Biserica Maranata Vulcan

Ce este creştinismul şi ce cred creştinii?

Publicat de 14 iun. 2014 de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI, Întrebări-Răspunsuri

Întrebare: Ce este creştinismul şi ce cred creştinii?

Răspuns: 1 Corinteni 15:1-4 spune: “Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Pe scurt, aceasta este esenţa credinţei creştine. Creştinismul este unic între alte credinţe, întrucât presupune mai mult o relaţie decât o practică religioasă. În loc să adere la o listă cu obligaţii şi interdicţii, ţelul creştinului este să dezvolte o relaţie apropiată cu Dumnezeu Tatăl. Aceasta relaţie este posibilă ca urmare a lucrării lui Iisus Hristos, şi a prezenţei şi manifestării Duhului Sfânt în viaţa creştinului.

Creştinii cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, şi că învăţătura Bibliei are autoritate supremă (2 Timotei 3:16, 2 Petru 1:20-21). Creştinii cred într-un Dumnezeu care există în 3 persoane, Tatăl, Fiul (Iisus Hristos), şi Duhul Sfânt.

Creştinii cred că oamenii au fost creaţi cu scopul specific de a avea o relaţie apropiată cu Dumnezeu, dar că păcatul îi separă pe toţi oamenii de Dumnezeu (Romani 5:12, Romani 3:23). Creştinismul învaţă că Iisus Hristos a venit pe acest pământ, fiind pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om (Filipeni 2:6-11), şi că El a murit pe cruce. Creştinii cred că după moartea Sa pe cruce, Hristos a fost îngropat, a înviat şi acum trăieşte la dreapta Tatălui, mijlocind întotdeauna pentru credincioşi (Evrei 7:25). Creştinismul proclamă că moartea lui Iisus pe cruce a fost deplină pentru a plăti complet pentru păcatele întregii omeniri, aceasta refăcând relaţia ruptă între Dumnezeu şi oameni (Evrei 9:11-14, Evrei 10:10, Romani 6:23, Romani 5:8).

Pentru a fi mântuită, o persoană trebuie doar să îşi pună întreaga credinţă în jertfa deplină a lui Hristos pe cruce. Dacă cineva crede că Hristos a murit în locul său şi astfel a plătit preţul pentru păcatele sale, iar apoi El a înviat din nou, atunci acea persoană este mântuită. Nimeni nu trebuie să facă nimic mai mult pentru a primi mântuirea. Nimeni nu poate fi “suficient de bun” pentru a-I fi plăcut lui Dumnezeu pe baza eforturilor proprii, pentru că toţi suntem păcătoşi (Isaia 64:6-7, Isaia 53:6). În al doilea rând, nu este nimic ce trebuie făcut în plus, întrucât Hristos a făcut lucrarea pe deplin! Atunci când era pe cruce, Iisus a spus: “S-a sfârşit” (Ioan 19:30).

După cum nu putem face nimic ca să câştigăm mântuirea, odată ce o persoană şi-a pus credinţa în lucrarea lui Hristos de pe cruce, tot astfel acea persoană nu poate face nimic prin care îşi poate pierde mântuirea. Reţine: lucrarea a fost făcută şi împlinită / finalizată de Hristos! Nimic din ceea ce priveşte mântuirea nu depinde de persoana care o primeşte! Ioan 10:27-29 spune: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.”

Unii pot să gândească astfel “Asta e excelent – odată ce sunt mântuit, pot să fac tot ce îmi place, pentru că nu îmi pot pierde mântuirea!” Însă mântuirea nu înseamnă că eşti liber să faci ceea ce îţi place. Mântuirea înseamnă să fii eliberat de a sluji naturii tale vechi, păcătoase, şi să perseverezi în mod liber într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Câtă vreme credincioşii îşi trăiesc viaţa pe acest pământ în trupurile lor păcătoase, va exista o luptă permanentă cu tendinţa de a păcătui. A trăi în păcat împiedică dezvoltarea relaţiei pe care Dumnezeu caută să o aibă cu oamenii, şi pe măsură ce un credincios trăieşte în păcate, nu se va bucura de relaţia pe care Dumnezeu a intenţionat să o aibă cu el. Totuşi creştinii pot experimenta victoria în lupta cu păcatul prin studierea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Biblia) în vieţile lor, şi prin a se lăsa controlaţi de Duhul Sfânt – adică a se supune influenţei şi îndrumării Duhului Sfânt în circumstanţele vieţii de zi cu zi, şi astfel, prin Duhul Sfânt supunându-se Cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel, în timp ce multele sisteme religioase cer ca persoanele să facă sau nu anumite lucruri, creştinismul constă în a avea o relaţie cu Dumnezeu. Creştinismul înseamnă a crede că Iisus a murit pe cruce ca plată pentru păcatele tale, şi apoi a înviat. Preţul păcatelor tale este plătit şi astfel poţi avea comuniune cu Dumnezeu. Poţi experimenta biruinţa asupra naturii tale păcătoase şi astfel poţi progresa în părtăşie şi supunere faţă de Dumnezeu. Acesta este creştinismul adevărat, biblic.

http://www.gotquestions.org/

Relațiile romantice, o cursă cu obstacole pentru tinerii creștini

Publicat de 14 iun. 201414 iun. 2014 de Biserica Maranata Vulcan în Adolescenţă

Tinerii creștini reușesc să evite o mare parte din greșelile tinerilor seculari, când vine vorba de relațiile amoroase. Ei au însă probleme majore în a-și depăși temerile și mulți dintre ei trăiesc în incertitudine vizavi de alegerea unui partener și implicarea într-o relație care să conducă la căsătorie.

Jurnalista Susan Olasky, de la publicația creștină World Magazine, a inițiat o investigație în licee din patru state americane. Scopul ei a fost să analizeze opțiunile tinerilor creștini în privința formării unei relații, prin comparație cu opțiunile tinerilor seculari. Olasky a efectuat mai multe interviuri în profunzime (dialoguri nestructurate, urmărind să culeagă informații despre comportamentul, gândurile și emoțiile subiecților) cu elevi de liceu provenind atât din medii secularizate, cât și din medii creștine.

După o primă oprire la școala de arte Parsons The New School for Design, din Manhattan (New York), jurnalista a observat că tinerii secularizați au dificultăți circumstanțiale în a-și găsi un partener de viață. Situația dezavantajează fetele, care alcătuiesc aproape 80% din efectivul de elevi ai școlii. Ele sunt defavorizate și de faptul că mulți dintre băieții care învață la această școală sunt de orientare homosexuală.

Olasky notează că elevii de la Parsons, provenind din zone foarte variate ale lumii – California, Costa Rica, Colombia, Africa de Sud, Turcia, Rusia, Bhutan, New York – reprezintă un arhetip al generației tinere care nu vede nimic rău în „combinații” sau în concubinaj. Tinerii de la Parsons sunt sceptici cu privire la posibilitatea de a iubi o persoană toată viața și găsesc cu rapiditate dezavantaje ale căsătoriei. Foarte puțini recunosc că și-ar dori să se căsătorească – de dragul prieteniei, pentru a-și alunga singurătatea și pentru sprijin – însă chiar și aceștia văd căsnicia ca pe ceva care îi constrânge, le limitează libertatea și abilitatea de a se concentra pe carieră. În general, elevii de la Parsons nu asociază căsătoria cu sexul sau nașterea copiilor. Ei consideră mariajul ca una dintre multele căi de a fi fericit în plan personal și atât.

Tinerii cu o educație creștină – educați acasă, într-o școală vocațională creștină sau chiar și cei de la școlile publice – au o cu totul altă viziune, remarcă Susan Olasky.

Elevii creștini au un respect deosebit față de căsătorie și resping ideea divorțului sau a sexului premarital. Însă, spune Olasky, cam la asta se rezumă lucrurile asupra cărora cad de acord. Drumul tinerilor creștini spre căsătorie este presărat cu numeroase obstacole, legate de dificultatea de a-și pune în practică principiile. Acest drum, spune jurnalista, a fost influențat în mod special de cartea autorului creștin Joshua Harris „I Kissed Dating Goodbye”, despre care Olasky spune că transpare în multe din dialogurile pe care le-a avut cu tinerii creștini.

„Chiar și tinerii cărora nu le-a plăcut cartea se simt constrânși să acționeze în limitele pe care le-a trasat aceasta” – menținerea purității emoționale și sexuale, și cultivarea „curteniei” ca etapă premergătoare căsătoriei. Cartea a ajutat mulți creștini să evite capcanele practicilor romantice seculare, precum implicarea în numeroase relații de scurtă durată, însă, potrivit multora dintre femeile intervievate de Olasky, un alt rezultat este paralizia decizională și presiunea socială.

Interviurile conturează un cadru social bazat pe activități de grup, în care bărbații „studiază” femeile și fac alegeri bazate pe aceste observații. O lege nescrisă perpetuată între tinerii creștini pare să fie aceea de a nu invita în oraș o fată decât dacă întrevăd posibilitatea unei relații de căsătorie. Din acest motiv, crede Olasky, mulți tineri se grăbesc să se implice într-o relație cu titlul de logodnă, pentru că au impresia că aceasta este singura formă acceptată. Reversul acestei situații este frustrarea multora dintre fetele intervievate care se plâng de faptul că băieții nu le invită niciodată în oraș. Tot ele spun că a accepta o întâlnire nu este un răspuns favorabil dat unei cereri în căsătorie. Problema pe care o întrevede una dintre studentele intervievate, Susannah Foote, este că uneori, ca urmare a acestei practici, se trece de la nivelul zero al unei relații, la nivelul 100, pentru a evita comentariile celor din jur.

Și perspectiva masculină apare complicată. O spune chiar Brett Harris, fratele mai mic al lui Joshua Harris, care studiază la facultate. Brett deplânge efectul coroziv al culturii americane asupra relațiilor romantice și spune că tinerii creștini se tem să inițieze o relație pentru a nu fi respinși. Un alt factor care îngreunează inițierea unei relații este avalanșa de oportunități. „Poți ajunge prins în jocul comparațiilor,” spune Brett, explicând că întotdeauna se va găsi o fată mai frumoasă, mai credincioasă, mai inteligentă, iar teama că „poate exista cineva mai bun pentru mine” îi face pe mulți să evite angajamentul.

Într-un interviu acordat Family Christian Stores, Joshua Harris a deplâns faptul că „unii oameni au transformat mesajul cărții în ceva legalist – un set de reguli. Este ceva dincolo de controlul meu și este dezamăgitor câteodată.”

În noiembrie 2005, Harris a susținut o predică în biserica pe care o păstorește în care a indicat „lipsa libertății de a cultiva prietenii între bărbați și femei”, care se manifestă vizibil chiar în biserica sa. Harris a folosit cuvinte precum „epatare” și „îngustime” pentru a critica legalismul în relațiile dintre sexe.

http://semneletimpului.ro/

Gr.de tineri – Mulțumesc…

Publicat de 14 iun. 2014 de Biserica Maranata Vulcan în TINERETUL CASEI DOMNULUI, VIDEO-CLIPURI

Cum mă vede Dumnezeu?

Publicat de 14 iun. 2014 de Biserica Maranata Vulcan în "IZVOR" de GÂNDURI

david-michelangelo-1

Uneori sunt atât de dezamăgit de mine, de greşelile să păcatele pe care le fac, de eforturile nereuşite în evoluţia mea, de greutăţile pe care le întâmpin în drumul pe care îl am de urmat şi de păcatele care îmi dau atâta întristare şi mă întreb inevitabil: Cum mă vede Dumnezeu? Eu mă văd uneori aşa de mic, păcătos, murdar, slab şi nevrednic şi tendinţa de a dispera estre mare însă zilele acestea am ascultat un mesaj al lui Andrei Popovici în care mi-a atras atenţia compararea noastră a oamenilor imperfecţi cu o operă de artă a lui Michelangelo.

Povestea statuii lui David, una din cele mai apreciate opere de artă, sculptată de Michelangelo e una care seamănă foarte mult cu istoria mea şi poate şi a ta. Iată câteva date importante despre această statuie. David este o sculptură, capodoperă a Renașterii, creată între 1501 și 1504 de artistul italian Michelangelo. Este o statuie de marmură albă care măsoară 4,34 metri. Statuia îl reprezintă pe eroul biblic David. Statuia a fost realizată dintr-un bloc de marmură albă de Carrara, abandonată după eșecul altor sculptori. Michelangelo a știut să profite din plin de strâmtimea blocului de marmură și să forțeze unul din defecte (o spărtură în care artistul a săpat spațiul dintre brațul drept și tors) în favoarea sa. Michelangelo l-a reprezentat pe David cu praștia în mână, chiar înainte de lupta cu Goliat.

Blocul de marmură din care Michelangelo l-a sculptat pe David fusese extras din carierele de la Carrara, pentru sculptorul Agostino di Duccio. Acesta proiecta, în 1463, să sculpteze figura gigantică a unui profet, pentru una dintre nișele de la tribuna de nord a Catedralei Santa Maria del Fiore din Florența. Realizarea proiectului s-a dovedit un eșec, iar sculptorul a trebuit să abandoneze blocul de marmură, după trei ani. Zece ani mai târziu, Antonio Rossellino a încercat să încheie el lucrarea abandonată, dar a fost nevoit, la rândul său, în fața dificultăților întâlnite să abandoneze lucrarea. Blocul de marmură „nu era destul de compact, prezenta multe vine, și, mai presus de toate, era foarte îngust; s-ar fi potrivit mult mai bine unor sculpturi gotice, decât celor musculoase și masive ale Renașterii”

La 2 iulie 1501, responsabilii Operei del Duomo s-au reunit pentru a hotărî soarta blocului de marmură. Aflăm din deliberarea lor că acesta „rău subțiat” zăcea „pe spate” în curtea Operei del Duomo. Ei au luat hotărârea, mai întâi să-l ridice, iar apoi să desemneze un sculptor capabil să-l termine. Deși Andrea Sansovino s-a arătat interesat de lucrare, Michelangelo a primit comanda lui David, la 16 august 1501 de la Opera del Duomo, precum și de la Arte della Lana, cea mai importantă casă de comerț și bancă din Florența, din secolul al XV-lea, legată de țesători. Michelangelo a lucrat la sculptură din 1501 până în 1504. (după Wikipedia)

După ca am citit istoria acestei statui, m-am minunat cât de bine seamănă cu viaţa mea. Singura deosebire este că la mine Dumnezeu, marele maestru al formării sufletelor, mai are încă de lucrat până voi fi desăvârşit. Dar până aici istoria seamănă în mult puncte. S-a încercat construirea a altceva din mine şi viaţa mea, am fost sculptat în multe feluri, dalta a săpat adânc în mine dar formarea mea nu a reuşit, apoi alte vise, alte încercări, alte perspective, alt sculptor şi altă durere şi totuşi nu a fost să fie, eu eram destinat să fiu altceva.

Când zăceam „pe spate”, „subţiat”, aruncat, a apărut Marele Maestru care a văzut în mine ratatul, necalitativul, imperfectul, murdarul, aruncatul a văzut o operă de artă. El când a privit la mine a văzut o operă de artă desăvârşită, perfectă deşi eu nu eram şi nu sunt aşa. Dar El, nu se uită la ce izbeşte ochiul, el se uită la ce pot deveni, la ce poate face din mine. Aşa cum Michelangelo a văzut în acel bloc de marmură viitoarea statuie a lui David, frumoasă, perfectă aşa Dumnezeu a văzut şi vede în mine un Sfânt. Nu că am devenit eu sfânt, ci pentru că El poate vedea ce nici eu nici un alt om nu vede, El poate vedea finalul. Aşa cum spunea David „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.”

Aveam defecte de la încercările anterioare, eram dezavantajos pentru alţi „artişti” nu eram considerat suficient de bun şi în consecinţă eram destinat uitării, aruncării şi poate sfărâmării, însă a venit Cel care este Creatorul, Cel care poate acolo unde nimeni nu poate, Cel care poate face din defecte un avantaj, care poate lucra şi cu un material slab, Cel care nu stinge mucul care pâlpâie, cel care nu frânge trestia ruptă. El m-a văzut şi a decis să mă lucreze spre desăvârşire.

Ce vede Dumnezeu la mine? Ei bine, vede ceea ce nici eu, nici cunoscuţii mei nu pot vedea, vede opera sa de artă desăvârşită. Vede un om pentru care a fost gata să moară, o operă care a meritat viaţa sa ca plată de răscumpărare. El vede dincolo de imperfecţiunile mele forma finală a caracterului meu. El vede ceea ce poate face din mine nu ceeace sunt acum. Dumnezeu mă vede ca pe un fiu al Său desăvârşit, sfânt şi vrednic.

Ce mare chemare, ce mare lucrare, cât de încurajatoare perspectivă să fii lucrat de mâna lui Dumnezeu. Doamne, lucrează-mă!

http://www.filedinjurnal.ro/