Autor: Biserica Maranata Vulcan

Amvonul nu e lumina reflectoarelor, ci umbra crucii de la Golgota. La el nu urci, te cobori. Dumnezeu e deja acolo…

Nu e o tribună pentru apărarea doctrinelor personale, ci pentru Evanghelia lui Hristos! Duşmanul nostru nu e altă denominaţiune, ci denominaţionalismul.
Amvonul nu e folosit pentru bici, ci pentru mângâiere. Nu răneşte, unge. Nu ucide, dă viaţă. Nu spălaţi fraţii doar cu duşuri reci! 100 % vor răci.

Nu e gheţărie, ci vulcan de foc mistuitor. Nu naşte stalactite, ci chibrite. Există amvoane care produc căldură numai puse pe foc! Încercaţi şi varianta asta…

Amvonul nu e locul în care oamenii se bucură când urci, apoi abia aşteaptă să cobori. Nu e locul în care cu greu eşti convins să „fi la cuvânt”, apoi biserica nu mai poate să te dea jos. Unora, microfonul li se lipeşte de mână.

Nu e inspiraţie. E transpiraţie. Dar focul Duhului Sfânt nu vine peste cuiburi de cartofi.

Amvonul nu ne lasă flămânzi. Nu pleci acasă cu burta goală. Altfel cel ce s-a suit, e un bucătar nechibzuit. Nu uitaţi: la predică, şi oile şi girafele trebuie să ajungă la hrană. Dar mai ales să sature înfometaţii…

Nu bate apa în piuă, ci cuie în cap. Trebuie să iasă pe partea cealaltă. Numai aşa nu le poate scote diavolul.

Amvonul nu omoară timpul, îl câştigă. Nu plictiseşte, ci înviorează. Dar nu cu scene de show. Slujba predicatorului nu e să-i distreze pe oameni. Mântuiţi sufletele, nu le oferiţi sirop!

Citeste si o poezie scrisa dupa un vis de noapte aici –  Amvonul – Dionisie Giuchici

si Fereastra-amvon din celula

https://rodiagnusdei.wordpress.com

Când amvoanele sunt “varză”, în biserici este “moartea-n oală.” Fenomenul “morții în oală” este tot mai frecvent în adunările evanghelice. Apatia în rândul membrilor bisericilor este tot mai răspândită, dar, din păcate, de prea multe ori, sursa acesteia sunt amvoanele. De acolo se transmite viață sau moarte. În vremea lui Elisei era foamete mare în țara lui Israel, inclusiv în Seminarul Teologic condus de Elisei. Unul din studenți a mers pe câmp și a cules niște dovleci sălbatici, i-a taiat și i-a aruncat în oala cu ciorbă.

Foarte interesant, studentul acesta habar nu avea ce le-a oferit oamenilor, nu știa cât de toxică este mâncarea lui. De fapt “curcubetele” acelea sălbatice erau otrăvite, iar cei care mâncau din ele erau in pericol de moarte. Când și-au dat seama de pericol, studenții au început să strige: “Moartea este in oală” și n-au mai mâncat din ciorba aceea. A fost nevoie de intervenția “omului lui Dumnezeu” pentru a drege ciorba otrăvită și pentru a oferi hrană studenților din Seminar.

Modul în care omul lui Dumnezeu intervine și rezolvă problema este extrem de provocator pentru noi. A aruncat făină în oală și nu mai era nimic otravitor în ciorba aceea. Mărturisesc că nu știu prea multe despre efectele terapeutice ale făinii și nici nu-mi plac spiritualizările, dar am văzut în această povestire o imagine a bisericilor de azi. Deși este foame după Cuvânt, nu pot să nu mă întreb ce se întâplă, totuși, cu amvoanele noastre? Oare nu ne-am prins că oamenii s-au cam săturat de ciorbe lungi cu verdețuri sălbatice? Câte “curcubete” necunoscute le mai oferim oamenilor? Oare auzim strigătul lor disperat…”moartea este în oală!”

Cred că e periculos să producem indigestie credincioșilor oferindu-le ciorbă fără făină. Nu știu exact ce înțeles spiritual are făina, dar cred că are legătură cu viața. Cred că ciorba fără făină de la Seminarul lui Elisei este reprezentativă pentru predicile fără viață, fără Cuvânt și fără puterea Duhului Sfânt. Predicarea Cuvântului și lucrarea Duhului vor readuce viață, entuziasm și pasiune în bisericile unde s-a instalat “moartea-n oală.” Omule a lui Dumnezeu, “făina” e la tine…nu lăsa pe nimeni să dea oamenilor “ciorbă otrăvită!” Oamenii au nevoie de viață…!

Pastor Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Matei 27:46

Vrem sau nu vrem Dumnezeu ne-a creat şi ca fiinţe spirituale şi acel „i-a suflat în nări suflare de viaţă” ne face ca toată viaţa (dar şi după aceea) şi simţim nevoia părtăşiei şi legăturii cu El. Mulţi oameni nu înţeleg de ce se simt singuri când au toate condiţiile să nu fie, de ce se simt abandonaţi când au familia alături, de ce au senzaţia că mai trebuie ceva atunci când au de toate şi puţini realizează că au nevoie de relaţie cu Dumnezeu.

Singurătatea spirituală are măcar două variante majore.

Prima e singurătatea celor care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Aici e vorba de oamenii care nu au auzit niciodată despre Dumnezeu, despre dragostea Sa, despre jertfa mântuitoare şi de nevoia omului de a interacţiona cu El. Acei  oameni se simt singuri în profunzimea fiinţei lor şi nu îşi explică acea singurătate.

Dar tot la această categorie se încadrează şi cei care au auzit despre Dumnezeu şi refuză o relaţie cu El, refuză să creadă fie din cauza urii fie din cauza indiferenţei sau a nepăsării. Astfel de oameni simt singurătatea dar nici nu prea au curajul să o declare. Îndrăznesc să afirm că din punct de vedere spiritual omul va fi însoţit mereu de cineva, nu poate să fie singur, singur. Ori Dumnezeu ori o altă prezenţă îl va însoţi.

În realitate singurătatea asta simţită de oamenii care nu îl au pe Dumnezeu în viaţa lor e cât se poate de reală pentru că am fost creaţi cu nevoia unei astfel de relaţii. Eclesiastul 3:11 spune:  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. Am fost programaţi dacă vreţi cu „gândul veşniciei” de aceea se explică şi de ce unii oameni discută despre un Dumnezeu şi chiar caută un dumnezeu iar dacă nu îl găsesc îşi fac unul. Exemplul poporului Israel în pustie e grăitor în acest sens, exemplul popoarelor din vremea bibilică e suficient ca să nu mai spunem setea cu care oamenii cred în tot felul de zeităţi, horoscoape şi superstiţii şi astăzi. Toate pornesc de la singurătatea spirituală pe care o resimt.

A doua e singurătatea celor care îl cunosc şi au o relaţie personală cu Dumnezeu. Ca în orice relaţie şi în relaţia cu Dumnezeu nu e suficientă „legalizarea” relaţiei, ea trebuie păstrată şi întreţinută. Nu e „cinstit” să te aştepţi la o relaţie bună dacă nu investeşti nimic în ea sau dacă aştepţi ca doar celălalt „să facă” în acea relaţie. Relaţia cu Dumnezeu trebuie „cultivată” şi „întreţinută” şi neimplicarea în această relaţie dă sentimentul de singurătate. Iată câteva situaţii în care omul cunoscător de Dumnezeu se simte singur spiritual.

Când nu are timp de relaţia cu Dumnezeu. Viaţa aşa cum e ea acum ar vrea să ne consume tot timpul doar pe lucruri pământeşti, materiale şi prea puţin mai avem timp de partea spirituală a vieţii noastre. De regulă lăsăm asta în seama preoţilor, păstorilor, prezbiterilor, călugărilor etc. Am vrea ca ei să ne dea „în venă cumva” porţia de energie spirituală de care avem nevoie sau „porţia de Dumnezeu” şi suntem tare supăraţi când aceştia nu fac asta.

În realitate relaţia cu Dumnezeu e problema noastră personală şi nici un alt om nu poate face ceva pentru noi în relaţia cu Dumnezeu. Nu este nici un alt mijlocitor între om şi Dumnezeu în afară de Isus Hristos. Oricât am vrea să lăsăm pe alţii problema asta ea ne revine nouă şi va trebui să „ne facem partea” dacă vrem să nu ne mai simţim singuri spiritual.

Când nu are credinţă sau are o credinţă slabă. Omul care nu se încrede în Dumnezeu este dus de valuri pe marea vieţii în toate direcţiile şi când te afli pe marea învolburată, când cerul vieţii e întunecat, când corabia trosneşte toată e nevoie de credinţă ca să simţi prezenţa lui Dumnezeu, ca să simţi părtăşia lui Dumnezeu. Ucenicii s-au simţit singuri şi abandonaţi cu Domnul Isus în corabie. Şi noi adesea îl avem pe Domnul Isus în corabia vieţii dar nu avem şi încredinţarea că El e cu noi. Pentru mulţi Isus e doar un bagaj din corabie nu un Dumnezeu puternic.

Când este atacat spiritual. Bătăliile spirituale sunt o constantă a vieţii noastre şi în astfel de momente de maximă consumare spirituală avem nevoie de prezenţa lui Dumnezeu în totalitate pentru că Satan va căuta să ne doboare. Uneori Dumnezeu pare să lipsească de acolo dar în realitate El este mai prezent ca niciodată. Domnul Isus rosteşte propoziţia citată la început dar Dumnezeu spune scriptura că „era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” la fel şi Ilie era ascuns pe motiv că: „Eu singur am rămas din proorocii Domnului” şi în realitate Dumnezeu avea mulţi oameni pregătiţi.

Singurătatea spirituală este o provocare pentru oameni fie că îl au pe Dumnezeu în viaţa lor fie că nu îl au. Oamenii au nevoie de Dumnezeu şi de prezenţa Sa şi orice „lipsă” a lui Dumnezeu din viaţa noastră ne va fi semnalată fie că conştientizăm „sursa acestei singurătăţi” fie că  nu.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/