Ce este „un sfânt” şi cine poate fi sfânt?


vitralii

În sens absolut, doar Dumnezeu singur este Sfânt. Dar ce înseamnă sfânt atunci când este vorba de lucruri, obiecte sau fiinţa omenească?

Pentru prima dată ideea de „sfânt” o găsim ilustrată cu ocazia ridicării Cortului Întâlnirii, atunci când poporul evreu se apropie de Dumnezeul cel Sfânt-  de fapt, doar în prezenţa Celui Preasfânt omul învaţă ce este sfinţenia. Acolo Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise despre lucruri sfinte. De fapt, toate obiectele Cortului Întâlnirii şi mai apoi cele de la Templu erau sfinte. Ce înseamna asta? Înseamna că ele sunt închinate doar lui Dumnezeu, aparţin doar lui Dumnezeu şi sunt doar în slujba lui Dumnezeu. Sfinţenia presupune cel puţin două aspecte: separare de … şi apropiere de … în vederea unui scop special; separare de ceea ce este obişnuit şi firesc şi profan, dar şi apropiere de Cel Ce este Sfânt, unic, separat de toţi şi toate şi deasupra tuturor- Dumnezeu.

Tot în contextul acesta al ridicării Cortului Întâlnirii, Dumnezeu cere şi poporului evreu, oamenilor, să fie sfinţi. „Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt!” (Levitic 11.44) De atunci încolo şi în mod special în învăţătura Domnului Isus şi a ucenicilor Săi,  accentul cade pe oameni sfinţi mai mult decât pe lucruri sfinte, iar îndemnul „Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt” este reiterat prin apostolul Petru către toţi creştinii- Dumnezeu vrea ca noi să fim sfinţi.

Observăm deci că „sfânt” este tot ceea ce se află în proximitatea lui Dumnezeu, tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu şi tot ceea ce slujeşte în exclusivitate pe Dumnezeu: lucruri sau în mod special oameni.

Sfânt, în cazul oamenilor, nu înseamnă „desăvârşit sau fără greşeală.” Aşa se explică faptul că cei credincioşi, ucenicii Domnului (nu doar apostolii) erau consideraţi sfinţi chiar din timpul vieţii cu toate că nu erau fără greşeală. Iată câteva exemple:

Romani 12.13 Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie.

Romani 16.15 Spuneţi sănătate lui Filolog …şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei.

1Corinteni 16.1 Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi…

De ce oare astăzi sfinţii sunt în morminte şi-n racle? De ce îi întâlnim aşa de rar şi atunci îi găsim muţi şi uscaţi? Oare nu avem nevoie de sfinţi care să trăiască printre noi, sfinţi care să ne vorbească, care să ne înveţe, cărora să le vedem trăirea? Oh, da, potrivit Bibliei şi învăţăturii Domnului Isus nu moartea certifică sfinţenia cuiva ci viaţa trăită în ascultare de Domnul Isus şi separare de păcatul lumii.

Tare ciudat modul în care lumea se raportează la sfinţi: cât timp aceştia sunt în viaţă sunt batjocoriţi, dispreţuiţi şi umiliţi…poate chiar omorâţi. După moarte sunt ridicaţi la rangul de sfinţi.

De ce oare astăzi sfinţim obiecte şi nu oameni?! Am auzit de apă sfinţită, de clădiri sfinţite, ba chiar de sfinţirea birturilor sau a motoarelor… dar de ce nu se sfinţesc şi oamenii?! Oare nu este omul mult mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât birtul sau motorul maşinii? Oare nu vrea Dumnezeu să ne sfinţească vorbirea, gândirea, trăirea?!

Se spune că un tată împreună cu copilul lui vizitau o catedrală istorică. Ochii copilaşului erau uimiţi de măreţia şi imensitatea lăcaşului, de mulţimea simbolurilor religioase şi vechimea obiectelor de cult. Privirea-i s-a oprit asupra vitraliilor viu colorate care ilustrau sfinţi şi-l întrebă pe tatăl lui: „Tată, ce sunt aceia?” „Aceia sunt sfinţi!”- răspunse tatăl copilului.

După câtva timp, la grupa de copii de la biserică, învăţătoarea lor întrebă: „Copii, ştie careva dintre voi ce este acela un sfânt?” Mânuţa copilaşului nostru ţâşni cu putere peste toţi ceilalţi copii: „Eu ştiu: sfânt este acela prin care trece lumina!”

Cât de simplu şi totuşi aşa de profund: Sfânt este acela prin care trece Lumina! Hristos Isus este Lumina lumii iar noi, printr-o trăire în ascultare de El, putem lăsa ca prin vorbirea şi purtarea noastră semenii noştri să-L vadă pe El prin noi.

Tu ai fost chemat de Dumnezeu să fii un sfânt, acum, în timpul vieţii şi nu după moarte. Tu poţi deveni un sfânt apropiindu-te de Cel Ce este Preasfânt, separându-te de ceea ce este păcat şi slujindu-I Domnului Isus Hristos. Când în viaţa ta poate fi văzută viaţa lui Hristos şi lumina Lui, atunci tu ai ajuns un sfânt.

Mihail Geabou

https://caleadomnului.wordpress.com

Felix Martian – Bucuria dăruirii (Predică)


Din groapa suferinţei pe culmile iubirii


Povestea adevărată a modului în care Dumnezeu reaprinde flacăra dragostei în inimi pârjolite de suferinţă şi durere.12

Isaia 12.3-4 Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui ! Cântaţi Domnului căci a făcut lucruri strălucite : să fie cunoscute în tot pământul !

Iarna anului 2009. Afară era frig dar tristeţea era mare şi în suflet; durerea despărţirii de cei dragi, suferinţa bântuiau în ţară. Rămâneau în urmă soţi îndureraţi, copii orfani şi părinţi nemângâiaţi care-şi purtau pe ultimul drum un suflet drag răpit fulgerător şi fără veste de un virus mortal –Gripa AH1N1. Deja făcuse multe victime. Se vorbea chiar de o pandemie, iar massmedia era plină de veşti îngrijorătoare: tineri şi adulţi, bărbaţi şi femei, anonimi sau personalităţi publice se stingeau printre noi.

Alexandria. Deşi oraşul se pregătea de sărbătoare, peste familia Radu cobora o umbră de îngrijorare. Cei patru copii erau prea mici şi prea atrasi de farmecul crăciunului ca să fie conştienţi de frământarea tinerei mame. O gripă obişnuită sau poate o răceală mai agresivă, un drum la spital iar mai apoi o ambulanţă trimisă de urgenţă la Bucureşti- semnele unei tragedii neaşteptate. Tânărul Sorin, în vârstă de numai 39 de ani, om în toată puterea, zăcea intubat şi respira greu sub aparate într-un salon al spitalului Matei Balş. Totul era învăluit în mister: medicii dădeau din umeri şi erau foarte reţinuţi în declaraţii. Nu, nu gripa amintită fusese cauza. Alte complicaţii. Şi totuşi accesul în salonul bolnavului era extrem de limitat încât abia soţia mai putea să-şi vadă iubitul.

Pentru familie, rude şi cunoscuţi, timpul trecea, dar parcă greu. Mai repede însă trecea şi se scurgea viaţa …din el. În mod neaşteptat soseşte fulgerător vestea cutremurătoare: „Sorin a murit!”  N-ai fi ştiut  cum să reacţionezi: să crezi?  Sau poate nu, …poate o glumă proastă, …. Din păcate, era adevărul, dur şi rece pentru cei care l-au cunoscut pe Sorin. Rămâneau în urmă o tânără mamă de 27 de ani şi patru copii: Ioel-6 ani, Iosif- 4, Timotei- 2 şi fetiţa Ana de numai …câteva luni; Sorin fusese stâlpul familiei, iar salariul lui era unicul venit al familiei.

Cuvintele profetului Ieremia descriu parcă cel mai bine starea sufletească a Mariei: „Eu sunt omul care a văzut suferinţa … Domnul m-a dus, m-a mânat în întuneric şi nu în lumină… a făcut zid împrejurul meu şi m-a înconjurat cu otravă şi durere. Mă aşează în întuneric ca pe cei morţi pentru totdeauna. M-a înconjurat cu un zid ca să nu ies, m-a pus în lanţuri grele. Să tot strig şi să tot cer ajutor căci El tot nu-mi primeşte rugăciunea… M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin, …m-a acoperit cu cenuşă. Mi-ai luat pacea şi nu mai cunosc fericirea şi am zis: „S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nici o nădejde în Domnul.” (Plângerile lui Ieremia 3.1-18) 

Nu voi uita niciodată acel sfârşit de an; era 12 noaptea, 31 decembrie. Trecerea dintre ani am petrecut-o alături de soţia mea la căpătâiul cumnatului nostru. În prima zi a anului 2010, când Alexandria era încă amorţită iar cei mai petrecăreţi încă nu se treziseră, Maria, la numai 27 de ani, cu inima frântă de durere, însoţită de rude, prieteni şi cunoscuţi, urca podul spre locul tăcerii şi al despărţirii.

Viaţa nu i-a permis atunci să-şi tragă sufletul în tihnă. Copiii erau mici, aveau nevoie de îngrijire, iar micul apartament de la ultimul etaj în care locuiseră trebuia părăsit. Egrasia ameninţa sănătatea copiilor; în lipsa oricărui venit, chiria era imposibil de plătit ţinând cont de cheltuielile obişnuite pentru hrană, dar parcă mai greu de suportat erau amintirile pe care le trezea locul acela. Prin bunăvoinţa părinţilor ei, este primită în casa părintească.

„Gândeşte-Te Doamne la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă! Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mîhnit în mine.” (Plângerile lui Ieremia 3.19-20)

Au trecut aproape cinci ani de atunci şi n-a fost deloc uşor. E-adevărat, părinţii şi socrii i-au fost alături, biserica a sprijinit-o, fraţi şi surori de credinţă din ţară şi chiar din străinătate care au auzit de suferinţa ei i-au sărit în ajutor aşa după cum Însuşi Domnul Isus ne învaţă „să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură.” Dumnezeu a spus că El este „Tatăl văduvei şi al orfanului”- cu siguranţă I-au simţit mângâierea şi grija.

O fire mai introvertită, Maria a purtat suferinţa în tăcere. Doar ea şi Dumnezeu au ştiut ce-a fost în inima ei. Sărbătorile parcă erau cele mai grele. Atunci familiile erau adunate laolaltă, dar ea, deşi împreună cu „răţoii” ei (cum obişnuia să le spună Sorin), se simţea singură- el nu mai era alături. Câte rugăciuni? Câte lacrimi în taină? Numai Dumnezeu ştie. Noi am văzut doar o tânără mamă care, în ciuda suferinţei, a acceptat Voia lui Dumnezeu şi, hotărâtă, a ales să-I rămână credincioasă crescându-şi copiii cu credinţă în Dumnezeu, fiind nelipsită de la Biserică în fiecare duminică, în fiecare joi, citind din Biblie şi rugându-se împreună cu copiii şi pentru ei. Ea a înţeles că trebuie să-L slujească pe Dumnezeu nu doar când ne dă ci şi când ne ia ceva (sau pe cineva), ea a înţeles că Dumnezeu este vrednic de închinarea noastră pentru ceea ce este nu pentru ceea ce face- El este Dumnezeu Creatorul şi ştie ce face şi toate au un scop şi un rost pe care noi nu le înţelegem acum.

  „Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3.21-23)

Poate că s-ar fi recăsătorit… dar are patru copii. Toţi cunoscuţii ei ne-am fi dorit s-o vedem recăsătorită. Ea este încă tânără şi chiar copiii, poate mai ales cei trei băieţi, simt nevoia unui tată. Dar cine s-o ia în căsătorie cu „atâţia” copii? Vremurile sunt grele- financiar este criză dar şi emoţional este- oamenii sunt tot mai egoişti. Este nevoie de un bărbat cu inimă mare …să încapă o tânără fată cu cei patru năzdrăvani ai ei.

24 Mai 2014, sâmbătă. Aeroportul Henry Coandă- Otopeni. Împreună cu soţia mea şi Maria eram în aeroport şi aşteptam. Maria era tare emoţionată şi mâinile îi transpirau. Uşile pe care intrau călătorii se deschideau neregulat şi ea privea cu atenţie şi nelinişte când la una când la cealaltă. Priveam şi noi şi aşteptam dar nu ştiam prea bine pe cine. De fapt nici ea, nu-l ştia decât de aproximativ două săptămâni. O verişoară din Oradea i-a spus despre el, iar soţul acesteia i-a spus lui despre ea. Au vorbit la telefon s-au văzut prin intermediul internetului, iar acum îl aştepta cu inima strânsă- „Oare cum va fi în realitate?! Oare cum voi fi eu pentru el în realitate?”

Încă o bătaie a inimii, şi încă una… priveam de la distanţă. Era un moment unic, cu trăiri intese. Cu siguranţă n-avea nevoie de ajutor. Ştia ce are de făcut sau poate nu… Un tânăr prezentabil se îndrepta către ea cu faţa radiind de bucurie. Parcă se ştiau de-o veşnicie…Nu acum venea s-o cunoască?! Ai fi jurat că sunt proaspăt căsătoriţi cu toate că nu se ştiau nici de-o lună. Imediat după el venea Nathan (unul dintre copiii lui), iar mai în urmă, Vali, cumnatul lui (care în mai puţin de o săptămână a trebuit să hotărască să-l însoţească), surprins, încerca să imortalizeze momentul pe suport video.

Beni este numele lui. Venea tocmai din Chicago, Statele Unite ale Americii. Deşi venise doar cu unul dintre copii, îl mai aşteptau acasă încă cinci (cea mai mare Rachel-16 ani, iar cea mai mică 3 ani)- mămica lor, Dana, o femeie foarte credinciosă şi iubitoare a fost răpusă de un cancer în urmă cu mai bine de un an de zile. Dumnezeu ştia bine şi povestea suferinţei lor. Dar ştia mai mult de atât- ştia şi ce are de gând să facă.cei 6 copii Beni

Deşi s-a întâmplat totul într-un timp foarte scurt, toţi care i-au cunoscut, cât şi noi care am fost martori la întâlnirea lui Beni cu Maria am rămas uimiţi, uimiţi de lucrările lui Dumnezeu căci numai El era capabil de aşa ceva. Contextul suferinţelor lor, prezenţa copiilor, mii de kilometri distanţă, temeri şi doar câteva vorbe schimbate de la distanţă…  Cine oare ar fi deschis inima unui bărbat să ia de soţie o mamă cu încă patru copii alături de cei şase ai săi? Cine oare ar fi deschis inima unei tinere mame să accepte pe lângă cei patru copii încă alţi şase?  Şi pe lângă toate acestea, cine oare ar fi putut deschide inimile copiilor Mariei să-i spună lui Beni „tată” iar copiilor lui să-i spună Mariei „mamă” într-un timp atât de scurt?

IndragostitiM-am bucurat să-i privesc din umbră şi să văd dragostea şi curăţia pe care Domnul a pus-o între ei. Am văzut în Beni un tânăr care „merge pe mâna” Domnului. Deşi Domnul l-a binecuvântat cu şase copii, mi-am dat seama că nu greutăţile l-au împins să facă pasul acesta, ci în primul rând dragostea curată din Dumnezeu. La fel şi în cazul Mariei. Vali a fost şi el convins că era degetul lui Dumnezeu. Şi-a văzut misiunea îndeplinită şi, liniştit, a putut pleca chiar a doua zi să-şi viziteze rudele din Arad.

Ioel, băiatul cel mare al Mariei, deşi trist că va trebui să se despartă de mulţi prieteni de aici din Alexandria, spunea „mă bucur că o să am şi eu tată.” Iar Ana cea mică este încântată şi ea de „noul ei tată.” Domnul le-a dat mai mult decât s-au aşteptat: le-a mai dat fraţi şi surori, o Biserică (Logos) sănătoasă în învăţătură care-i aşteaptă cu drag, o şcoală creştină pentru fiecare dintre ei şi o familie primitoare  (Vali Gabor) unde vor locui cu toţii.

În data de 28 mai a.c. ne-am bucurat să luăm parte la logodna lor. Vineri 30 mai a.c., a doua zi după sărbătoarea Înălţării Domnului la cer, parcă urmându-I modelul, Beni se întoarce acasă în SUA cu promisiunea revenirii să ia acolo pe Maria şi copiii ei. Ne rugăm Domnului ca finalizarea tuturor actelor necesare să fie cât mai grabnică. Domnul va duce la bun sfârşit ce a început pentru ei!26 la logodna

„Domnul este partea mea de moştenire-zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută!” (Plângerile lui Ieremia 3.24-25)

 

Da, vin zile de suferinţă şi peste cel credincios. Durerea este mare şi te împresoară ca un zid, ca într-o carceră nu-ţi poţi găsi odihna, groaza şi disperarea îţi cuprind sufletul, deznădejdea te face să crezi că nu mai este nici o speranţă. Rugăciunile parcă-s mute iar urechea Domnului surdă…. Dumnezeu însă este în control, El este Suveran. Suferinţa îşi are şi ea rolul ei căci este îngăduită de Dumnezeu şi înţelepciunea Lui depăşeşte înţelegerea noastră limitată. Şi iată că adevărat este ce spune Biblia prin profetul lacrimilor: „bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3.21-23)

Dacă treci prin suferinţă, iată un cuvânt din partea profetului care i-a gustat otrava, dar care a ajuns să descopere măreţia lui Dumnezeu chiar în mijlocul necazului lui. Învaţă din experienţa lui:

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului. Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui, să stea singur şi să tacă pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea; să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să se sature de ocări căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare…” (Plângerile lui Ieremia 3.26-32)

Indiferent cât de mare ţi-ar fi întunericul, adu-ţi aminte: strălucirea stelelor este mai măreaţă în întuneric. Priveşte la Dumnezeu din mijlocul suferinţei tale, nădăjduieşte în El, umblă în credincioşie şi în curăţie de inimă şi El va fi moştenirea sufletului tău!

Mihail Geabou, Calea Domnului- Alexandria

https://caleadomnului.wordpress.com

Alin L.P.T. – Pocăință,pocăință…


Frică şi anxietate – Să începem


anxietate1

Îmi propun ca în următoarele meditări, să abordez frica. Şi dacă Dumnezeu va da putere, voi scrie despre frică în general, despre cele mai răspândite frici ale oamenilor şi mai ales despre stări anxioase care se deosebesc clar de frică.

Care e diferenţa dintre frică şi anxietate?Frica e ceva pus în noi „din fabrică”. Dumnezeu a pus în noi această emoţie puternică, pentru protecţia noastră. Ea face ca, în situaţii periculoase, să fim pregătiţi să ieşim. Se accelerează bătăile inimii, auzul, văzul, mirosul şi toate simţurile se „ascut”, muşchii de contractă, ţi se face „pielea de găină”, se secretă adrenalină şi nonadrenalină şi eşti pregătit pentru a ieşi din zona periculoasă sau pentru a limita pagubele. Unii o iau la fugă, alţii se împietresc. Totul pentru a limita pagubele situaţiei periculoase. De obicei, emoţia fricii, se citeşte pe faţă prin ochii larg deschişi şi gura deschisă, dar nu este obligatoriu. Ce este important: emoţiile şi stările acestea, trec odată cu depăşirea pericolului. Încet încet, după ce a trecut pericolul omul iese din starea de frică şi revine la normal. Până aici am vorbit de frică pentru a o identifica clar.

Acum să vedem care e treaba cu anxietatea. Deşi în Biblie nu sunt diferenţiate folosind termenii moderni, veţi observa că cel mai adesea, Scriptura face referire la anxietate folosind cuvintele de frică sau/şi îngrijorare. Pentru a înţelege anxietatea, trebuie să o comparăm cu frica sau să le punem alături. În general trăirile sunt aceleaşi, doar că anxietatea se referă la o primejdie presupusă şi nu la una reală în acel moment. E o anticipare a unei primejdii, care poate exista sau nu, anticipare care ne face să trăim aproximativ aceleaşi stări. Dacă frica are la bază un motiv real , anxietatea unul posibil, care de cele mai multe ori nu va exista în realitate. Frica este de scurtă durată, pentru că va trece odată cu pericolul, pe când anxietatea e de lungă durată şi poate dura la infinit devenind cronică, întrucât pericolul nu e real, ci anticipat. Frica se manifestă preponderent fizic, când te atacă un câine de exemplu, psihologic nu stai să analizezi expresia sa facială, dacă îl poţi îmblânzi sau alte chestii, pur şi simplu se secretă adrenalină şi corpul se pregăteşte să o zbughească sau să lupte. La anxietate, sunt preponderente manifestările psihice, neliniştea, îngrijorarea, teama etc.

Sper că am putut explica clar ce sunt cele două pentru a putea trece mai departe. Frica nu este deloc ocolită de Scriptură şi nici anxietatea, mai mult, frica, teama şi anxietatea sunt foarte studiate şi astăzi de oameni de ştiinţă, pentru că au un rol foarte mare în viaţa oamenilor. Frica, spuneam că e pusă în noi de Dumnezeu şi e naturală, dar cu timpul a „involuat” în anxietate, o boală a secolului în care trăim. De la ceva bun, menit să ne scape de primejdie sau să limiteze pagubele a ajuns o boală, un cancer, care ne distruge. În loc să ne salveze, ne omoară. Asta este o consecinţă a păcatului. Găsim prima frică a omului în Eden. Omul se ascunde de Dumnezeu, de frică, prin grădină şi recunoaşte starea de frică. Nu a luat bătaie de la Dumnezeu niciodată, nu l-a pedepsit Dumnezeu niciodată, frica a venit în omenire odată cu păcatul şi va rămânea câtă vreme va exista păcat. De aceea în scrierea viitoare voi aborda frica de Dumnezeu prima dată.

De multe se tem oamenii şi de multe lucruri se îngrijorează. Îngrijorarea, pentru că am ajuns la temeri, e anxietatea din termenii moderni. E teama de ceva ce s-ar pute întâmpla. Ei bine, ne e frică de multe situaţii în viaţă. Unele din frici sunt normale: de animale fioroase, de un incendiu care are loc, de un accident care a început să se întâmple, de a nu cădea, teama de înălţime etc.

Fricile au trei origini majore toate subordonate fricii iniţiale: experienţele traumatizante, cum sunt accidentele de orice fel, incendiile, inundaţiile etc, experienţele stresante cum ar fi zboruri repetate cu avionul, călătorii dese cu maşina etc şi efectul retroactiv – acea senzaţie că ai scăpat de data asta. Frica care apare după ce a trecut pericolul. Toate descind din păcat şi se finalizează în teama cea mai mare – teama de moarte.

Fricile sunt sănătoase, atâta timp cât ne sunt de folos, pentru a ne proteja. În momentul în care fricile ne fac rău, când fricile se instalează în viaţa noastră şi nu mai pleacă ele nu mai sunt bune pentru noi ci toxice. În situaţiile când ne e frică de lucruri ipotetice, când ne temem de situaţii viitoare deja vorbim de frică, anxietate, îngrijorare care ne dăunează. Sper ca prin această serie de meditări să ne înţelegem mai bine fricile şi să putem să le depăşim, să putem să le încredinţăm lui Dumnezeu pe cele care ne ruinează viaţa. Vom descoperi cât de mult trăim din frică, câte lucruri facem de frică şi vom învăţa să controlăm noi frica şi nu ea pe noi. Dumnezeu ne face oferta să se ocupe El de fricile noastre şi dacă învăţăm şi acceptăm asta, vom putea să ne facem viaţa puţin mai frumoasă, prin puterea şi ajutorul Său.

http://www.filedinjurnal.ro/