D. este un băiat foarte deștept. Are numai 15 ani. Rezervat, fără multe ifose adolescentine, băiatul citește. Se întreabă. Întreabă. Răspunde. Învață. Profesorii și l-ar dori elev. Îi place să audă orice, dar ia foc dacă în conversație e adus… Dumnezeu. Se declară ateu!
Într-una din zile, un coleg a spus clasei ceva despre atei. Atunci D. și-a încordat mușchii și cu aere de Popeye Marinarul a început să se etaleze fericit. 25 de perechi de ochi l-a pus la zid: „e tâmpit dom’ profesor!”.
– Lăsați-L. Are drept la opinie. Asta nu înseamnă că și dreptate.
M-am dus la banca lui.
– Tu ai tată?
– Da.
– Nu ai. Tu ești bastard, făcut din flori. Ai numai mamă! Poți să spui că nu e așa.? Tatăl tău nu există.
A început să râdă. Probabil mă credea nebun.
– Cum puteți să spuneți asta?
– Pentru că nu există!
– Glumiți… De unde știți că nu există!
– Pentru că eu nu-l cunosc. Și dacă eu nu-l cunosc tatăl tău nu există. Și dacă colega ta nu-l știe, tatăl tău nu există. Poți infirma?
– Da. Îl știu eu, mama, vecinii…
– Dar eu nu-l știu. Deci nu există. E corect, nu?
– Nuuuu…
– Ei, înțelegi. Dumnezeu pentru tine nu există pentru că nu-L cunoști. Asta înseamnă că poți să-l negi?
N-a mai avut argumente…
Le-am spus liceenilor ca tocmai de aceea o mulțime de europeni se declară non-religioși. Pentru că nu știu nimic despre Dumnezeu. Și când nu ști nimic despre un papuaș, groenlandez sau boșiman din inima Africii spui că nu există. Unii vor să demonstreze că nu există. Dar ca să mai și lupți împotriva a ceva ce nu există e cea mai mare prostie. „Și dacă în sala de clasă nu e niciun duh iesit din lampa lui Aladin, ce rost ar avea să scot sabia să-l provoc la duel?”
– E nebunie, a strigat unul.
– Exact asta spune Biblia: „Nebunul spune în inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalm 14:1) Și nu trebuie neapărat să fie internat la Socola…
