Omul nu doar că L-a recreat pe Dumnezeu, ci și-a redefinit și așteptările. Nu puțini sunt creștinii care consideră că fericirea a fost promisă de Însuși Dumnezeu. Dar dacă aceasta implică o goană după iluzii?
Din timpuri imemoriale și până astăzi, „trăiește clipa” reprezintă mai mult decât un slogan. Este emblema unui stil de viață care își propune căutarea fericirii eterne. În Antichitate, hedonismul devenise chiar un curent filosofic care a susținut că plăcerea reprezintă scopul final al umanității. Deși construită în mod artificial, fericirea a devenit un scop în sine.
Dacă spațiul mundan se întrece în oferte a căror miză este recuperarea fericirii pierdute, nici teologia nu se lasă mai prejos. Există chiar concepții religioase care promit fericirea în arealul terestru.
În această privință a atras recent atenția cel mai titrat autor creștin american, Eric Metaxas, biograf al lui Dietrich Bonhoeffer, care a declarat că fericirea este o stare emoțională pe care creștinii nu ar trebui să o caute.
„Vreau să stric petrecerea și să spun că ideea de fericire este o prostie”, a afirmat Metaxas, prezent la summitul de leadership organizat de American Enterprise Institute. Din punctul său de vedere, fericirea presupune ca lucrurile să meargă pe direcția pe care ne-am dorit-o. În lipsa problemelor ne simțim fericiți. Însă este și o atitudine compatibilă cu realitatea viații creștine?
„Știm cu toții că fericirea reprezintă un concept foarte superficial. Urmărirea fericirii e ca și cum ți-ai trăi viața în perspectiva vacanței sau a pensionării”, a spus Metaxas. Adică, cu un obiectiv redus și lipsit de profunzime.
Fericire sau bucurie?
Și atunci ce atitudine ar trebui să adopte creştinii, dacă fericirea nu este recomandabilă? La această întrebare adresată de editorii de la Christian Post, scriitorul american a răspuns apelând la un alt termen, care are un alt gen de implicații. În opinia sa, „bucuria” ar trebui să fie trăsătura definitorie a unui creștin, în condițiile în care aceasta, spre deosebire de fericire, constituie o stare permanentă.
„A ne bucura în Domnul în mijlocul oricărei circumstanțe este ceva care nu doar că este posibil, dar este exact ceea ce trebuie să facem”, a spus Metaxas.
Constatarea sa a fost susținută și de Greg Thornbury, președinte a The King’s College din New York, care a remarcat că în momentul de față asistăm la o explozie a căutării fericirii în mediul creștin, așa că „mai ales în cercurile evanghelice în ultimul deceniu a început să se vorbească despre binele comun, dezvoltare umană și fericire”, a comentat Thornbury.
O Evanghelie umană, mai puțin divină
O dovadă concludentă în această privință a fost declarația recentă a Victoriei Osteen, soția renumitului pastor Joel Osteen, care a declarat că atunci când oamenii merg la biserică nu o fac neapărat pentru Dumnezeu. „O facem pentru noi înșine, pentru că lui Dumnezeu Îi place atunci când ne vede fericiți. Fă binele pentru că Dumnezeu vrea să fii fericit.”
Chiar dacă radicalismul exprimării lui Osteen a atras critici, această concepție despre esența creștinismului este parte a unui curent teologic foarte răspândit în mediul american.
Așa-numita „teologie a prosperității” este de fapt un rezultat al culturii optimismului american. Fețele surâzătoare ale americanilor au devenit emblema unei experiențe de viață, concentrată pe identificarea și amplificarea fericirii. De aici și numeroasele mesaje cu un caracter motivațional care împletesc teologia cu psihologia.
Esența acestei construcții este obținerea unei fericiri preponderent materiale, una care depinde în mod special de binecuvântările divine care girează o prosperitate terestră.
În opinia jurnalistului Andrew Brown de la The Guardian, această ecuație teologico-psihologică poate fi considerată „o bătaie de joc la adresa creștinismului”, iar „predicatorii care devin bogați spunând că succesul este o dovadă a favorii divine acționează împotriva a ceea ce a i-a învățat Iisus pe oameni”.
Balanța lui Dumnezeu
În mod evident, teologia prosperității este extrem de provocatoare, pentru că pare compatibilă cu ideea că Dumnezeu acționează în direcția implementării pe Pământ a unei fericiri eterne. Însă limitarea fericirii la sănătate şi avere este o modalitate subtilă de exilare a valorilor autentice ale creştinismului. Acestea sunt înlocuite cu practici și atitudini artificiale care asamblează o fericire iluzorie.
În realitate, Dumnezeu nu a promis niciodată experimentarea unei stări marcate de euforii secvențiale. Reciproca este chiar mai valabilă. Viața creștinului nu este scutită de necazuri și încercări. Însă la fel de adevărat este că nu doar acestea marchează existența umană.
Ignorarea acestui echilibru a generat cultivarea a moduri distincte de exprimare a trăirilor interioare. De aici provine și contrastul puternic între stilul occidental, exuberant și mai ancorat în realitățile vieții, și stilul răsăritean, mult mai sobru, marcat de tragism și care se circumscrie contemplativității bizantine.
Iconografia bisericească este destul de convingătoare în privința unei anumite concepții despre raportul dintre fericirea și dramele existențiale pe care spațiul răsăritean l-a cultivat de secole.
Budism sau creștinism?
Ambele perspective au pierdut însă evidențierea acelei bucurii care poate avea continuitate și profunzime în ciuda dificultăților vieții. Acest aspect este reliefat într-una dintre cărțile lui Larry Crabb, autor de succes, consilier și psiholog, cunoscut pentru abordările sale mai puțin tradiționale.
Astfel, în cartea Vise năruite, Crabb sugerează într-o manieră tranșantă că „noi, creștinii, practicăm adesea budismul”. Declarația sa nu este ușor de asimilat, însă el continuă să se întrebe dacă „ne învață Iisus ceea ce ne învață și Buda, propunându-ne o formă de mulțumire la care ajungem prin eliberare de tirania sentimentelor și spunându-ne să pretindem că avem pace în suflet, când, de fapt, ceea ce simțim nu este decât un gol imens?”
Ceea ce acuză Crabb este încercarea disperată a creștinilor de a fugi de durere. De aceea, el găsește similitudini cu răspunsul la suferință pe care îl dă budismul, unul concentrat pe găsirea păcii interioare prin suprimarea dorinței.
Astfel, oamenii care aleargă după fericire nu găsesc niciodată bucuria. Ei trăiesc doar pentru o variantă de hedonism creștin, devenind preocupați cu totul de propria persoană. De aici și până la imunizarea sufletului față de suferință nu este decât un pas. Unul care duce într-o direcție în care Dumnezeu nu se află. Doar oamenii ce gustă și din durere descoperă traseul corect.
