Când a venit la consiliere, Daniela era cu ochii roşii şi faţa umflată de plâns. Băiatul care promisese că ea este unica femeie din lume pe care o va iubi, a găsit o altă femeie unică şi a şters cu buretele relaţia lor de 3 ani de până atunci. Daniela plângea întruna de 2 săptămâni şi cei din familie erau îngrijoraţi tare. Mulţi clienţi au plâns în cabinetul de consiliere dar ca fata asta niciunul, pur şi simplu nu se putea opri. Drama ei era aşa de intensă încât nu mai putea emite judecăţi, nu te puteai înţelege cu ea. Tot, absolut tot din fiinţa ei era legat de „prietenul ei” şi nu aveai cum să atingi ceva şi să nu fie rană acolo. În astfel de cazuri, consilierul tace şi lasă omul să se descarce încercând să empatizezi cât mai vizibil dar fiind atent să nu amplifice dramatismul situaţiei.

După a doua şedinţă am aflat cea mai mare întrebare a Danielei „Ce o să fac eu fără Vlad?” şi legat de ea celelalte inevitabile: „Cu ce am greşit?”, „De ce mă bate aşa de tare Dumnezeu?”, „Când se va termina suferinţa?” etc. Daniela îşi plângea de milă în hohote şi asta nu era prefăcătorie sau teatru ci o suferinţă reală. În minte îmi persista un citat interesant, dar cum să îl spui în asemenea momente: „Suferă oamenii pe front. Suferă în închisori şi în lagăre. Suferă de foame. Suferinţa din amor e un lux. Cella Serghi”

Dragii mei, viaţa asta e prin definiţie un timp în care suferim mult. Uneori suferinţele sunt din cauza noastră, din cauza deciziilor, faptelor sau atitudinilor noastre iar alteori suferim fără să avem vreo vină. Suferinţa e ceea ce omul a ales când a decis să nu asculte de Dumnezeu. Să te aştepţi să treci prin viaţă fără suferinţă este o „fantezie”. Să speri că vei suferi mult mai puţin decât ceilalţi fără să faci nimic pentru a preveni e iar utopic. Viaţa îşi are „doza” ei de suferinţă şi suferinţa este o realitate. Unii au suferinţe fizice, boli, accidente, handicapuri, alţii suferă în relaţii, pe alţii îi vedem suferind din cauză că mintea lor nu poate accepta realitatea care ne înconjoară şi oricum am întoarce viaţa are suferinţă pe toate părţile.

Ce putem face cu suferinţa dacă ea tot există? Iată câteva atitudini posibile:

Să fugi de suferinţă. Da, există oameni care fug de suferinţă de le scapără picioarele. E adevărat că toţi o evităm, dar unii pur şi simplu gonesc prin viaţă sperând că suferinţa nu îi va atinge. Baiul e că şi suferinţa goneşte tare şi când te ajunge… Ştiţi, când eram copii, ne mai puneam piedică unul altuia, dacă mergeam doar nu ne loveam prea tare dar dacă eram în mare viteză şi cineva ne împiedica… rănile erau mult mai mari. Cam aşa e şi cu suferinţa, fugim noi de ea cât fugim dar la viteze mari suferinţa e pe măsură.

Să-ţi plângi de milă. Ei bine, cei din această categorie cum au parte de suferinţă, cred că s-a zis cu ei. Şi cel mai probabil fiecare din noi am trecut şi prin categoria celor care fug de suferinţă şi prin categoria celor care îşi plâng de milă. Există oameni care la suferinţă se văd cei mai suferinzi dintre pământeni, cei mai loviţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai atacaţi. Oamenii aceştia dramatizează şi văd lumea doar cu ochelarii suferinţei lor. Ei nu realizează că există suferinţe mai mari decât ale lor şi dacă le spui asta nu prea contează. Ei văd lumea catastrofic prin ochelarii incidentului sau situaţiei lor.

Realiştii. Da, o altă categorie este cea a oamenilor realişti. Ei ştiu că viaţa are doza ei de suferinţă. Ei ştiu că dacă nu există şi suferinţă nu poţi să te bucuri deplin de momentele liniştite ale vieţii. Aceşti oameni sunt prevăzători şi se aşteaptă ca viaţa lor să treacă din când în când şi prin văi adânci. În acest fel, deşi îi doare, deşi suferă, ei nu sunt „devastaţi” de suferinţă. Ei reuşesc să vadă viaţa în ansamblu şi nu prin ochelarii suferinţei lor de moment. Prin atitudinea lor, realiştii fugăresc suferinţa repede şi învaţă mult din întâlnirea cu ea. Ei ştiu că plânsul de milă e o fugă de responsabilitate şi aleg să evalueze viaţa realist şi acţionează pentru a ieşi din acea zonă în măsura în care se poate.

Suferinţa este una din constantele vieţii. Cine nu acceptă asta va trăi mult mai intens durerea suferinţei. Da, şi eu mi-am plâns uneori de milă, am dramatizat, m-am dat în ceasul morţii, m-am gândit la suicid, am considerat că viaţa e TOATĂ numai suferinţă. Acum însă văd că suferinţa în viaţa mea a fost doar în episoade. Acum văd că Ana, soţia mea avea dreptate când tot spunea „Lasă Teo că asta e doar pregătirea pentru suferinţe şi mai mari”. În viaţa aceasta toţi oamenii suferă. Unii trăiesc drame majore, alţii suferă de la începutul vieţii până la sfârşitul ei fără să aibă pauze şi atunci ce pot să spun eu? Ce atitudine să am?

Aş putea fugi de suferinţă… sau să îmi ling rănile şi să îmi plâng de milă… sau mai bine… aş putea să trăiesc bucurându-mă de tot ceea ce viaţa oferă, de tot ceea ce Dumnezeu a îngăduit în viaţa mea. Tu ce vei face cu episoadele de suferinţă? Cum te vei comporta? Ce decizii vei lua când vei trece prin vale?

Scris de: Teofil Gavril – www.filedinjurnal.ro

Ai văzut vreodată oameni trişti tot timpul? Dar nemulţumiţi? Dar depresivi? Dar oameni care bârfesc non-stop? Dar oameni imaturi? Mai mult ca sigur ai văzut, poate chiar tu ai fost în unele din aceste stări. Eu de exemplu mă surprind uneori cuprins de întristare deşi sunt sănătos, am binecuvântări, copiii sunt sănătoşi (aproape), am o soţie iubitoare, pot munci şi totuşi am perioade în care tristeţea mă copleşeşte.

Acum câteva săptămâni unul din clienţii pe care îi am la consiliere a încercat să se sinucidă. Cunoştinţele sale au persistent în minte o întrebare: De ce dacă avea tot ce îşi dorea? Copiii aranjaţi, casă avea, rate nu, sănătos era, soţie gospodină, maşină, venit frumuşel etc. De ce a încercat să-şi  ia zilele? Poate e un caz extrem aşa că vă voi prezenta unul mai comun.

Marius e membru al unei biserici bune unde mulţi îşi doresc să fie membri pentru că se predică Cuvântul nealterat şi găseşti lejer hrană tare. Per ansamblu comunitatea aceea e caracterizată de credincioşie, respect, dragoste, maturizare şi chiar reuşesc să se bucure la părtăşie. Marius în schimb e nemulţumit total din cauză că fetele nemăritate nu poartă batic, din cauză că, „oamenii nu se iubesc”, din cauză că „nu se posteşte destul”, din cauză că „nu se face misiune mai mult” etc. Marius e mereu nemulţumit, e mereu contra, e mereu trist de „starea bisericii”. Poate un asemenea caz vă este mai cunoscut.

Cele mai multe din tristeţile şi supărările noastre sunt fabricate de mintea noastră şi sunt o otravă pentru fiinţa noastră. Aproape toate fricile pe care le avem sunt tot produsul minţii noastre şi nu sunt în avantajul  nostru. Toate invidiile, nemulţumirile şi criticile la adresa altora sunt o otravă a minţii noastre şi nu face deloc bine nici nouă nici celor din jurul nostru. Este posibil să fii realizat social, personal şi financiar, să ai toate motivele să fii bucuros, dar otrava să îţi anuleze bucuria şi mulţumirea.

Nu cumva te afli într-o asemenea situaţie?

Trage o linie verticală pe jumătatea unei coli de hârtie şi scrie pe o parte toate lucrurile bune din viaţa ta, da toate, şi pe partea cealaltă lipsurile şi dezavantajele. Nu te grăbi, lasă mintea să îţi ofere răspunsuri, să caute răspunsuri, continuă să scrii pe cele două liste tot ce îţi vine în minte pe parcursul întregii zile. Apoi, a doua zi dimineaţă, cu fereastra deschisă, cu o cană de ceai sau cafea în faţă, cu răcoarea dimineţii atingându-ţi faţa, citeşte lista aceea şi concluzionează care parte din ea are mai multe poziţii şi realizează cât de mult acele puţine neajunsuri fac să vezi în negru toată lista lungă de avantaje.

Un profesor, ca să dovedească negativismul din noi, a luat o coală de hârtie de scris, a făcut pe ea un punct cu stiloul şi a arătat-o studenţilor săi întrebându-i ce văd. Toţi au răspuns la fel: „Văd un punct făcut cu stiloul” apoi calm le-a explicat cum niciunul din ei nu  a văzut coala albă care era imens mai mare decât punctul desenat pe ea. Ei ripostat că „am văzut-o”  şi aşa era, o văzuseră cu toţii dar privirea le-a fost atrasă de punctul de cerneală.

Aproximativ aşa se întâmplă cu noi. În mintea noastră apare „un punct” sau mai multe pe care ne focalizăm atât de tare încât nu mai vedem restul vieţii, nu mai vedem binecuvântările, pacea, sănătatea, avantajele. Totul devine întunecat, trist, jalnic pentru că un punct de neajuns, supărare, tristeţe, apare undeva. Mintea noastră ne poate păcăli uşor şi ne poate fura bucuria, pacea, mulţumirea. Ne poate face să credem că suntem cei mai nenorociţi dintre oameni, ne face să credem uneori că nu mai merită să mai trăim, că nu mai are rost viaţa. Ştiaţi că se sinucid mai mulţi oameni care au motive să trăiască decât cei cu adevărat disperaţi? Ştiaţi că oamenii care chinuiesc luni sau ani prin spitale îşi doresc să trăiască şi cele mai multe cazuri de suicid se înregistrează din cauza unei gândiri otrăvitoare?

Ce produce mintea ta? Pe ce se focalizează? Ce îţi aduce în faţă mereu? Ce ochelari îţi pune ca să vezi viaţa? Laşi cumva mintea ta să se focalizeze pe lucruri negative? Nu uitaţi, nu tot ce gândeşte mintea noastră este în avantajul nostru şi de aceea mintea nu trebuie să fie un „ogor neprăşit” ci un loc îngrijit, din care trebuie să smulgem „buruiana” şi „orice vlăstar de amărăciune”. Nu uita că mintea ta este un „teren” care trebuie lucrat. Nu uita că nu doar casa ta trebuie curăţită şi îngrijită, nu doar trupul tău trebuie să arate bine, nu doar viaţa   ta socială trebuie aranjată ci în primul rând mintea ta. Nu lăsa să „crească buruiana acolo”

Ce alegi să vezi astăzi, punctul sau foaia albă de hârtie? Ce alegi să vezi astăzi, lipsa sau restul vieţii binecuvântate?

http://www.filedinjurnal.ro/cand-mintea-iti-otraveste-viata/