Promisiunea cu privire la Duhul Sfânt


Duhul în proorocia lui Ioel. Central cărţii lui Ioel este mesajul profetic cu privire la activitatea eshatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă (Ioel 2:28-32). Versetele 28 şi 29 se referă strict la activitatea Duhului: ,,După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Ioel nu introduce o promisiune nouă, ci continuă promisiunea făcută prin proorocul Isaia: ,Până când se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ, şi pământul va fi privit ca o pădure” (Isa. 32:15). „Căci voi turna apă peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale” (Isa. 44:3). Aceeaşi promisiune este făcută de Dumnezeu şi prin Ezechiel: „Şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu peste casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (39:29).

Dacă în profeţiile lui Isaia şi Ezechiel Duhul este promis în termeni mai generali ca o binecuvântare pentru popor, în Ioel promisiunea este că Duhul va fi turnat peste „orice făptură” (2:28), adică peste „toată carnea” (kol basar). Termenul basar se referă în Biblia ebraică la „cei care primesc viaţă nouă”, „cei care sunt slabi”, „cei lipsiţi de putere” şi „lipsiţi de speranţă”, întrucât basar îl zugrăveşte pe om în slăbiciunea lui. Astfel, este trasat un contrast între statutul privilegiat al unor persoane care primiseră Duhul în trecut, anume conducătorii lui Israel, şi caracterul universal al coborârii Duhului peste fiecare credincios. Prin această „democratizare” a Duhului, vor beneficia de prezenţa Duhului nu doar „orice” făptură din comunitatea viitoare a lui Iuda. în Ioel 2:29 este sugerată chiar şi includerea străinilor, prin „robi şi roabe”. Totuşi, Neamurile nu sunt incluse în această făgăduinţă decât în vremea Bisericii Primare (Fapte 10:44-47).

Duhul Sfânt promis de Ioan Botezătorul. Propovăduind despre apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul s-a referit la Mesia prin următoarele cuvinte: „…eu vă botez cu apă, dar… El vă va boteza cu Duhul Sfânt (şi cu foc) ” (Mat. 3:11; Marcu 1:8 omite „cu foc”; Luca 3:16; cf. Ioan 1:33). Unii cercetători iau împreună ambii termeni -„Duhul Sfânt” şi „foc” – ca referindu-se la acelaşi aspect, anume la „focul Duhului Sfânt”. Alţii văd în această sintagmă o referire la un singur botez „cu Duhul şi cu foc”, care în viziunea lui Ioan era botezul lui Mesia pentru întreg norodul şi care va fi „purificator pentru cei care s-au pocăit şi distructiv pentru cei care au rămas nepocăiţi”. Purificarea făcută de Duhul Sfânt va avea ca rezultat mântuirea celor care se pocăiesc. Cei care nu se pocăiesc vor fi nimiciţi de focul judecăţii. Totuşi, este dificil să ne imaginăm cum două categorii de oameni, cei ce se pocăiesc şi cei care nu se pocăiesc, pot fi botezaţi cu acelaşi botez şi cum acest botez poate avea un efect dublu asupra lor.

În înţelegerea noastră, când Ioan promite norodului că Mesia îi va boteza „cu Duhul Sfânt şi cu foc”, el se referă la două botezuri, separate cronologic şi aplicabile diferit la două categorii de oameni: „în Duhul Sfânt”, pentru cei ce se pocăiesc, şi „cu foc”, pentru cei ce nu se căiesc. Biserica Primară a înţeles promisiunea făcută prin Ioan cu privire la Duhul Sfânt ca o referire la Cincizecime.

Promisiunea făcută de Isus. Faptul că o discuţie dintre Isus şi ucenicii Săi pe tema rugăciunii se încheie cu asigurarea că Tatăl ceresc este gata să dea darul Duhului celor care i-L cer este semnificativ. Isus tocmai se rugase şi ucenicii, probabil, mişcaţi de puterea şi duhul rugăciunii lui Isus, I-au cerut să îi înveţe să se roage şi ei (Luca 11:1). Ca răspuns, Isus le oferă un model de rugăciune, cunoscută de creştinii de mai târziu ca rugăciunea „Tatăl nostru” (Luca 11:2-4), rugăciune care este rostită de atunci de creştini din toate confesiunile, atât în închinarea particulară cât şi în cea publică. Discuţia despre rugăciune continuă cu situaţia ipotetică a unui prieten în nevoie, situaţie care ilustrează faptul că rugăciunea trebuie să izvorască dintr-o necesitate; la rândul ei, această necesitate este reliefată prin perseverenţa cu care rugăciunea este rostită (Luca 11:5-9). Isus insistă asupra perseverenţei în rugăciune (11:10) şi asupra disponibilităţii unui tată oarecare de a răspunde cererilor copiilor săi (11:11 -12). Punctul culminant al discuţiei îl constituie v. 13, în care, concluzionând întreaga lecţie despre rugăciune, Isus face referire la Tatăl şi la Duhul Sfânt: ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

În acest text, Luca pune un accent pe faptul că Duhul este dat ca răspuns la rugăciune (Luca 11:13; cf. 3:21). Cu toate că referinţa pare să facă aluzie în primul rând la Cincizecime şi la împlinirea „făgăduinţei” în cartea Faptele Apostolilor – ocazii când Duhul vine ca răspuns la rugăciune – (1:14; 4:23-31; 8:14-17; 9:11, 17) cu siguranţă, Luca scrie pe baza experienţei comunităţii sale creştine din perioada de după Cincizecime. Textul din Luca 11:13 poate sluji ca un argument suplimentar în sprijinul ideii că Duhul se dă celor care sunt deja convertiţi, şi nu pentru a deveni creştini. Duhul se dă ca o împuternicire pentru misiune. Având, însă, în vedere faptul că Luca 11:13 se referă la o acţiune repetabilă, este rezonabil să afirmăm că Luca nu se gândeşte strict la primirea iniţială a Duhului, ci la viaţa de credinţă, în general.

În Ioan 7:37-39, Isus face una din cele mai dramatice afirmaţii cu privire la Duhul Sfânt din întreg Noul Testament. Ioan relatează: „în ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura» ” (v. 37-38). Dramatismul situaţiei ţine atât de oferta extraordinară făcută de Isus, dar şi de alegerea contextului în care el face strigarea. Era Sărbătoarea Corturilor când iudeii din toată lumea se adunau la Ierusalim atât ca să sărbătorească festivalul secerişului cât şi să comemoreze călătoria Israelului prin pustiu spre Canaan. Ultima şi cea mai importantă zi a praznicului, când mari mulţimi de închinători şi observatori erau adunaţi în Ierusalim, era ocazia cea mai potrivită ca Isus să-Şi facă de cunoscut oferta.

Apostolul Ioan interpretează cuvintele lui Isus în lumina celor întâmplate în Ziua Cincizecimii şi a experienţei Bisericii primului secol creştin. El arată că „apa” pe care a oferit-o Isus era, de fapt, Duhul Sfânt: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:39).

Din scurta relatare a cuvântării lui Isus, reiese că pentru primirea Duhului sunt necesare trei condiţii: a) este necesar ca omul să simtă „setea”, nevoia după Dumnezeu; 2) el trebuie să aibă voinţă şi să vină (cf. Mat. 11:28; Apoc. 3:20; 22:17) sau să ceară (Lc. 11:13); 3) el trebui .să creadă, o condiţie esenţială pentru primirea Duhului Sfânt (cf. Evr. 11:6).

Dacă în vechime Duhul „venea” peste anumiţi conducători ai poporului, în general pentru o scurtă perioadă de timp, aici El este primit în profunzimea fiinţei umane, unde urmează să locuiască şi să creeze un izvor nesecat care va curge ca „râuri de apă vie” şi va fi o binecuvântare şi pentru alţii. Mai mult, de data aceasta Duhul nu va fi selectiv, ci va fi pentru toţi cei care simt nevoia de Dumnezeu, se apropie de El şi cred în Fiul lui Dumnezeu. Dacă la toate cele spuse mai sus adăugăm şi comentariul lui Ioan din versetul 39 cu privire la o dată în viitor când Duhul va fi disponibil, şi anume, după proslăvirea lui Isus, referirea la Ziua Cincizecimii este cât se poate de clară. Când Duhul Sfânt Se va coborît nu numai peste ei, ci şi în ei, el Se va revărsa în exterior, prin darurile Lui, aşa încât prezenţa Lui va fi vizibilă.

Cea mai semnificativă învăţătură cu privire la Duhul Sfânt din Noul Testament se găseşte în capitolele 14-16 din Evanghelia după Ioan. Aici Duhul este prezentat ca înlocuitor al lui Isus pe pământ, cu menirea de a-i asista pe ucenici în misiunea lor: „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac ” (Ioan 14:16).

Termenul grecesc Paracletos (în rom. Paraclet) pe care îl utilizează Ioan pentru Duhul Sfânt înseamnă „cel care este chemat alături” şi poate fi tradus prin mângâietor, avo­cat, sfetnic, patron, mijlocitor, unul care vine în ajutor, unul care încurajază în încercări.

Spre deosebire de Hristos care trebuia să plece la Tatăl, misiunea Lui pe Pământ fiind de scurtă durată, Paracletul va rămâne cu ucenicii „în veac”. Promisiunea este făcută nu numai generaţiei de ucenici căreia i se adresa Isus, ci tuturor generaţiilor de credincioşi, pe întreaga durată a perioadei Bisericii dintre Cincizecime şi Parousia.

Un alt nume folosit de Isus pentru Duhul Sfânt este „Duhul adevărului” (Ioan 14:17; 15:26; 16:13), de fiecare dată utilizat în asociere cu prima denumire, Paracletul. Ca Duh al adevărului, Duhul Sfânt va învăţa pe ucenici toate lucrurile, le va aduce aminte de ceea ce le-a spus Isus (Ioan 14:26), îi va călăuzi în tot adevărul (16:13) şi le va descoperi lucrurile lui Hristos (16:15). Dacă misiunea lui Isus a fost aceea de a descoperi adevărurile lui Dumnezeu şi de a-L glorifica pe Dumnezeu Tatăl, misiunea Duhului este aceea de a-L glorifica pe Isus şi a descoperi lucrurile Sale Bisericii. Nu este de mirare cum primii ucenici, ca oameni simpli, au putut propovădui Evanghelia cu atâta claritate şi deseori făcând referire la spusele Mântuitorului. Reuşita activităţii lor kerigmatice se datorează Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, care i-a însoţit pe apostoli în predicare nu numai în sensul harismei, a ungerii, ci şi inspirându-i şi descoperindu-le tainele dumnezeieşti. în acelaşi fel se explică şi ortodoxia învăţăturilor apostolilor şi caracterul infailibil al Noului Testament.

Duhul promis la înălţarea lui Hristos. îndrăzneala şi înţelepciunea de care vor avea nevoie aceşti cei dintâi propovăduitori ai Evangheliei atunci când li se va cere socoteală de credinţa lor le vor fi asigurate numai de către Duhul Sfânt care este sursa de putere şi de înţelepciune. Aceasta este explicaţia pentru care Isus nu le dă voie ucenicilor să-şi înceapă misiunea înainte de a fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). în acest context misionar, Isus le promite ucenicilor că nu peste mult timp le va trimite „făgăduinţa Tatălui”, un sinonim pentru Duhul Sfânt, şi că primindu-L, vor fi „îmbrăcaţi cu putere de sus” (v. 49).

Dacă prima sintagmă „făgăduinţa Tatălui” se referă clar la Duhul Sfânt Cel promis de către Dumnezeu Tatăl prin profeţii din vechime (Isa. 44:3; Ioel 2:28-29), cea de-a doua -„putere de sus” – face referire la unul din efectele primirii Duhului de către ucenici. în mod similar, când, în a doua sa carte, Luca repetă promisiunea făcută de Isus, el foloseşte termenul „putere” nu pentru Duhul Sfânt, ci doar pentru efectele Lui: „Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi … ” (Fapte 1:8). De altfel, Luca nici nu confundă niciodată pneuma cu dunamis, dar nici nu le disociază în aşa fel încât dunamis (puterea) să devină o entitate impersonală, ruptă de Persoana Duhului sau de Persoana Fiului. Şi acolo unde cei doi termeni sunt gramatical separaţi printr-o conjuncţie copulativă – „Duhul Sfânt şi putere” (Fapte 10:38) – ei trebuie luaţi împreună ca o referire la „puterea Duhului Sfânt”.

Întrucât promisiunea Duhului apare aici într-un context misionar, ca de altfel şi în Fapte 1:8, începe să se contureze perspectiva lui Luca asupra rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Pentru Luca, Duhul Sfânt este, prin efectele Lui, puterea de misiune a apostolilor şi a întregii Biserici. Marea însărcinare pe care a dat-o Domnul apostolilor înseamnă mai mult decât a credita pe cineva cu o misiune; înseamnă a trimite şi a împuternici, împreună. Normal este ca atât trimiterea cât şi împuternicirea să aibă loc simultan, ca în cazul apostolului Pavel: el îşi primeşte însărcinarea de la Domnul (Fapte 9:15; 22:15; 26:17,18) şi este împuternicit imediat cu Duhul Sfânt (9:17). în cazul celor doisprezece apostoli, cele două elemente ale însărcinării, trimiterea şi împuternicirea, sunt menţionate împreună (trimiterea: 24:47,48,50; împuternicirea: 24:49), dar sunt separate în timp. Actul ridicării mâinilor peste ucenici şi rostirea binecuvântării în acest context misionar sugerează că ceea ce Luca numeşte „binecuvântare” a fost, de fapt, ceremonia de trimitere a primilor misionari. Cu toate că ucenicii sunt trimişi deja, ei trebuie să aştepte în Ierusalim până la Cincizecime, când, prin împuternicirea pe care aveau să o primească. însărcinarea lor avea să se întregească.

http://www.crestinul.ro/duhull.htm

Orchestra Maranata Vulcan – De trăiești cu Domnul tău mereu


Biserică penticostală lovită de fulger în ajunul Rusaliilor – Pomperii miliatri au intervenit…


Avatarul lui rodiagnus dei - english + romanian blog

FOTO Vocea Transilvaniei FOTO Vocea Transilvaniei

E o minune ca numai acoperisul s-a facut scrum…

Vocea Transilvaniei (MEDIAFAX):

Un incendiu a izbucnit, sâmbătă dimineaţa, la biserica penticostală din localitatea suceveană Dănila. Lăcaşul de cult a fost lovit de un fulger, pompierii reuşind să stingă rapid focul care afectase acoperişul, transmite corespondentul MEDIAFAX.

PURTĂTORUL DE CUVÂNT AL ISU SUCEAVA, ALIN GĂLEATĂ, A DECLARAT CORESPONDENTULUI MEDIAFAX CĂ UN INCENDIU A IZBUCNIT, SÂMBĂTĂ DIMINEAŢA, LA BISERICA PENTICOSTALĂ DIN LOCALITATEA DĂNILA, EL PRECIZÂND CĂ ACEASTA A FOST LOVITĂ DE UN FULGER.

Pomperii miliatri au intervenit rapid cu trei autospeciale şi o autoplatformă şi au reuşit să stingă incendiul care a afectat circa 10 metri pătraţi din acoperiş.

SURSA – http://www.voceatransilvaniei.ro/biserica-lovita-de-fulger-ajunul-rusaliilor/

Vezi articolul original

Duhul Sfânt şi naşterea din nou


Ca şi în Vechiul Testament, mai multe pasaje din Noul Testament îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agent al regenerării. Dar activitatea Duhului Sfânt în viaţa unei persoane începe înainte de regenerarea acesteia. Unii autori susţin că prima lucrare a Duhului Sfânt în viaţa unui credincios este pocăinţa, urmată de naşterea din nou, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Trebuie precizat însă că nu există o bază biblică pentru afirmaţia că pocăinţa este lucrarea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, există puternice argumente biblice prin care se poate susţine că pocăinţa este responsabilitatea exclusivă a omului. Singura activitate soteriologică a Duhului înainte de naşterea din nou este dovedirea vinovăţiei lumii, respectiv, a omului. Isus le spune ucenicilor că, atunci când va veni Paracletul, „El va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (Ioan 16:8). Verbul folosit aici de apostolul Ioan (elegchein)poate fi tradus atât prin „a dovedi pe cineva vinovat” cât şi „a convinge pe cineva de vinovăţie „. Aşadar, grupul de cuvinte „va dovedi lumea vinovată …” din traducerea Cornilescu, deşi corect tradus, poate fi înlocuit pentru nuanţare cu „va convinge lumea că este vinovată …” Pocăinţa nu este menţionată în acest text, iar în restul Noului Testament unde este menţionată ea este ori poruncită (Mat. 3:2,11; 4:17; Marcu 1:15; Fapte 2:38; 3:19; 8:22; 17:30; 26:20; Rom. 2:4; cf. Luca 24:47; Fapte 20:21), ori prezentată ca o responsabilitate a omului (Mat. 11:20; 21:32; Marcu 6:12; Lc 5:32; 13:3, 5; 15:7; 16:30; 2 Pet. 3:9; cf. Tit 2:11,12).

Există doar trei pasaje biblice unde găsim într-adevăr afirmaţia că Dumnezeu dă pocăinţa lui Israel (Fapte 5:31), Neamurilor (Fapte 11:18) şi celor potrivnici (2 Tim. 2:25). Dar printre multele sensuri ale verbului „a da” (didâmi), folosit în aceste pasaje, este şi acela de „a permite”, „a lăsa”, „a da posibilitatea”. Având în vedere faptul că, în propovăduirea lor, apostolii au fost atât de categorici arătând că pocăinţa este responsabilitatea omului, poruncind chiar pocăinţa prin autoritatea pe care au avut-o de la Duhul Sfânt, nu putem înţelege verbul „a da” în aceste versete decât cu sensul de „a permite”, „a da posibilitatea”. Aşadar, în aceste pasaje, Luca şi Pavel nu spun altceva decât că Dumnezeu dă lui Israel, Neamurilor şi celor potrivnici posibilitatea să se pocăiască.

Dumnezeu nu dă nimănui pocăinţa în sensul că îl forţează pe om să se pocăiască. Pocăinţa, repetăm, este responsabilitatea exclusivă a omului. Ceea ce face Duhul Sfânt este ca, într-o etapă premergătoare pocăinţei, să-i arate omului starea sa de păcat şi, astfel, să-1 ajute să realizeze nevoia de pocăinţă. Dacă am susţine că Duhul îi dă unuia pocăinţa, în sensul de a o stârni, atunci am transfera responsabilitatea pocăinţei de pe om pe Duhul Sfânt şi am fi obligaţi să acceptăm doctrina predestinării. în actul mântuirii, Dumnezeu şi omul acţionează alternativ, fiecare în baza acţiunii precedente întreprinse de celălalt. Iniţiativa o are, însă, Dumnezeu şi, de aceea, toate acţiunile care conduc la mântuire, atât acţiunile omului cât şi cele ale lui Dumnezeu, sunt expresii ale harului lui Dumnezeu. Elementele procesului de convertire şi mântuire (ordo salutis) a unui om sunt următoarele:

 

1) Dumnezeu: predicarea Evangheliei şi, prin ea, dovedirea lumii ca fiind păcătoasă;

2) Omul: credinţa şi pocăinţa;

3) Dumnezeu (Duhul Sfânt): naşterea din nou;

4) Omul: mărturisirea credinţei în botezul în apă;

5) Dumnezeu: botezul cu Duhul Sfânt (adică umplerea/împuternicirea cu Duhul Sfânt);   

   6) Omul asistat de Duhul Sfânt: sfinţirea.

 

Naşterea din nou în Evanghelia după Ioan. Prima expunere a învăţăturii cu privire la naşterea din nou în Noul Testament se găseşte în Evanghelia după Ioan, ca parte a dialogului dintre Isus şi Nicodim (Ioan 3:1-21). Subiectul principal al conversaţiei este legat de condiţiile care trebuie îndeplinite pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. O primă afirmaţie pe care o face Isus este: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu ” (3:3). întrucât „naşterea din nou” a fost înţeleasă de Nicodim ca o referire la naşterea fizică, Isus repetă ideea, formulând-o însă diferit, astfel încât interlocutorul Său să înţeleagă: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu ” (3:5). O primă observaţie care poate fi făcută este că Ioan identifică naştereadin nou sau de sus cu naşterea din apă şi din Duh. Singura sursă, cauză şi origine a „naşterii de sus” este Duhul Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate acţiona asupra duhului omului, lucrarea fiind în întregime opera lui Dumnezeu. Nici un act fizic săvârşit de vreun om nu poate realiza ceea ce face Duhul lui Dumnezeu. Naşterea din nou începe cu „zămislirea”, ca să ne exprimăm aşa, când Duhul lui Dumnezeu îl convinge pe om de păcat. Apoi, în baza pocăinţei omului, începe procesul de regenerare, de creare a unui om nou (comparabil cu „formarea intrauterină” a plodului). Punctul terminus al acestui proces de creare a omului nou, proces care poate fi mai scurt sau mai de durată, este cunoscut ca „naşterea din nou” sau „naşterea de sus” şi coincide, de regulă, cu botezul în apă. Chiar dacă lucrarea Duhului a început în viaţa omului mai înainte, prin acea „zămislire” şi „formare”, Duhul îl „naşte din nou” pe credincios numai în momentul în care acesta îşi exprimă credinţa în Dumnezeu şi în Isus Hristos ca Mântuitor, în apa botezului. Numai atunci devine omul membru al Trupului lui Hristos – Biserica.

O altă precizare foarte importantă este că Duhul nu produce naşterea din nou datorită ritualului pe care-l înfăptuieşte credinciosul; aceasta are loc datorită credinţei pe care credinciosul o mărturiseşte în apa botezului. Cu toate acestea, botezul este însă foarte important atât pentru simbolistica lui bogată cât şi pentru faptul că este cadrul stabilit de Dumnezeu în care cel convertit îşi mărturiseşte credinţa. De aceea, botezul în apă este o condiţie a mântuirii (Marcu 16:16; Fapte 2:38).

Naşterea din nou în epistolele apostolului Pavel. Unul dintre pasajele controversate din scrierile pauline cu privire la activitatea Duhului în procesul convertirii este referirea la aşa-zisul „botez al Duhului Sfânt” din 1 Corinteni 12:13: ,Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup … şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh „. Acesta este singurul loc din scrierile pauline unde apostolul foloseşte sintagma „botezat în Duhul”. La prima vedere, cuvintele apostolului Pavel par să facă referire la botezul cu Duhul Sfânt. Textul menţionează însă un botez efectuat „de către Duhul” sau „în Duhul” (ambele traduceri sunt posibile) prin care credinciosul este încorporat în Trupul lui Hristos. Adevărul foarte important pe care îl subliniază aici Pavel este faptul că fiecare credincios este primit în Trupul lui Hristos nu printr-un ritual, ci printr-o experienţă spirituală, indiferent dacă aceasta este efectuată de către Duhul sau este rezultatul faptului că credinciosul a fost „scufundat” în Duhul.

Indiferent de traducerea adoptată, este evident că Pavel se referă în acest pasaj la naşterea din nou. Nu trebuie să ne surprindă faptul că Pavel se simte liber să folosească sintagma „botezat în Duhul” cu un alt sens decât cel pe care îl găsim în scrierile lui Luca. Contactul limitat al apostolului Pavel cu tradiţia palestiniană a creştinismului, formarea lui deosebită ca fariseu, cât şi libertatea cu care foloseşte alţi „termeni tehnici” într-un mod unic (e.g. apostol, Gal. 1:19) pot explica modul distinct în care el utilizează expresia aici.

Spre deosebire de prima propoziţie a versetului unde se subliniază rolul Duhului în convertire, cea de-a doua propoziţie pare să ne poarte într-o direcţie diferită. Pe lângă faptul că creştinii din Corint au fost „botezaţi în Duhul”, ei au mai fost şi „adăpaţi” cu acelaşi Duh. Există indicii că metafora adăpării din acest verset se referă la o împuternicire de tip harismatic: Utilizarea verbului „am fost adăpaţi”, introduce ideea de umplere. Este greu de crezut că Pavel nu a făcut aluzie la daruri spirituale când a scris despre „saturarea cu Duhul”. Posedarea harismelor este un sinonim pentru umplerea cu Duhul. Printre altele, apa a fost înţeleasă ca un simbol al Duhului harismatic, în special în pasajele unde sunt descrise imagini care zugrăvesc ideea de revărsare şi saturare (cf. Ioan 4:10, 14; 7:37-39). Tocmai aceasta este conotaţia pe care o are verbul a adăpa şi cuvintele care provin din aceeaşi rădăcină (cf. Mat. 7:25 şi par.; Ioan 7:38; Apoc. 12:15; torent, revărsare). în plus, o interpretare harismatică a ultimei propoziţii din acest verset se încadrează foarte bine în contextul imediat care tratează despre darurile spirituale pe care le dă Duhul.

În concluzie, intenţia lui Pavel în 1 Corinteni 12:13 a fost aceea de a sublinia faptul că unitatea bisericii din Corint s-a bazat atât pe sursa comună a mântuirii lor („botezaţi de un singur Duh”) cât şi pe sursa comună a manifestărilor lor harismatice („adăpaţi dintr-un singur Duh”). De fapt, sursa a fost aceeaşi, întrucât Cel care a lucrat la mântuirea lor şi care le-a împărţit darurile spirituale a fost acelaşi Duh. Aşadar, în 1 Corinteni 12:13, găsim atât lucrarea lăuntrică a Duhului în convertire prin care el îi integrează pe noii convertiţi în Trupul lui Hristos, dar şi experienţa ulterioară a umplerii cu Duhul Sfânt, prin care noilor membri ai Bisericii li se dă Duhul ca un dar suplimentar. Celălalt text major din epistolele apostolului Pavel care tratează despre rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este Tit 3:5-6: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire ci, datorită îndurării Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt pe care I-a vărsat din belşug peste noi”. Dacă unii teologi interpretează acest pasaj ca o referire atât la naşterea din nou cât şi la botezul cu Duhul Sfânt, acesta din urmă fiind definit de sintagma „înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, noi susţinem că textul nu se referă decât la naşterea din nou. Traducerea corectă a textului grecesc este: „El ne-a mântuit… prin spălarea naşterii din nou şi a înnoirii, [spălare] înfăptuită de Duhul Sfânt”. Conform acestei traduceri, „naşterea din nou” şi „înnoirea” depind în egală măsură de substantivul „spălare”, iar „spălarea” este înfăptuită de Duhul Sfânt. Interpretarea face trimitere la o curăţire care este completamente spirituală (cf. 1 Cor. 6:11).

Având în vedere faptul că „naşterea din nou” şi „înnoirea” exprimă idei similare, înţelegem aceşti doi termeni ca referindu-se la două aspecte complementare ale activităţii mântuitoare a Duhului. Astfel, primul termen se referă la activitatea Duhului de regenerare (vezi „făptura cea nouă” din 2 Cor. 5:7), pe când cel de-al doilea termen se referă la reînnoirea permanentă a vieţii prin Duhul (cf. 2 Cor. 4:6; Rom. 6:4; 12:2; 8:1-17) şi poate chiar la o împărţire constantă a Duhului (cf. 1 Tes. 4:8). în dogmatică, cei doi termeni corespund regenerării şi sfinţirii (cf. 1 Cor. 6:11).

În concluzie, rolul Duhului Sfânt în naşterea din nou este subliniat cu precădere în scrierile apostolilor Ioan şi Pavel. Pneumatologia lui Luca prezintă o singură faţetă a lucrării Duhului Sfânt, şi anume, rolul Duhului de a împuternicii pe credincios pentru a-şi duce la îndeplinire mandatul de martor al Evangheliei; aspectul soteriologic al lucrării Duhului nu este deloc subliniat de acest evanghelist. Atât apostolul Pavel cât şi apostolul Ioan îl prezintă pe Duhul Sfânt ca agentul divin care, în baza lucrării mântuitoa

http://www.crestinul.ro/duhull.htm

Felix Martian – Alo ,cerul! (Poezie)