Autor: Biserica Maranata Vulcan
Iacob Mesaros, pastor si viceprimar, a cumpãrat o familie dintr-o tarã aflatã în rãzboi
„Tara lor fiind de ani de zile în rãzboi, acolo este si foamete, si boli… La rugãmintea pastorului din Craiova i-am cumpãrat/rãscumpãrat ca sã poatã pãrãsi tara lor pentru a-i aduce în România. A fost dificil, suma plãtitã a fost suficient de mare… Mai sunt douã fete de adus pentru a reîntregi familia, dar este mai greu, pentru cã au trecut de 18 ani si cu adultii este complicat, dar o vom face” – Iacob Mesaros, presedintele Asociatiei Glasul Penticostalilor si viceprimarul municipiului Lupeni.
La amplul spectacol dedicat femeii, care a avut loc la Palatul Cultural din Lupeni, organizat de Biserica „Maranata” Lupeni, Asociatia Glasul Penticostalilor, prin presedintele Iacob Mesaros, care este si viceprimar, actual primar interimar al Lupeniului, au participat personalitãti din Valea Jiului, din tarã si strãinãtate.
Spectacolul a fost sustinut, în principal, de o familie de muzicieni de exceptie din Congo – pãrinti, patru bãieti si o fatã. Muzica lor exprima bucuria vietii, a creatiei si Creatorului. Au cântat si în limba românã, iar tatãl cunostea bine limba românã… Ulterior, am aflat cã familia a fost cumpãratã/rãscumpãratã de Iacob Mesaros, cu o sumã consistentã, la rugãmintea unui pastor din Craiova, acolo unde si locuieste în prezent familia de congolezi.
„Tara lor fiind de ani de zile în rãzboi, acolo este si foamete, si boli… La rugãmintea pastorului din Craiova i-am cumpãrat/rãscumpãrat ca sã poatã pãrãsi tara lor pentru a-i aduce în România. A fost dificil, suma plãtitã a fost suficient de mare… La doi dintre ei am reusit sã le gãsesc si loc de muncã, iar fata, care împlineste 18 ani, urmeazã sã-si dea bacalaureatul. Îi va fi greu, pentru cã pe ea am reusit s-o aducem doar de 10 luni. Mai sunt douã fete de adus pentru a reîntregi familia, dar este mai greu, pentru cã au trecut de 18 ani si cu adultii este complicat, dar o vom face. Acum ei trãiesc la Craiova” – ne-a mãrturisit presedintele Asociatiei Glasul Penticostalilor si viceprimarul municipiului Lupeni.
Rãzboiul din Congo – cel mai sângeros de dupã al Doilea Rãzboi Mondial
De precizat cã datele din 2008 aratã cã în Congo, în ultimul deceniu, 5,4 milioane de oameni si-au pierdut viata din cauza rãzboiului, cei mai multi din cauza bolilor si a foametei asociate acestuia. Oficial, conflictul s-a încheiat în 2003, dar dezastrul continuã sã facã victime. În prezent, Organizatia Natiunilor Unite are desfãsuratã în Congo cea mai mare misiune de mentinere a pãcii la moment actual, numitã MONUC. La 30 iulie 2006 în Congo au avut loc primele alegeri pluri-partidiste de la dobândirea independentei în 1960. Joseph Kabila a obtinut 45% din voturi iar principalul sãu oponent Jean-Pierre Bemba a obtinut 20%. Ca urmare a acestui rezultat nedecis, pe 20 august 2006 au izbucnit, din nou, violente între cele douã factiuni, cele mai aprige fiind în capitala tãrii, Kinshasa. Conform Wikipedia, rãzboiul din Congo este cel mai sângeros conflict de dupã al Doilea Rãzboi Mondial.
Si Ceausescu a vândut români la bucatã, pe lângã etnici evrei si germane
Nu doar tara din centrul Africii îsi vinde cetãtenii. Au fost si altele printre care si România. Nicolae Ceausescu, pe lângã cetãtenii români de alte etnii, evrei, germani, care doreau sã se “repatrieze”, a vândut si români. Operatiunea “Peregrinii”, desecretizatã în 2014, a scos la ivealã cã în perioada 1970-1973 Ceausescu a vândut români la bucatã. Cetãtenii români ale cãror rude doreau sã plece din tarã sau chiar candidatii la emigrare erau contactati si li se cereau bani, apartamente în România, masini si alte lucruri de valoare în schimbul promisiunii de emigrare. În ce privesc banii, tarifele practicate mergeau de la 826 de dolari pânã la 10.000 de dolari de persoanã, sume uriase la acea vreme pentru cetãteanul român. Astfel în trei ani, peste 6 milioane de dolari, masini, case si bunuri au intrat în posesia statului.
Ceausescu a negociat si cu reprezentanti ai statelor pentru etnicii lor. În perioada 1959-1989, statul român a vândut aproape 200.000 de etnici evrei, pentru care Israel a plãtit sume importante în valutã forte, produse agricole, dar si alte diverse avantaje. Aproximativ 230.000 de svabi si sasi au fost vânduti de Nicolae Ceausescu Germaniei, între anii 1968 si 1989. Statul german a plãtit pentru ei aproximativ trei miliarde de mãrci.
Cazul Iacob Mesaros – cumpãrarea familiei din Congo – demonstreazã cã negotul libertãtii oamenilor, sau al unei vieti protejate de gloante, foamete si boli, continuã si în secolul XXI.
Ileana Firtulescu
Orchestra Bis. Maranata Vulcan – Domnul e aici
Scrisoare deschisă către formaţiile de laudă şi închinare (text tradus de Otniel Nicola)
Pentru traducerea şi publicarea integrală a textului a fost obţinută aprobarea autorului. Textul a fost tradus de Otniel Nicola. Mulţumiri atît autorului pentru permisiune, cît şi traducătorului pentru traducere.
Draga trupa de inchinare,
Apreciez foarte mult disponibilitatea si dorinta voastra de a oferi darurile voastre lui Dumnezeu, in inchinare. Apreciez devotamentul vostru si ma bucur de credinciosia voastra – sa veniti la biserica mai devreme Duminica de Duminica, sa va faceti timp pentru repetitii in timpul saptamanii, sa invatati si sa compuneti cantece noi, si multe alte astfel de lucruri. Ca si acei artisti si mestesugari pe care Dumnezeu i-a folosit la crearea Cortului Intalnirii(Exod 36), voi sunteti dispusi sa puneti darul vostru artistic in slujba Dumnezeului Triunic.
Va rog sa primiti aceasta mica scrisoare in spiritul in care a fost intentionata: ca o incurajare la a reflecta asupra practicii de „conducere in inchinare.” Mi se pare ca de multe ori sunteti cooptati intr-o activitate fara sa fiti incurajati sa reflectati asupra motivelor fundamentale ale acesteia, asupra „de ce”-ului. Cu alte cuvinte, mi se pare ca de multe ori sunteti recrutati pentru a „conduce inchinarea” fara prea multe ocazii de a va opri si a reflecta asupra naturii „inchinarii” si a ceea ce ar insemna „a conduce.”
Ingrijorarea mea este ca noi, Biserica, v-am incurajat, fara intentie, sa importati practici muzicale in inchinarea crestina, practici care, desi ar putea fi potrivite in alte imprejurari, dauneaza inchinarii congregationale. Pentru mai multa claritate, intr-un limbaj pe care l-am folosit in „Desiring the Kingdom”, uneori ma ingrijoreaza faptul ca in mod inconstient, noi v-am incurajat sa importati anumite forme de spectacol care sunt, in esenta, „liturghii seculare” si nu doar simple „metode” neutre. Fara sa ne dam seama de acest lucru, practicile dominante ale spectacolului ne invata sa privim muzica (si implicit muzicienii) intr-o anumita maniera: ca un lucru destinat placerii noastre, ca divertisment, ca o experienta in principal pasiva. Functia si scopul muzicii in aceste „liturghii seculare” sunt destul de diferite de acelea ale muzicii in inchinarea Crestina.
Asa ca lasati-ma sa va prezint cateva scurte axiome, in speranta de a incuraja noi reflectii asupra practicii de „conducere in inchinare”:
1. Daca noi, congregatia, nu ne putem auzi, aceasta nu este inchinare. Inchinarea Crestina nu este un concert. Intr-un concert (o „forma a spectacolului”), de obicei ne asteptam sa fim coplesiti de sunet, mai ales cand vine vorba de anumite stiluri de muzica. Intr-un concert, ne asteptam la un fel de privare senzoriala care apare in urma supra-stimularii senzorilor, cand simtim batatia basului in piept si muzica se revarsa peste multime provocand un exces de adrenalina. Si nu ca ar fi ceva gresit cu concertele! Doar ca inchinarea Crestina nu e un concert. Inchinarea Crestina este o practica colectiva, comuna, congregationala – si inmanuncherea sunetelor si armonia unei congregatii cantand ca unul sunt parte integranta a practicii inchinarii. Este o modalitate de a „pune in scena” realitatea faptului ca, in Christos, suntem un singur trup. Dar asta presupune ca putem sa ne auzim pe noi insine si pe fratii si surorile noastre cantand langa noi. Cand sunetul amplificat al trupei de lauda acopera vocile congragatiei, nu putem sa ne auzim – astfel se pierde aspectul de comunitate al congregatiei si suntem incurajati cu succes sa devenim inchinatori pasivi, „privati”.
2. Daca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi, aceasta nu este inchinare. In alte forme de reprezentatie muzicala, muzicienii si trupele vor sa improvizeze si sa fie „creativi”, oferind noi reprezentatii si etalandu-si virtuozitatea cu o gama larga de triluri, pauze si improvizatii pe o anume melodie. Din nou, acesta poate fi un aspect incantator al unui concert, dar in inchinarea Crestina asta inseamna doar ca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi. Si astfel, virtuozitatea voastra incurajeaza pasivitatea noastra; creativitatea voastra incurajeaza tacerea noastra. Si in timp ce voi, poate, va inchinati cu creativitatea voastra, aceeasi creativitate opreste, de fapt, cantecul congregational.
3. Daca voi, trupa de lauda, sunteti in centrul atentiei, aceasta nu este inchinare. Stiu ca in general nu este vina voastra ca v-am pus in fata adunarii. Si stiu ca vreti sa modelati inchinarea pe care noi sa o urmam. Dar pentru ca v-am incurajat sa importati forme ale reprezentatiei din sfera concertului in cea a sanctuarului, s-ar putea sa nu realizam ca in acelasi timp am promovat neintentionat sentimentul ca voi sunteti in centrul atentiei. Si cand reprezentatia voastra devine o afisare a virtuozitatii – chiar si cu cele mai bune intentii – este dificil sa rezistam tentatiei de a face din trupa de lauda punctul de focalizare al atentiei noastre. Cand trupa de lauda intra intr-o lunga secventa repetitiva pe care voi o intentionati a fi o „ofranda adusa lui Dumnezeu”, noi devenim in intregime pasivi, si pentru ca am adoptat obiceiuri de relationare la muzica de la premiile Grammy si din sfera concertelor, fara sa ne dam seama, va punem pe voi in centrul atentiei. Ma intreb daca exista niste pareri asupra pozitionarii trupei (pe margine? conducand din spate?) si asupra reprezentatiei care ne-ar putea ajuta sa combatem aceste obiceiuri pe care le aducem cu noi la inchinare.
Va rog sa luati in considerare aceste puncte cu atentie si sa intelegeti ceea ce nu spun. Acesta nu este un apel la inchinarea „traditionala” si o critica la adresa inchinarii „contemporane”. Nu confundati asta cu o aparare a orgilor cu fluiere si o critica a chitarelor si tobelor (sau a banjourilor si mandolinelor). Ingrijorarea mea nu priveste stilul ci forma. Ce incercam sa facem atunci cand „conducem in inchinare?”. Daca intentia noastra priveste inchinarea ca o practica congregationala, a comunitatii, care ne aduce intr-o intalnire dialogata cu Dumnezeul viu – aceasta inchinare este nu doar expresiva ci si formativa – atunci putem sa facem asta cu violoncele sau cu chitare electrice, cu orgile cu fluiere sau cu tobele africane.
Mult, mult mai multe pot fi spuse, dar permiteti-mi sa ma opresc aici, si va rog sa primiti asta ca incurajarea care este menita a fi. Mi-ar placea sa va vad continuand sa oferiti darururile voastre artistice in inchinarea adusa Dumnezeului Triunic care ne invata o cantare noua.
Cu sinceritate,
Jamie
Vezi prima postare AICI
Şi postarea originală AICI
