Autor: Biserica Maranata Vulcan

Plăcerea personală, nu a fost niciodată așa de importantă ca astăzi. Întotdeauna oamenii au tânjit să facă, să dețină, să creadă, doar ceea ce le place, dar astăzi, mai mult ca niciodată, se pare că au posibilitatea să realizeze acest deziderat. Mai mult, ceea ce este neplăcut în optica oamenilor, nu este bun și trebuie eliminat sau pus deoparte. Se consideră, conștient sau nu, că mintea noastră umană e singura autoritate de decizie, în privința a ce este bine și ce nu, criteriile noastre sunt cele care trebuie să clasifice lucrurile, situațiile, stările, comportamentele dacă sunt bune sau nu.

Așa se face că, aceste criterii subiective ale maselor, se modifică destul de ușor, de către cine are instrumentele necesare, și masele cred ușor că un rău este bun sau că, un bun este rău.  Ceea ce spune Scriptura devine dintr-o dată clar, oamenii vor spune răului bine și binelui rău, luminii întuneric și întunericului lumină și dau amărăciune în loc de dulceață și dulceață în loc de amărăciune.

Provocarea mare o au creștinii, în toată situația asta. Adică eu și tu, care pretindem că suntem luminați de Dumnezeu și călăuziți de Duhul Sfânt. Cât de mult facem noi, doar ceea ce ne place și cât de dispuși suntem să facem sau să acceptăm și ceea ce nu ne place? Cât de mult criteriul „plăcere” cântărește în luarea deciziilor și în acționarea noastră?

Oamenii încearcă să elimine tot ce nu le place, e o tendință destul de naturală ași zice. Din fire „nu ne place, ce nu ne place”, însă nu tot ce este mai puțin plăcut sau neplăcut este rău și trebuie eliminat sau îndepărtat. De exemplu, marea majoritatea a leacurilor presupun și durere sau neplăcere și totuși trebuie să le luăm pentru a ne face sănătoși. Sau, marea majoritate a locurilor de muncă necesită un efort fizic sau intelectuale mare, și totuși trebuie să muncim. Spiritual, marea majoritate a situațiilor în care Scriptura ne vorbește, sunt dure și totuși trebuie să ascultăm.

Riscul este iar prevăzut se Scriptură, pentru credincioșii pe care plăcerea și confortul îi seduce „îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor”. Într-o asemenea fază, credincioșii nu mai suportă cuvântul care îi mustră, consideră că trebuie înlocuit pastorul care predică prea dur și în cele mai multe cazuri, pentru că prin cititul în Scriptură se simt mustrați, lasă deoparte treptat această activitate. Așa se face că plăcerea crește așa de mult, încât intervine scârba, greața. Nu? Orice lucru în exces este rău: mierea, medicamentele, odihna, cititul, televizorul, mersul etc.

Cineva mă întreba acum câteva săptămâni, dacă îmi place tot ceea ce fac și i-am răspuns direct că NU. Nu îmi place tot ceea ce fac ca om, nici lucrările spirituale pe care le fac, nu îmi sunt toate plăcute, unele din ele le fac doar pentru că trebuie, pentru că Dumnezeu îmi spune să le fac. Nu plăcerea mea e criteriul, deși sunt om și caut și eu măcar câte puțină plăcere ca și orice alt om. Nu trebuie să ne placă tot ce facem, tot ce auzim, tot ce primim, tot ce trăim. Viața ar fi anostă, fără sens și nu am mai simți plăcerea pentru nimic altceva.

În goana după plăcere și doar după ea, mulți soți pleacă de la soțiile lor la femei care le oferă plăcere și care arată mai bine, multe soții pleacă din același motiv. În goana după plăcere, creștinii fac compromis cu materialismul, confortul, lenea, bârfa etc. În goana după plăcere, oamenii ajung să simtă doar neplăcere, pentru că standardele cresc mereu. Asta e cauza pentru care alcoolul, tutunul, drogurile, pornografia, consumerismul, sexul și alte lucruri sau situații generatoare de adrenalină se consumă cu așa mare succes și în așa de mari cantități. De asta sucurile făcute din amestec de apă și praf sunt mai consumate și mai apreciate decât cele naturale, de asta mâncarea artificială e mai vândută decât cea naturală, de asta femeile pun silicoane, se machiază și se vopsesc din ce în ce mai strident și mai țipător, de asta se fac case tot mai mari, se cumpără mașini tot mai scumpe. De asta căsniciile durează tot mai puțin și bisericile se rup din ce în ce mai repede.

Am ajuns să trăim doar pentru plăcere și când facem asta satisfacem firea. Un om care trăiește în fire, nu are cum experimenta viața spirituală. Ne plângem că „nu îl simțim pe Dumnezeu” dar îl căutăm în plăcerile lumești, în care El nu locuiește.

Iată câteva întrebări la care am meditat în ultima vreme și la care cu timpul o să încerc să scriu câteva cuvinte:

De ce mâncăm? De plăcere sau de necesitate? De ce muncim? De plăcere sau de necesitate? De ce suntem altruişti? De plăcere sau de necesitate? De ce iubim? Ca să ne placă sau ca să oferim plăcere? De ce citim Scriptura? Ca să ne placă sau ca să ne pocăim? De ce mergem la biserică? Ca să ne placă sau pentru că trebuie?

Uneori suntem obsedați de plăcere. Asta ne face să denaturăm conceptul de familie, cel de biserică, cel de relația cu Dumnezeu. Uneori vrem plăcerea de a îl simți pe Dumnezeu și ajungem în extreme urâte de tot. Căutăm plăcerea în muzica creștină și o denaturăm rău de tot. Căutăm plăcerea în predici și pentru asta schimbăm păstorii „ca pe șosete”. Pentru ce trăim oare? Pentru plăcerile de o clipă ale vieții pământești? Sau avem un scop mai înalt? Da tânjim după plăcere dar această plăcere nu cumva ne guvernează viața? Nu cumva ne stăpânește?

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/

Ieri, lucrând „cot la cot” cu Ana, soția mea, ne-am apucat la discuție, că gura tot stătea de pomană, despre rodire și modul în care noi credincioșii o înțelegem. Recunosc că scânteia a dat-o altcineva, care ne-a întrebat acum câteva zile „ce fac eu dacă nu am adus nici un rod pentru Domnul?” De aici au curs versete și discuții interesante, despre modul în care credincioșii văd lucrarea de rodire și am observat multe greșeli pe care le facem.

Noi oamenii, credem greșit, că putem convinge un om să îl urmeze pe Dumnezeu și credem că, acesta este rodul care ni se cere. Nu toți, dar vă asigur că cei mai mulți asta cred. Credem că trebuie să ne forțăm, să ne stoarcem ca să vină cineva la biserică și să se boteze, după care ne simțim liniștiți sau chiar mândri că am adus „un rod”. Acum ceva timp, o soră m-a abordat după un mesaj și mi-a declarat cu o apreciere consistentă față de roadele ei că: „Mulțumesc Domnului că i-am putut aduce ca jertfă trei roade.” La momentul acela remarca mi-a trecut fără prea mari emoții pe la urechi, dar acum, am realizat că e un fel de curent prin biserici și că, oamenii cred, că pot convinge pe cineva să îl urmeze pe Hristos. Mai mult, pastorii provoacă și uneori chiar sunt agresivi în asta, oamenii să aducă roade. Îi forțează pe „enoriași” să aducă oameni la evanghelizări, cum că, acei oameni, vor fi roadele lor.

Îndrăznesc să cred că acest stil de abordare este o erezie. Să crezi că poți mântui pe careva sau dacă nu crezi asta, să crezi că poți tu convinge pe careva să se predea Domnului. Păi lucrarea de mântuire e 100% a Mântuitorului, iar cea de convingere e a Duhului Sfânt. Să pretind că eu am adus „acel rod” ar fi chiar hulă. Asumarea identității sau acțiunilor unei persoane din Trinitate, e hulă.

Ciudat tare este că, oamenii se bat să rodească astfel, dar ce pom e acela cu un singur rod, dacă situația stă așa? Sau, câte roate poate aduce un om? Va fi un pom rodnic sau? De ce interpretăm așa și nu vedem pasajul care ne vorbește despre Roada Duhului? Sunt acolo câteva aspecte menționate, care ar trebui să fie roada vieții trăite în Hristos: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Nu vi se pare că aceste roade sunt cele cerute?

Bine, bine, vor spune unii, dar cum facem cu chemarea oamenilor la pocăință? Dragii mei, Pavel îi spune lui Tit în scrisoarea pe care i-o trimite „trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice, şi să nu stea neroditori.” Dacă înțeleg corect textul, roada în acest caz, înseamnă implicarea în viața altora prin ceea ce poate face omul. Implicarea practică în viața comunității înseamnă rodire.

Celor din Colose li se scrie printre altele „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune” și tot lui Tit, Pavel îi scrie „vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru oameni!”

Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că un pom cu roade, nu va agăța cu spinii pe cineva ca să îl atragă la el. Oamenii vor veni natural spre sursa de roade și vor fugi de spini și mărăcini. Un măr plin de rod, nu strigă după noi să îi mâncăm roadele, pur și simplu, ne este natural să ne ducem să mâncăm din el. Chemarea lui e făcută de rodul lui, nu de gura lui. Nu știu în ce măsură omul care mănâncă din măr e rodul sau fructele copacului sunt rodul de care omul se bucură și mulțumește lui Dumnezeu.

Când focalizarea noastră devine a aduce oameni la biserică, avem o problemă fundamental eronată. Zilele trecute păstorul meu îmi spunea cu încântare despre un curs prin care oamenii să învețe să aducă pe alții la biserică. I-am spus că nu împărtășesc aceeași viziune și a fost surprins. Îmi mențin opinia că, fără să ne implicăm în societate vizibil și consistent, nu avem legitimitatea să îi chemăm la biserică, la evanghelizare pe oameni. Oamenii nu sunt și nu vor fi rodul nostru, chiar dacă Scriptura vorbește despre „Epenet, prea iubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.” Sau „Stefana; ştiţi că ea este cel dintâi rod al Ahaiei.” Acolo se vorbește de altceva, nu sunt rodul lui Pavel, ei sunt cele dintâi suflete ale acelor regiuni.

Roadele noastre nu sunt pentru beneficiul lui Dumnezeu, ci pentru beneficiul oamenilor. Pavel ne lămurește aspectul acesta în scrisoarea trimisă celor din Roma „Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.” Iar versetul citat mai sus, fragment din scrisoare sa pentru Tit, spune că roada „este este bine şi de folos pentru oameni!” Roadele noastre deși le facem pentru că natura noastră s-a schimbat ele sunt în beneficiul oamenilor nu al Domnului. Oamenii din jurul nostru „vor mânca din ele” iar Domnul va fi lăudat pentru asta. Cât despre a aduce ca roade oameni… lasă-l să mănânce rod din tine, răspândește mireasma, lasă-l să guste din tine să vadă „că bun este Domnul” și așa va deveni rod al cerului. Nu adus de tine, nu rodul tău, ci rodul lui Hristos care trăiește și rodește în tine.

Deși risc să fiu împroșcat cu pietre, fac apel la voi, să nu îndrăzniți să chemați pe cineva la evanghelizări, dacă nu au putut mânca din roadele voastre, dacă nu a beneficiat de ele. E ilegal dragii mei. Dacă privim la Domnul Isus vedem clar, că oamenii sunt atrași  spre Cuvântul Său pentru că El le împlinea anumite nevoi. Acesta a fost fundamentul pe care predicile sale se așezau și rodeau. Nu chemați la evanghelizări oameni care nu au gustat pe Domnul din voi, e doar prozelitism. Hai să rodim roade vrednice de pocăința noastră și sunt sigur că oamenii vor fi tentați să guste că bun este Domnul.

Sursa: http://www.filedinjurnal.ro/