Autor: Biserica Maranata Vulcan

Era al treilea ceas din zi, fixat din veșnicie, pentru realizarea unui decret divin. Dintr-o dată se auzise, venind din cer, un sunet ca vâjiitul unui vânt puternic: surprizând oamenii din oraș, umplând odaia de sus cu respirația ei puternică. O mulțime s-a adunat în jurul casei, așezată pe Muntele Sionului. Cei o sută douăzeci de ucenici care erau în interiorul clădirii, simțeau o emoție misterioasă cu ei, despre care Învățătorul lor spuse odată: ,,vântul suflă încotro vrea, și-I auzi vuietul”. Era împlinirea promisiunei făgăduită.
În ansamblul sfânt au fost zile în așteptare, fierbinți. Spiritul Divin le-a dat această avertizare de venirea Sa, iar ei, în pasivitatea de dor exactică, asteptau voința Sa. Un duș de foc cădea în casă. Un duș care nu ardea, nu consuma, dar strălucea. Fulgi de foc, în forme de limbi, au fost împărțite peste cei o sută douăzeci de ucenici: era Duhul Sfânt luând posesia tuturor.
Era un simbol diferit ales pentru a desemna această schimbare divină. Duhul Sfânt care s-a arătat altă dată sub forma unui porumbel alb, strălucitor și frumos deaspura Mântuitorului cu ocazia botezului Lui în Iordan, apare de data aceasta ca un foc. Pentru că deși dragostea e blândă, ea trebuie să și ardă. Iar forma de limbi arată că focul Ceresc este de a fi răspândit prin cuvânt, prin vorbire. Duhul Sfânt aducând din cer atât limba, care este pentru a învăța, cât și focul, iubirea lui Dumnezeu și a omenirii, care este de a oferi căldură și eficacitate la învățătură. Aceste limbi de foc au fost date celor dintâi ucenici, care, prin asistența Duhul Sfânt au transmis-o altora: și așa va fi până la sfârșitul veacului.
Deși de la confuzia de la Turnul Babel, comunicarea a fost întreruptă, Duhul Sfânt a văzut această dificultate. Cu celelalte daruri cu care El a îmbogățit o sută douăzeci de ucenici, El le-a dat a înțelege toate limbile, și de a se face înțeleși în toate limbile. Într-un transport de entuziasm sfânt, ei încearcau să vorbească în limbile tuturor națiunilor, nu numai fără efort, dar chiar și cu farmec și bucurie, aceasta plenitudine de cuvânt și de vorbire, care este de a reuni omenirea împreună. Spiritul Iubirii a anulat separarea de la Babel; oamenii sunt încă o dată făcuți frați în unitatea limbilor.
Cât de frumoasă ești Biserică plină de Duh Sfânt a lui Dumnezeu! Până în aceea zi, lucrările Duhul Sfânt erau limitate, dar acum, El suflă în mod liber unde vrea. El te aduce în ochii oamenilor prin această minune uimitoare. Tu ești imaginea a ceea ce a fost pe acest pământ când toți locuitorii lumii vorbeau în aceeași limbă. Această minune nu a fost de a înceta cu a doua zi de Rusalii, nici cu ucenicii care au fost primii receptori. Când apostolii și-au terminat viața și propovăduirea, darul vorbirii în limbi, cel puțin în forma sa miraculoasă, a încetat, deoarece nu mai era necesar. Dar tu, Biserică a lui Hristos! – vei continua să vorbești în toate limbile, chiar și până la sfârșitul timpului.
Una și aceeași credință trebuie să fie exprimată în limba fiecărei țări, și astfel va transforma lumea întreagă. Miracolul Rusaliilor este de a fi păstrat pentru totdeauna în tine, ca una dintre mărcile tale caracteristice!
Fă-ne Doamne temple ale Duhului Sfânt, temple unite în Biserica Ta. Plini de foc, plini de-al iubirii jar. Nu doar de Rusalii. Nu doar după Rusalii. Ci toată viața! Nu doar plini, ci plini să dea peste noi. Plini și în exterior…

Paul Burdeț

www.facebook.com/fundatiaciresarii

În conformitate cu mărturia Scripturii cu privire la Duhul Sfânt, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, înţelegem coborârea Duhului Sfânt ca împuternicire pentru misiune este însoţită întotdeauna de manifestări supranaturale. Dacă în Vechiul Testament fenomenul cel mai frecvent care punea în evidenţă coborârea Duhului era proorocia, în cartea Faptele Apostolilor găsim că acesta este vorbirea în limbi. Punctul acesta de vedere este, desigur, contestat de anumite biserici istorice şi, în general, de evanghelici. în ceea ce urmează, vom căuta să arătăm temeiul biblic al acestei învăţături caracteristică penticostalismului clasic.

Trebuie precizat de la bun început că doctrina penticostală a vorbirii în limbi ca dovadă iniţiala a botezului cu Duhul Sfânt se întemeiază pe cinci pasaje relevante din cartea Faptele Apostolilor, după cum urmează:

1) în Ziua Cincizecimii, cei o sută douăzeci care erau adunaţi în acelaşi loc, „s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul Să vorbe-ască” (2:4).

2) Pe când predica Petru în casa lui Corneliu, sutaşul roman, „S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul”, iar ucenicii care-l însoţeau pe Petru „îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu” (10:44, 46).

3) Când Pavel şi-a pus mâinile peste cei doisprezece ucenici din Efes, „Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi prooroceau” (19:6).

4) Din relatarea lui Luca, reiese că şi în Samaria coborârea Duhului Sfânt a fost însoţită de o manifestare supranaturală, fiindcă Simon „a văzut” ceva dramatic întâmplându-se. Numai aşa se explică faptul că a fost deosebit de interesat să cumpere de la Petru puterea de a împărţi Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8:18, 19). După toate probabilităţile, aşa cum arată mulţi cercetători, această manifestare a fost vorbirea în limbi.

5) Cu toate că primirea Duhului Sfânt de către Pavel nu este relatată de Luca, reiese din context că apostolul a primit darul Duhului cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o Anania în casa lui Iuda (9:17). Cu toate că din relatarea lui Luca nu putem dovedi că Pavel a vorbit în alte limbi atunci când „s-a umplut de Duhul Sfânt”, cunoaştem din însăşi relatarea apostolului că el a practicat glossolalia. Scriind bisericii din Corint unde fenomenul glossolalic  se manifesta din plin,  apostolul face afirmaţia: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi” (Icor 14:18). Este logic să gândim că Pavel a cunoscut prima manifestare a vorbirii în limbi la botezul său cu Duhul Sfânt, în prezenţa lui Anania (9:17).

Primele trei texte de mai sus prezintă clar vorbirea în limbi ca pe un fenomen care a însoţit coborârea Duhului Sfânt. Semnificaţia pe care o are vorbirea în limbi ca dovadă iniţială a botezului cu Duhul Sfânt este recunoscută de Luca atunci când relatează cazul lui Corneliu şi a celor din casa lui: „Toţi credincioşii tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri. Căci îi auzeau vorbind în alte limbi şi mărind pe Dumnezeu”. Fără această dovadă, iudeii care veniseră cu Petru nu aveau de unde să ştie că Duhul Sfânt se coborâse peste Neamuri. Fenomenul vorbirii în limbi a fost pentru ei semnul că Neamurile au primit Duhul. Este firesc să ne întrebăm de unde au ştiut că acesta este semnul primirii Duhului? Este de remarcat faptul că, spre deosebire de Ziua Cincizecimii, când „mulţimea a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui”, în casa lui Corneliu iudeii nu sunt uimiţi datorită fenomenului glossolalic, ci pentru că „darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri”. Probabil că aceşti iudei au experimentat ei înşişi vorbirea în limbi în Ziua Cincizecimii. Dacă nu, fiindcă se învârteau în cercul apostolilor, cu siguranţă au auzit de la aceştia despre cele întâmplate în acea zi. Faptul că Luca prezintă trei cazuri clare ale fenomenului vorbirii în alte limbi, legat de coborârea Duhului Sfânt, ne face să credem că atunci când şi-a scris cartea, Luca a scris-o conştient că, în conformitate cu legea evreiască, susţinerea unei cauze cerea doi sau trei martori. Orice eveniment consemnat de trei ori, aşa cum este de exemplu convertirea apostolului Pavel, este foarte semnificativ nu numai pentru Luca, ci pentru orice scriitor din antichitate. Altfel, având în vedere costul ridicat al unei scrieri din perioada aceea, repetarea unor detalii sau evenimente ar fi nu numai redundantă, dar şi un lux inutil.

Nu trebuie să ne îndoim de faptul că Luca a cunoscut vorbirea în limbi ca un fenomen cu largă răspândire printre creştini. în înţelegerea noastră, Luca a cunoscut mai mult decât a relatat cu privire la manifestările supranaturale care au însoţit botezul cu Duhul Sfânt în Biserica Primară. Probabil că a cunoscut şi faptul că samaritenii şi Pavel au vorbit în limbi atunci când Duhul S-a coborât peste ei. Găsim indicii chiar în aceste două relatări că ele nu sunt complete. Aceste două pasaje ar constitui, într-adevăr, o problemă majoră pentru penticostali dacă ar exista indicii că sunt complete şi vorbirea în limbi nu ar fi menţionată. Considerăm, aşadar, că deşi autorul cărţii cunoştea mai multe despre vorbirea în limbi, el şi-a ales în mod strategic trei cazuri prin care să arate că, de regulă, botezul cu Duhul Sfânt este pus în evidenţă prin fenomenul glossolalic.

A scoate argumente din „tăcerea Bibliei” (din ceea ce nu spune Biblia) este o metodă hermeneutică cunoscută ca eisegeză, o metodă prin care se introduce înţeles în text, spre deosebire de exegeză, prin care înţelesul este scos din text. Aşadar, textele care descriu convertirea samaritenilor şi convertirea apostolului Pavel nu trebuie folosite în argumentaţie. Şi totuşi, oponenţii noştri ar trebui să recunoască faptul că există o diferenţă importantă între cele două poziţii teologice, care dă o notă de probabilitate tezei noastre. Adică, în lumina experienţei ucenicilor în Ziua Cincizecimii, în casa lui Corneliu şi în Efes, cazuri în care vorbirea în limbi apare clar ca semn de necontestat al botezului cu Duhul Sfânt, cazul samaritenilor şi cel al apostolului Pavel par să se încadreze într-un tipar pe care Luca îl intenţionează. Având în vedere probabilitatea ridicată ca şi în celelalte două cazurifenomenul să fi fost identic (în special în cazul samaritenilor), putem afirma cu toată încrederea că, în teologia lui Luca, vorbirea în alte limbi capătă valoare de semn teofanic al coborârii Duhului Sfânt.

Aşa cum afirmă teologul Howard M. Ervin, „un botez cu Duhul Sfânt fără dovada unei manifestări harismatice nu este un datum biblic; este o găselniţă teologică, dictată de experienţa bisericii din perioada postapostolică …” Cei care nu acceptă valabilitatea acestui articol de credinţă al doctrinei penticostale despre Duhul Sfânt au propus alte dovezi ale primirii Duhului. Poate cel mai des întâlnită este sugestia că virtutea dragostei este cea mai puternică dovadă că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Sugestia nu are însă temei biblic. Conform afirmaţiei făcute de apostolul Ioan, dragostea este o consecinţă, şi o dovadă în acelaşi timp, a naşterii din nou: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă fiindcă iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14).

În ultimii ani, sub influenţa noilor doctrine ale mişcării harismatice, se aud tot mai des voci care contestă „dreptul” vorbirii în limbi ca semn singular al botezului cu Duhul Sfânt. Auzim tot mai des întrebarea: „De ce numai vorbirea în limbi poate fi un semn al primirii Duhului Sfânt, nu şi alte daruri, având în vedere faptul că toate darurile sunt date de „unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte”? (1 Cor 12:11). „La urma urmei, nu avem două semne în casa lui Corneliu (vorbirea în limbi şi preamărirea lui Dumnezeu -Fapte 10:46) şi două la coborârea Duhului peste ucenicii efeseni (vorbirea în limbi şi proorocia – Fapte 19:6)?”, întreabă ei. Un răspuns simplu decurge tocmai din versetul pe care aceşti contestatari îl folosesc ca argument. El este: „Pentru că aşa a ales Duhul Sfânt, fiindcă El este stăpân pe darurile Sale!” Fiindcă subiectul studiului nostru nu priveşte însă darurilespirituale, ci semnul palpabil al botezului cu Duhul Sfânt, este necesar să precizăm ca celelalte harisme propuse ca posibile dovezi ale primirii Duhului, şi anume darurile de vindecare, exorcizarea, profeţia, nu puteau sluji ca semne doveditoare ale botezului cu Duhul în această nouă epocă a Bisericii. Cu mult înainte de Ziua Cincizecimii, ucenicii au rostit cuvinte profetice (Mat. 16:16, 17), au vindecat bolnavi (Mat. 10:8) şi au scos demoni (Luca 10:17 etc), cu putere primită de la Isus. Mai mult, aceste abilităţi pot fi găsite chiar şi în Vechiul Testament. Aşadar, ele nu mai aveau puterea unui semn distinct prin care să fie pusă în evidenţă coborârea Duhului. Şi totuşi, penticostalii nu pot trece uşor peste faptul că în casa lui Corneliu cei care au primit Duhul vorbeau în alte limbi şi măreau pe Dumnezeu, iar în Fapte 19:6, ucenicii din Efes au vorbit în alte limbi şi au proorocit atunci când au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Inevitabil, ajungem la întrebarea iniţială: Este vorbirea în limbi singurul semn care pune în evidenţă primirea Duhului? Este important să remarcăm faptul că, în fiecare din aceste două cazuri, vorbirea în limbi este prima manifestare menţionată, detaliu care nu este delocnesemnificativ. Apoi, trebuie să reţinem faptul că în perioada Vechiului Testament venirea Duhului s-a manifestat cu precădere prin rostiri profetice, Profeţia lui Ioel cu privire la revărsarea Duhului Sfânt în zilele de pe urmă include profeţia ca unul dintre efectele venirii Duhului (Ioel 2:28; Fapte 2:17-18). Analizând textele relevante din Faptele Apostolilor, ajungem la concluzia că vorbirea în limbi din aceste texte se încadrează în categoria rostirilor profetice. în Ziua Cincizecimii, când ucenicii vorbeau în alte limbi, ei rosteau de fapt „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2:11), cei din casa lui Corneliu „măreau pe Dumnezeu”, iar ucenicii efeseni „prooroceau”. Toate acestea sunt rostiri profetice în alte limbi. Aşadar, toate cele trei texte relatează despre un singur fenomen, glossolalia, prin care cei care au primit Duhul Sfânt „vorbeau lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (2:11), „măreau pe Dumnezeu” (10:46), sau „prooroceau” (19:6). în concluzie, conform acestei interpretări, venirea Duhului în Ziua Cincizecimii a marcat începutul unei noi ere a Duhului Sfânt. Vorbirea în alte limbi a fost manifestarea profetică specifică noii ere a Duhului, conform profeţiei lui Ioel.

http://www.crestinul.ro/