Autor: Biserica Maranata Vulcan
Dacă copiii nenăscuți ar putea vorbi
„Noi decidem asupra corpului”, au strigat recent mii de femei pe străzile Madridului, în apărarea dreptului la avort. În schimb, o profesoară de religie a afirmat că femeile care recurg la avort vor ajunge în iad. Este clar că strada și-a radicalizat poziția. Însă nici școala nu este departe de a face același lucru.
Dreptul de a decide asupra propriului corp a fost miza protestului care a scos în stradă mii de femei pe străzile din Madrid cu pancarte inscripționate cu mesaje proavort. Într-un clip postat pe youtube se poate ușor constata cum feministele au recurs la forme radicale de exprimare, mergând până la expuneri indecente.
Nu este prima oară când activiste proavort recurg la maniere provocatoare pentru a-și transmite mesajul. Organizația FEMEN este una dintre cele care și-au câștigat notorietatea prin radicalismul lor de manifestare.
Opinia publică s-a obișnuit deja cu abordări care transcend dialogul și transferă străzii dreptul de a decide ce este corect. Într-o manieră cât mai vocală. În schimb, ne-am aștepta ca școala să nu utilizeze o retorică extremă. Și, mai ales, nu la orele de religie.
Școala „se joacă” cu focul iadului
Un caz mediatizat intens luna trecută arată însă contrariul. Mai mulți părinți de la o școală gimnazială din Timișoara au acuzat-o pe profesoara de religie că i-a speriat pe copiii din clasa a IV-a cu discuții despre flăcările Iadului și despre „mamele ucigașe” care fac avorturi. Deși cazul a ajuns la Inspectoratul Școlar, reclamațiile fiind multiple, instituția susține că profesoara nu s-a comportat nepotrivit. Și aceasta în condițiile în care presa a luat declarații ce confirmă acuzațiile. Unul dintre părinți chiar a semnalat pe blog-ul personal că fapta a fost reală. „Le-a spus prompt copiilor că „sunt unele femei care își omoară copii nenăscuți” și că „ sufletele acestor bebeluși nu ajung, nici în Iad, nici în Rai, ci le bântuie pe mamele ucigașe atâta timp cât trăiesc”.
Este greu totuși de precizat în ce măsură declarația profesoarei este un caz izolat sau se înscrie într-un curent de opinie susținut de o anumită concepție religioasă. Poziții exprimate pe anumite site-uri de profil ar trebui să atragă atenția. „Dacă va face avort, vor plăti ceilalți copii cu boli sau cu accidente”, menționează site-ulDoxologia. Este evident că se conturează o retorică cu accente radicale prin care încercă responsabilizarea femeilor și incriminarea avortului ca fiind o practică cu consecințe grave.
Religia, transferată de la biserică la școală
Dincolo de aspectele teologice și etice ale problemei în cauză, care pot varia în funcție de confesiunile religioase, apar întrebări care nu pot fi ignorate. Este legitim ca un discurs cu accente extreme să fie utilizat în cadrul școlii? Pot fi supuși copiii unui mod absolut de a înțelege lumea la o vârstă în care nu au capacitatea de a se detașa emoțional de ceea ce li se transmite? Cu atât mai persistente sunt întrebările cu cât expunerea copiilor nu are loc pe stradă, în tonalitatea vocală a feministelor, ci într-un spațiu preponderent formativ.
Cu ocazia fiecărui scandal public aflat în conexiune cu ora de religie, problema este dezbătură intens de către presă. Unii cer ca orele de religie să nu mai fie ocazii de îndoctrinare.
La peste două decenii de la reintroducerea religiei în școală nu s-a făcut încă o evaluare cu privire la oportunitatea menținerii sale. Nu a îndrăznit nimeni dintre decidenții politici să ridice problema la fel de serios ca în cazul celorlalte materii la care se obțin rezultate catastrofale. Biserica este un aliat prea prețios al statului ca cineva să încerce să încerce separarea apelor. Semnale au fost trase, lucrurile au rămas la fel. Sunt prea puțin sesizabile efectele pozitive în comportamentul de fiecare zi. Atât la școală, cât și în societate. Rămânem în continuare în coada Europei, fără întrebări și fără răspunsuri.
Există alternativă?
Un articol publicat recent de către The Atlantic poate elucida chestiunea. Editorul Marshall Poe, scriitor și profesor universitar, pledează pentru introducerea orelor de religie în universitățile americane. A ajuns la această concluzie în urma unei experiențe proprii. Fiind cu mulți ani în urmă în depresie, a căutat ajutorul psihiatrilor. Aceștia i-au tratat simptomele, însă nu au reușit să identifice problema de bază. Deși era ateu, a încercat în disperare și practica religioasă.
De aici i-a venit și salvarea. A găsit un nou orizont existențial. Atunci a înțeles că există o mare problemă în învățământul american: nu îi învață pe studenți cum să trăiască. „Nu îi învață ce să facă atunci când se simt confuzi, singuri și speriați. Nu îi învață cum să procedeze când eșuează la un examen. Când cineva apropiat le moare. Când se gândesc la sinucidere. Când recurg la droguri pentru a scăpa de suferință. Când nu mai găsesc sens în ceea ce li se întâmplă.”
România, în schimb, are ore de religie. De peste două decenii. Problema este însă aceeași. Dincolo de cateheză, copiii rămân în aceeași derută existențială. Nu ar fi mai utilă schimbarea de paradigmă educațională în predarea religiei decât amenințarea cu focurile iadului? Astfel, ar putea apărea și perspectiva unei evaluări oneste și echilibrate asupra a ceea ce îi înconjoară. Inclusiv a avortului.
Dragoș (Fiul risipitor)
Îmbrăcămintea „casual” – o problemă pentru biserică
În ultimele decenii și în ultimii ani s-a observat o schimbare radicală a modului în care oamenii vin îmbrăcați la biserică, scrie ABC News. În unele biserici numai pastorul sau preotul mai afișează o îmbrăcăminte care să aducă aminte de natura evenimentului.
Rev. Edward Beck crede că s-a încheiat tradiția conform căreia la biserică se luau „cele mai bune haine”. „Uneori cred că se iau cele mai proaste haine.” În fața justificării că oamenii vor să fie „casual”, relaxați și liberi de norme, pastorul crede că „persoanele ce vin la biserică pot să arate bine și să se simtă comfortabil și fără a fi lălâi sau sumar îmbrăcate.”
Beck spune că ar trebui aplicate cuvintele Eclesiastului „toate își au vremea lor”, fără a amesteca ținuta de bar sau distracție, de plajă sau sală de fitness cu cea de biserică, atât în cazul femeilor cât și al bărbaților. „Nu suntem la o adunare de tabără sau la o partidă vânătorească. Suntem la o adunare religioasă”, confirmă și Rev. Gregory Pilcher, pastorul unei biserici din El Dorado.
Beck, care este colaborator în domeniul religiei al ABC News deplânge faptul că lumea începe să vină la biserică cu haine atât de „casual” dar pe care nu le-ar lua în cazul întâlnirii la un restaurant respectabil. Preotul recunoaște că de foarte multe ori a predicat oamenilor cerându-le să vină la Dumnezeu „așa cum sunt”. „Nu am înțeles prin asta să vină așa cum sunt când se dau jos din pat… sau când urcă în el.”
O perspectivă diferită este concretizată de probabil cel mai cunoscut pastor american contemporan. Rick Warren se îmbracă în tricou sau cămașă atunci când predică în megabiserica Saddleback sau la alte evenimente conexe. Explicația e simplă, atitudinea e generată de mentalitatea „seeker friendly” – cum să fii ușor de primit de un căutător al adevărului care e nou-venit la biserică.
Cunoscut inițial pentru felul hawaiian de a se îmbrăca la amvon, apoi pentru cel casual, la ceremonia de învestire a lui Barack Obama Warren a fost îmbrăcat la costum. A fost criticat pentru faptul că acordă mai mult respect evenimentelor seculare decât celor religioase.
