat, am avea multe întrebări, sperăm să vă avem din nou cu noi, şi să putem organiza şi o seară Wurmbrand, pe care să o coordonaţi chiar dumnevoastră, cel care aţi fost aproape de el şi l-aţi ştiut, şi aţi promovat aşa de frumos lucrarea lui şi persoana lui, în România şi peste hotare. Noi suntem doritori să ştim pulsul Bisericilor din România, starea fraţilor noştri de credinţă de acasă. Aş vrea acum la încheiere să vă rog să ne spuneţi care sunt nevoile lor, pe care le ştiţi, cu ce se confruntă, să ne vorbiţi de aspiraţiile lor; înţelegând că sunt particularităţi locale, vă rugăm să ne spuneţi din ceea ce cunoaşteţi dumneavoastră de la faţa locului.
Comunismul, a acţionat pe două direcţii fundamentale. Mai întâi prin spălarea creierelor, şi în al doilea rând prin dezrădăcinare. Îmi amintesc cum pastorul Wurmbrand spunea:” M-au ţinut 14 ani în închisoare şi au încercat prin toate mijloacele, să ne determine să ne lepădăm credinţa, ne-au spălat creierul, adică au încercat, şi n-au reuşit să ne spele creierul, pentru că noi am intrat în închisoare cu inima curăţită şi spălată în sfânt sângele Domnului Isus Christos.” Societatea în care ne este dat să trăim, de altfel pretutindeni în lume, nu doar în România, ci şi în Canada deopotrivă, acţionează cu mai multă putere, şi într-un mod mult mai eficient, mult mai perfid, pe aceleaşi două direcţii, spălarea creierelor şi dezrădăcinarea. Am dus o dată mai mulţi oameni de seamă într-o Biserică ţigănească la Bucureşti, şi după slujba bisericească am stat la cină, şi spuneam cu mare durere în inimă, cum mass-media spală creierele oamenilor, şi un regizor de teatru foarte simpatic spune: “Nu vă supăraţi domnule profesor, şi dumneavoastră cu Biserica faceţi la fel.” Şi am spus: “Aşa este, aveţi perfectă dreptate. Mass-media spală creierele oamenilor de ce este bun, ca să aducă în schimb ce este murdar, şi dăunător, iar noi în Biserică cu Evanghelia spălăm creierele oamenilor de ce este murdar, de ce este rău, de ce este dăunător, ca să aducem ce este demn, ce este curat, ce este frumos şi valoros.” Şi zice: “Aşa este, aveţi dreptate.”
Prin îndurarea Domnului, România este singura ţară din Europa, în care Evanghelia înaintează. Nu înaintează aşa cum ar dori Domnul, cum ne-am dori şi noi, dar este singura ţară din Europa unde şi astăzi mii de oameni vestesc Evanghelia, în toate părţile ţării. Ştiu în America o organizaţie misionară care are 165 de misionari români, pe care îi plăteşte lună de lună, şi care nu fac nimic altceva în România decât vestesc Evanghelia, şi acesta e mare har.
Şi în România, însă, ne luptăm cu puterile obraznice şi mari ale întunericului. De ce a ajuns credinţa, atât de slabă în Europa occidentală? De ce a ajuns credinţa slabă, în părţile Americii, unde odată Evanghelia strălucea, şi întreaga societate era cuprinsă de mireasma binecuvântată a Cuvântului lui Dumnezeu? Printre altele din cauza duhului materialist. E un duh foarte puternic care pune stăpânire pe lumea întreagă. Şi oamenii se închină tot mai mult banului şi fac din ban, indiferent că se cheamă Dolar, că se cheamă Euro, dumnezeu, şi-i slujesc cu mare scumpătate.
Fac o parantază aici, care cred că va fi benefică pentru cititori. Ştiu de un român, în America, a murit la 63 de ani. Şi când a fost pe pat de moarte îngrozit a spus aşa: “Am trăit ca un nebun.” A adunat 8 milioane de dolari, din truda lui, şi pare o sumă foarte mare. În realitate, dacă vorbim din perspectiva unui copil al lui Dumnezeu şi un rob al Împărăţiei Sale, 8 milioane de dolari inseamnă nimic. Înainte să moară, poate că de aici i s-a şi tras, a pierdut la speculaţii, la bursă, la stock, cum se spune, aproape întreaga sumă, şi a mai rămas cu 700 de mii de dolari, ceea ce apare pentru unii o sumă mare, nu? Şi acum, el pe pat de moarte, spunea: “Dacă mi-ar mai îngădui Dumenezeu să iau viaţa de la început, nu mi-ar trebui absolut nimic, doar un acoperiş deasupra capului, un rând de haine, o pernă unde să mă odihnesc, şi o bucată de pâine. În rest tot ce aş face, aş face
numai pentru Domnul”. Să stai gol şi tremurând înaintea lui Dumnezeu la judecată, asta nu e o glumă. Asta vine din adevărul lui Dumnezeu.
Deci cred că ar trebui, cei de aici să se roage pentru cei din România, ca Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să alunge duhul materialismului din ţara noastră, şi oamenii de la mare la mic, şi de la mic la mare, să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, mai întâi, dar pentru asta să nu vă supăraţi, că sunteţi preaiubiţii mei fraţi, Biserica trebuie să fie lumină, înainte de toate.
Eram la Zalău în mijlocul fraţilor, şi vorbeam cu o vecină, a celui la care îmi era dat să găzduiesc, medic stomatolog, şi-i spuneam despre pocăinţă, viaţa veşnică, şi toate celelalte, şi dumneai în modul cel mai natural, mi-a reproşat: “De ce nu le spui pocăiţilor dumitale să se pocăiască, că ei aleargă după bani şi după averi mai mult decât alerg eu. Dacă ar fi adevărat ce spui dumneata şi ei ar crede Cuvântul lui Dumnezeu, ar alerga nu după lucrurile pământeşti şi trecătoare, ci după Dumnezeu. ” Şi i-am spus: “Aveţi perfectă dreptate în ceea ce spuneţi, despre ceilalţi, dar în acelaşi timp trebuie să vă îndreptaţi privirile cu mare responsabilitate spre propria persoană. Când veţi ajunge la judecată, înaintea lui Dumnezeu, nu vă veţi putea justifica, în felul acesta: „Pocăiţii m-au încurcat, că ei alergau mai mult după averi, şi atunci mi-am zis: nu-i bună pocăinţa.”
Ştiu despre unul vestit în Australia, un credincios simplu care, toată viaţa lui până să moară, a făcut un singur lucru, dar de o însemnătate deosebită. Îi oprea pe oameni pe stradă, şi le punea o singură întrebare: “Dacă in noaptea asta muriţi, unde mergeţi, în cer, sau în iad?” Şi oamenii erau tare surprinşi de o aşa întrebare şi fiecare răspundea în felul lui: domnule eu sunt catolic, eu sunt om de ştiinţă, eu sunt om de cultură, d-le eu sunt om de afaceri, fiecare spunea ce spunea, iar el profita de faptul că ei intrau în jocul lui verbal, în dialog cu el, şi le spunea: “D-le, eu nu v-am întrebat, nici de apartenenţa religioasă, economică, politică, filozofică, eu vă mai întreb încă o dată şi cu aceasta vreau să ne despărţim. Dacă în noaptea aceasta muriţi, unde veţi merge, în cer sau în iad?” Asta a fost toată filozofia lui.
Aşa că românii din România nu au nevoie de o altă Evanghelie, modernă, contrafăcută, toată această invenţie drăcească, care vine din părţile occidentale, de peste ocean, de unde există îmbuibare şi opulenţă. A apărut Evanghelia aceasta care este mai rea ca ateismul, ieşit de sub comunism, că ei spun Evanghelia prosperităţii, că este Evanghelia bunei dispoziţii, că este Evanghelia pozitivă, este ceva grozav, grozav. Să se facă o punte, din România să pornească rugăciuni spre sfinţii de aici, de aici să pornească rugăciuni spre sfinţii din România, şi unii, şi ceilalţi să se pregătească de luptă. Noi suntem într-o mare luptă, şi lupta asta va deveni şi mai făţişă, şi mai grea, şi să ne antrenăm pentru vremurile acelea, să nu ne mai gelozim, şi să nu ne mai privim nici cu suspiciune, nici cu superioritate. Căci spune Sf. Apostol Pavel: “Dacă vreunul crede că este ceva, măcar că nu este nimic, se înşeală singur.” (Gal. 6:3)
Vă mulţumim.
Cu toată dragostea.
Teofil Tripo, Montréal, 15.06.2009.
http://www.pasi.ro/revista/focul-credin%C8%9Bei-interviu-cu-prof-ioan-panican.html
