Prin definiţie poporul român se autointitulează – popor creştin – şi asta mă bucură dar mă şi dezamăgeşte. Nu pentru că nu e bine să fii creştin ci pentru că dincolo de numele frumos, nu prea găsim elementul esenţial al creştinătăţii şi anume credinţa. De fapt găsim şi credinţă dar nu în Hristos, mai degrabă găsim credinţă în slujitori ai Domnului, în politicieni, în magie, în vrăji şi în tot felul de superstiţii. De aceea am ales să scriu astăzi despre credinţă, despre credinţa de care are nevoie poporul român.Sunt sigur că mulţi mă vor numi „pocăit habotnic” dar totuşi am rugămintea să citiţi până la capăt aceste rânduri.
În primul rând specific că nici o religie nu are capacitatea de a mântui oamenii şi afirmaţia asta o să doară, dar biblic la vremea Domnului Isus niciuna din religiile creştine existente astăzi nu exista și nu a fost mandatată să mântuiască, toate s-au format după aceea şi mai mult Biblia ne spune că doar Domnul Isus Hristos este singura cale de mântuire a oamenilor. Aşa că orice religie care pretinde că are exclusivitate, că este singura adevărată, se exclude singură de la validitate, nu contează numele pe care îl poartă.
Dacă nici o religie nu e autoritatea lui Dumnezeu în materie, ce ar trebui să facem noi totuşi? Tot Biblia, indiferent de culoare coperţilor, formă sau religie ne spune că o credinţă personală în Isus Hristos ne mântuieşte şi că nu există nici o altă variantă, deci nici una a unei religii. Fapte 4:12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Aşadar se impune neapărat o evaluare a credinţei pe care o avem în Isus Hristos. Este foarte importantă şi religia în vieţuirea pe pământul acesta, grupul religios din care facem parte ar trebui să fie mediul propice unde credinţa noastră să crească şi să se maturizeze, dar esenţialul e credinţa personală în Mântuitorul, pe care în această perioadă îl cântă multă lume sau măcar ascultă colinde despre El.
Credinţa formală este unul din cele mai mari pericole ale creştinismului. „Să crezi că crezi” e o capcană în care zac mulţi oameni fără şanse de a fi salvaţi. E un fel de autoamăgire că totul este şi va fi în regulă, fie din cauză că odată ai ridicat mâna şi „te-ai predat”, fie din cauză că „ai fost creştinat” de mic, ori din cauză că doar mergi la biserică, ori din cauză că faci milă. Oamenii cred că fiind morali sunt şi mântuiţi ceea ce devine capcană pentru ei. Trebuie să recunosc că există oameni mult mai morali decât creştinii şi totuşi nu sunt mântuiţi. Dacă ar fi să privim la religiile musulmane de exemplu, trăiesc mult mai echilibrat decât creştinii europeni. Au o poziţie morală şi îşi respectă credinţa lor mult mai mult decât creştinii. Numai să cercetaţi să vedeţi ce poziţie au faţă de avort, alcool, curvie, furt şi observaţi că la ei abaterile sunt minore şi drastic sancţionate pe când în „ţările creştine” „le face toată lumea”. Aşa că dacă moralitatea ar fi mântuitoare cu siguranţă oamenii din acele religii ar fi mântuiţi mult înaintea noastră care ne pretindem civilizaţi şi „încreştinaţi”. Pericolul unei credinţe formale este foarte mare, ţine omul adormit, fără şanse de trezire la realitate, din motive variate.
Credinţa formală este acea stare de căldicel la care face referire cartea Apocalipsei, oameni care se amăgesc singuri că e bine cu veşnicia lor sau care se amăgesc că dacă toată lumea merge într-o direcţie e musai să fie bună. Mai mult, credinţa formală este ciclică. Ştiţi probabil sintagma „la Paşti şi la Crăciun”, este foarte reală. Numai priviţi zilele astea să vedeţi ce credincioşi devin aproape toţi românii, cum îşi amintesc ei de „naşterea pruncului” dar cum se feresc de bine să-i pronunţe numele. Priviţi cum Isus este înăduşit de cadouri, brazi, porci, beculeţe, betele, ghirlande, fulgi artificiali, super oferte, spiriduși, reni, moși şi colinde și cât de des devenim patetici, uneori deraiem sever de la adevăr. Şi totuşi dacă întrebi oamenii pretind că Îl sărbătoresc pe Isus. Uite de asta am renunţat la a sărbători Crăciunul. Nu merg şi nu primesc cu colinda, nu ne facem cadouri, nu ascultăm colindele siropoase şi nici măcar nu-i spunem „La mulţi ani” pruncului :). Ştiu că sunt ciudat pentru mulţi, pentru alţii încăpăţânat, dar tot nu înţeleg ce are a face Crăciunul cu Isus şi de aceea deocamdată mă abţin dar fără a critica sau desconsidera pe cei care au o altă încredinţare decât mine. Totuşi, dacă tot ţineţi Crăciunul, invitaţi-l şi pe Isus la „ziua Sa”.
Credinţa de care au nevoie românii este credinţa reală în Isus Hristos Mântuitorul. Românii, ca orice altă naţie, vor avea intrare slobodă la Tatăl, doar dacă îl acceptă ca Domn al vieţii lor pe Isus Hristos. Altă cale nu există, nici o tradiţie, nici o pomană, nici un botez, nici o ridicare de mână, nici o declaraţie, nici chiar martirajul nu pot fi valide dacă nu există credinţă în sus Hristos şi acceptarea jertfei Sale pentru mântuire.
Provocarea care o fac este de a ne evalua credinţa. În ce credem? În cine credem? Sau mai bine zis ce facem cu acest Isus pe care, măcar teoretic, îl sărbătorim? Fie ca El să devină Domnul inimii tuturor românilor şi în acest fel indiferent de religie, românii vor deveni o naţie puternică şi ocrotită de Dumnezeu şi viaţa fiecărui individ şi a fiecărei familii va fi una de pace, armonie, înţelegere şi iubire. Cine nu-şi doreşte astea?
http://www.filedinjurnal.ro/credinta-de-care-si-romanii-au-nevoie/
